N. D. Popescu: Primul rănit (1890)
o nată cu petrae, buşteni, nisip şi tot ce poate avea un aspect sălbatic şi întristător, este o pajişte de verdeaţă în care vitele găsesc un nutreţ abundent şi îngrăşător. Prin ce mod astă minune? Intr’un chip foarte simplu: îndată ce trece primăvara copii şi băeţandri satului intră cu toţii în albia rîuleţului, culege petroaele şi le pun pe marginea apei ca să întărească malurile şi să aibă la vreme de trebuinţă 99 pietre de var în abundenţă, lăsănd albia curată de orice obstacole, chiar şi de lemne pe care le întrebuinţează pentru foc. Dupa denşii oamenii în verstă seamănă prin nisip sămănţă de un fel de iarbă ce-i priesce în asemenea locuri şi chestiunea islazurilor este resolvată fără multă bătae de cap. Astă măsură bună pentru a procura bun nutreţ nu este de nici un folos pentru ferirea de inundaţii ; altceva făcură moşnenii noştri ca să scape de astă teribilă calamitate ; mai întâiu se întovărăşiră cu toţi vecinii cari aveau sate pe marginea rîului in susul lor până în sghiaburile munţilor şi plantară pe malurile lui copaci cari fac tulpine mari şi remuroase, mai cu seamă sălcii, şi cu chipul acesta feriră malurile d’a se derima la orîce viitură de apă şi d’a potmoli matca rîului. Pe urmă ceva mai sus de sat împărţiră rîul în nenumărate rămuri pe cari le aduse in sat prin felurite direcţiuni, una ca să mişce roatele unei mori, alta pentru mişcatul unei piuă de bătut abatele, alta pentru un ferestreu de scânduri şi altele pentru fel de fel de trebuinţe casnice şi de mică industrie, iar adevărata matcă secată cu totul fu semănată numai cu iarbă spre a servi drept islaz. Iată ce poate face nişte oameni cu chibzuinţă dintr'un curs de apă care pentru cei mai mulţi e causa atâtor nenorociri, să vedem acum ce mai făcură ei din munţii şi dealurile vecine cari nu erau mai de loc bune pentru semănături. Oricine a visitat de câtva timp munţii noştri, mai cu seamă pe unde sunt căi de comunicaţie mai lesnicioase, s’au