N. D. Popescu: Sora de caritate (1892)
I. Fereastra palatului! Intr’una din stradele principale ale Bucurescilor se înălţa acum câţiva ani mândru şi majestos un adevărat palat princiar, care însă nu era proprietatea unui principe ci a unei familii avute, şi foarte distinse. Situat în mijlocul unei curţi spaţioase şi bine pavate, el avea la dreapta o grădină în care găseai tot ce vreai : flori, fructe, umbră şi verdeaţă, iar in stânga se învecinea cu fundul gradinei unui vecin în care răspundea o dată chiar o fereastră. Grădina acelui vecin şi modesta căsuţă de care depindea era un contrast cu totul opus măreţului palat atât în proporţiune cât şi în aspect : contrastul dintre pigmeu şi colos. Nu numai în proporţie, nu numai în clădire şi în arangiarea grădinei exista acel contrast săritor in ochi, dar chiar şi în porţiune , pe când palatul se resfoia în strada cea mai frumoasă şi mai frecventată, căsuţa răspundea Intr’o ulicioară dosnică. Palatul era măreţ, imposant, grandios; tot în el respira avuţie, şi prosperitate; căsuţa era micuţă, modestă, dar albă, curată şi atrăgătoare prin simplitatea sa care avea un nusolă ce care spunea tuturor : aci locuesce pacea sufletului. Palatul era proprietatea avutului Alexandru Rodescu, ale cărei ofrande magnifice pentru armată şi răniţi a făcut mare sgomot în presa contimporană şi a atras asupră-i multe laude bine meritate, şi căsuţa era locuită de proprietara ei, de D-na Chiriachescu văduva unui pensionar sărac dar onest precum și de fiul ei Petrică Chiriachescu care studia mai acum