Magazin, iulie-decembrie 1976 (Anul 20, nr. 978-1003)

1976-07-03 / nr. 978

Nr. 978 din 3 iulie 1976 MAGAZIN Paging­­ 3-0 O hartă a temperaturii terestre Care este temperatura Terrei ? La între­barea aceasta nu se poate răspunde cu o singură cifră. Recent, Administrația ame­ricană pentru atmosferă și oceane (NOAA) a publicat o hartă neobișnuită pînă acum dar de un extrem de mare interes știin­țific. Fluxul de căldură a fost măsurat de aproximativ cinci mii cincisute puncte de pe glob și raportat pe hartă. De asemenea au fost înscrise și epicentrele cutremure­lor de pămint mai importante, ca și vul­canii in activitate. Pansamente pulverizate Oamenii de știință din Letonia au ela­borat un lichid polimeric care conține un antiseptic ce poate fi aplicat pe orice par­te a corpului cu ajutorul unui pulveriza­­tor. Lichidul, de culoare brună, conține polimerul, solventul, freonul și iodul intr-o doză strictă de introducere într-un flacon de sticlă sub presiunea de 3—4 at­mosfere. Numai 40 de grame de lichid dintr-un flacon sînt suficiente pentru cel puțin zece intervenții. Totul despre organismul uman ULTRAVIOLETELOR de ARCADIE PERCER • Cum a apărut helioterapia • Sintem­ copiii Soareluiț • La 21 iunie, orele 8 și 24 minute... • Miracolul luminii și tonificarea organismului • Uneori, ultravioletele pot acționa ca , un veritabil stress. Pămîntul. In toată imensi­tatea sa, este raportat la U­­nivers, un „bulgăre“ de ma­terie, plutind, după legi stric­te, în Cosmos: bulgăresc, scăl­dat într-o imensă baie de ra­diații de unde electromagne­tice, toate avîndu-și originea în astrul solar. Viata nu numai că este întru totul tributară Soarelui dar nici n-ar fi fost posibilă în lipsa sa. Tot ce trăiește pe planeta noastră este, exact așa cum se ex­primă foarte plastic Camille Flammarion — „un copil al Soarelui“. Sau, așa cum spu­ne tot el, „pe cit de siguri sîntem că forța ce pune în mișcare ceasul provine de la mina pe care i-a întors, pe atît de cert este că toate for­țele terestre decurg din Soare.“ Spectrul undelor electro­magnetice, alcătuind imensa baie de radiații de care am vorbit mai sus, este de o ex­traordinară varietate, cuprin­­zînd, de la radiații cu lun­gimi de undă măsurînd ki­lometri, pînă la radiații mă­surînd doar 0 00001 milimi­­croni. (Un milimicron fiind unitatea de măsură echiva­lentă cu a milioana parte dintr-un milimetru). Intre aceste extreme se află toate valorile posibile. Ceea ce este cît se poate de interesant de semnalat este că din imensa gamă a undelor electromagnetice, în care intră undele hertziene și electrice, a ra­diațiilor infraroșii și ultraviolete, a radia­țiilor X și cosmice, cele vizibile, respectiv undele electromagnetice luminoase, care impresionează retina, creînd fabuloasa lume a văzului, acoperă un spațiu extrem de limitat. Plecînd de la Soare, aceste radiații se Împrăștie pretutindeni in mod rectiliniu, și cu o viteză de aproximativ 300 000 km pe secundă — record al vitezei în Univers. Dacă efectuăm un elementar calcul mate­matic, ne putem da seama că o singură asemenea rază ar putea înconjura Pămîn­tul de mai bine de șapte ori. Și to­tuși, această viteză este mică atunci cînd este vorba de a aprecia exact pozi­ția sursei care a emis-o. Căci, Soarele se află, intr-adevăr, atît de departe de noi, incit chiar in limitele acestei uimitoare viteze, raza sa de lumină parcurge, din momentul startului, și pînă la impactul retinian, circa opt minute și jumătate. Din acest motiv, atunci cînd noi admirăm Soarele la vremea apusului, luînd contact cu linia orizontului, de fapt a coborît sub această linie de peste opt minute. Este de asemenea interesant de știut în legătură cu radiațiile solare, că foarte multă vreme nu s-a știut faptul că aces­tea sînt colorate, și încă foarte intens. O modestă prismă din sticlă ne poate des­compune lumina solară, demonstrîndu-ne că ea este formată din clasicele 7 culori cunoscute : roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. Fizicienii ne-au făcut demonstrația că fenomenul numit curcubeu cuprinde în­treaga gamă a culorilor solare reflectate în picăturile de ploaie și care, în anumite circumstanțe se comportă aidoma prismei de sticlă menționate. Practic era imposibil ca omul, observînd miracolul luminii pe pămînt, să nu încerce folosirea lui in tonifi­carea organismului uman sau chiar in vindecarea sau ameliorarea diverselor boli. Așa a apărut helioterapia, respectiv terapia cu lumină solară, ca și fototerapia sau actinoterapia, reprezentind in special terapia pe bază de ultraviolete produse