Duiliu Zamfirescu: Un drum greșit (1888)

— Nu, nu, răspunse el, întinzîndu-se pe canapea cu un căscat ostenit, n-am de lucru. închipuiește-ți că am fost la teatru și n-am putut să stau. — Nu ți-a plăcut? — Ba nu, cîntau binișor... dar nu știu ce am. îmi făceau mai mult rău decît bine. Ție nu ți s-a întîmplat niciodată, Silvio, să te supere lucrurile bune? Silvia îi pusese mina pe frunte, îngrijată. — Nu, dragă, n-am nimic, adăugă el. Și, drept recunoştință, îi luă mîna şi i-o sărută, şi se vede că-i făcu atîta bine, că fața ei senină și serioasă se învioră ca la o rază de soare. Se așeză binişor pe marginea canapelei și-i luă amîndouă mînile în mînile ei mici și albe și ușor răzemîndu-se de pieptul lui i le strîngea cu căldură. — Ești bine? spune drept. Eu văd că nu mai am putere să te ghicesc. — Sunt foarte bine, răspunse el rîzînd, — și o atrase puțin cătră dînsul. Ea se lipi binișor cu capul de obra­zul lui, într-un extaz de fericire clară, serioasă, de-abia respirînd de teamă să nu-i pară prea grea. — Poate că ai fi vrut și tu să mergi la teatru. — Nu, nu, se grăbi ea a răspunde. Vino dacă poți mai devreme, îndrăzni a-i zice cu o înmuiare de glas rugătoare, atîta să faci pentru mine... dacă poţi... — Astăzi n-am venit devreme? o întrebă el zîmbind, dar cu o vădită nesiguranță. . — Astăzi da... și cînd ai ști cît sunt de fericită! — Dar altă dată nu?... — Eu nu zic nimic... tu trebuie să te judeci. — Iar începem? îi zise el uitîndu-se mai lung la dînsa. — Nu, nu, nu, răspunse ea în grabă. Vino cînd vrei, numai vino. Ei, ce să-ți fac!... cînd inima ar fi așa de cuminte pe cît vreau eu, nici o singură vorbă n-aș rosti care să te supere. — Cum de n-a adormit băiatul pînă acum? o întrebă el, uitîndu-se la copil, care se juca jos pe covor. Ea își întoarse ochii spre băiat, și vederea lui îi făcu bine. — Cum îți seamănă, Constant, băiatul !

Next