artificial. După cum știm, pe suprafața pămîntu­­lui ajunge doar aproximativ 60% din energia radiantă solară, înregistrată la li­mita superioară a atmosferei și, numai 1% din această energie este reprezentată de radiațiile ultraviolete. Geniul uman însă a inventat nenumărate aparate, care pot produce energie radiantă luminoasă în general prin transformarea energiei elec­trice, precum și raze ultraviolete. Cu toa­te acestea, radiațiile de proveniență natu­rală sînt incomparabil mai valoroase din punctul de vedere al terapeuticii. Razele ultraviolete se absorb în cea mai mare parte în stratul epidermic al pielii, dede­subtul acestui strat netrecînd decît apro­ximativ 20—30% din cantitatea totală de radiații absorbite. Cu toate acestea, ele produc în organism acțiuni biologice din­tre cele mai binefăcătoare. Unii dintre noi cred că acțiunea radia­țiilor ultraviolete se reduce doar la doi factori : înroșirea pielii și, ulterior, bron­zarea ei , respectiv eritemul și pigmenta­rea cu melanină. In realitate însă, acțiu­nea biologică a Soarelui asupra organis­mului uman este mult mai complexă, in­­fluențînd benefic : metabolismul general și în special pe cel mineral ; funcțiile di­gestive, respiratorii ca și ale sîngelui ; sistemul nervos ca și funcționalitatea glandelor endocrine. O multitudine de boli se vindecă sau se ameliorează numai pe calea terapiei cu raze ultraviolete. In această vastă categoria intră : tubercu­loza extrapulmonară, respectiv cea gan­­glionară, peritonială, osteoarticulară și utero-anexială. Tot aici intră nenumărate inflamații ale pielii (foliculite, piodermite, acnee etc.). Razele ultraviolete posedînd o marcată putere anti-bactericidă distrug microbi ca stafilococul și piocianieul, fa­­vorizînd astfel vindecarea plăgilor atone pe calea stimulării procesului de granula­­ție și de epidermizare. De asemenea, ra­zele ultraviolete stimulează organele he­­matopoetice, contribuind astfel la forma­rea globulelor roșii și a hemoglobinei, și, influențând pe această cale favorabil, stă­rile anemice. Sunt influențate de aseme­nea în bine diversele aderențe postopera­torii și fracturile — acestea din urmă be­neficiind, grație ultravioletelor, de o mai bună fixare a calciului. Dar cele mai spec­taculoase acțiuni biologice ținînd de tera­pia cu ultraviolete pot fi observate în do­meniul rahitismului unde radiațiile solare intervin în transformarea substanței lipi­­dice, de origine vegetală, care, în aseme­nea cazuri, se găsește în stare inactivă în straturile pielii. Numeroase sunt însă situațiile cînd ul­travioletele acționează ca un veritabil stress actinic, și, din acest motiv, numai medicul este în măsură să decidă care dintre noi să facă heliu sau actinoterapie și cînd. Există o mare variabilitate în ceea ce privește metabolizarea ultraviole­telor. Majoritatea dintre noi — după unii autori acest procent ridicîndu-se la 70% — reacționează atît prin eritem, cît și prin pigmentare melanică, respectiv prin bron­zarea pielii. Circa 10% — și în această ca­tegorie intră cei foarte blonzi — reacțio­nează numai pe calea eritemului, respec­tiv a înroșirii pielii, în timp ce alții, circa 20%, și in special cei bruni, reacționează numai pe calea pigmentării, eritemul fiind cu totul nesemnificativ. Nu numai că ultravioletele sunt metabolizate în mod diferit de la individ la individ, dar și în ca­drul acelorași calități dermice — se înre­gistrează variații notabile. Keller ne-a comunicat date rămase clasice în această privință : sensibilitatea pielii este de 100% la nivelul spatelui, de 90% pe piept, de 75% pe abdomen, de 50—75% pe fața externă a brațelor, de 25—50% pe coapse, gât și frunte, de circa 20% pe gambe etc. Rost semnalează și alte particularități în legătură cu sensibilitatea pielii la ultra­violete, găsind raporturi precise de inter­dependență între intensitatea eritemului și cea a pigmentației. Sunt indivizi la care eritemul și pigmentația apar la doze cu totul obișnuite. La alții, dimpotrivă, eri­temul apare la doze mici de radiații și in­tr-un mod foarte pregnant, în timp ce la o ultimă categorie de indivizi, eritemul apare după iradieri intense cu ultravio­lete, pigmentația fiind totuși redusă chiar in asemenea condițiuni. La 21 iunie, exact la orele 8 și 24 de mi­nute, după cum ne asigură astronomii, am intrat în plină vară. Sîntem, așadar, în anotimpul cînd ultravioletele acționează în mod plenar, desfășurînd asupra noas­tră întreaga gamă de potențialități tera­peutice sau nocive. Este bine să știm că, și din acest punct de vedere, fiecare din­enorma majoritate a razelor ultra­violete sunt absorbite de epidermă, res­pectiv în stratul superior al pielii. Are noi reprezentăm un unicat, și trebuie multă știință și înțelepciune pentru a ne plasa un timp și spațiu exact în conul de radiații care ni se potrivește, și care ne este necesar. Nu trebuie apoi să neglijăm nici efectele psihologice ale înfrățirii cu lumina, pentru că, băile de soare de la ștrand, mare, sau munte, nu înseamnă numai bronz, vitamina D2 ca și comu­niunea cu natura. Nu trebuie să uităm că... muzica valurilor ca și foșnetul pădu­rilor sînt, factori sonici adine întipăriți în structurile noastre genetice încă din vre­muri imemoriale. Cu toții sîntem fiii Soarelui și ai Pămîntului și nicăieri nu simțim mai pregnant această realitate de­cît în toiul verii, în toiul triumfului so­lar, atunci cînd ne aflăm fie pe nisipul auriu al plajei marine, fie pe covorul de iarbă al poienelor. Adică acolo unde lu­crează din plin ultravioletele. Frig contra- radiații La —80 grade C, un cristal de proteină suportă fără urmări o expunere la raze X, care l-ar fi distrus foarte repede la tem­peratura obișnuită. Este, fără îndoială, o interesantă constatare pentru studiul efec­telor biologice ale radiațiilor atomice. Fi­rește, descoperirea ce aparține unui grup de cercetători francezi nu poate duce la concluzia că pentru a se proteja de ra­dioactivitate, un organism uman trebuie lăsat să... moară de frig. Dar metoda în­ghețării prezintă importanță din punctul de vedere al studiului precis al condițiilor și modului de preparare a radiației, fă­cut cu încetinitorul. Studiul va permite obținerea de cunoștințe fundamentale ne­cesare fixării unor limite de iradiere. O nouă ipoteză­ privind Pămîntul Academicianul maghiar Barta György, șeful catedrei de geofizică a universității budapestane, a emis o nouă teorie cu pri­vire la modelul Pămîntului. Teoria foar­te originală a acestui savant vine în con­tradicție în multe privințe cu celelalte teo­rii actuale consacrate formei planetei noastre. Analizind orbitele unor sateliți artifi­ciali, profesorul din Budapesta a ajuns la concluzia că nucleul Terrei se află nu la centrul planetei, ci e deviat de la acest centru presupus, pe o distanță de 450 ki­lometri spre zona Australiei. Mai mult decît atît, savantul consideră că acest nu­cleu se mișcă și astfel modifică periodic și forma Pămîntului. Un pod intre doua galaxii Nu e o metaforă. Nu demult, astronomii australieni au descoperit un imens torent de hidrogen gazos, care leagă galaxia noastră, Calea Lactee, de galaxia numită Norul lui Magellan. Aceest „pod“ care unește prin spațiu ambele galaxii, atinge galaxia noastră intr-un unghi drept.­­ Se pare că torentul de hidrogen a apărut acum 500 milioane de ani, intr-o vreme cînd Norul lui Magellan s-a apropiat de centrul galaxiei noastre, iar șuvoaiele de hidrogen au țîșnit în urma acțiunii for­țelor gravitaționale ale Căii Lactee. Se presupune că masa totală a acestui „pod” cosmic este egală cu un miliard de mase solare. Un microscop care „recunoaște“ moleculele orice microscop, fie optic, fie electronic oferă prin intermediul imaginilor pe care le dă, mărite, informații asupra formei obi­ectului, dar nu și asupra naturii lui chi­mice. Cercetătorii știu indirect că este vorba de o proteină sau de un acid dezoxi­­ribonucleic. O echipă științifică — formată din cercetători de la laboratorul Brookha­­ven și de la universitățile Stony Brook și John Hopkins (S.U.A.) — a­­ reușit să gă­sească metoda prin care să se evidențieze in același timp și forma, dar și natura chi­mică a moleculei urmărită prin microscop. Echipa s-a folosit de un microscop electro­nic cu baleiaj. Se știe că ceea ce conferă superioritate imaginii pe care aceasta o redă nu constă atît în mărirea ei — care rămîne in general, relativ limitată — cît mai ales in contrastul obținut și în pro­funzimea cîmpului. Cercetătorii au obser­vat că de fiecare dată cînd fascicolul elec­tronic atinge obiectul, se produce o ușoară emisie luminoasă. Electronii pierd din energie traversînd obiectul, iar această energie se regăsește sub formă de lumină conform principiului fluorescenței. Or, toc­mai culoarea emisă prin fluorescență de­pinde de natura chimică a moleculei. Dis­­punînd de un filtru bine adaptat, este deci posibil să se obțină o imagine optică a unui singur compus chimic. Straturile pielii înmagazinează în mod diferențiat radiațiile ultraviolete. In cadrul spectrului larg al radiațiilor, al undelor electromagnetice, așa-numitele raze vizibile ocupă un spațiu e­xtrem de restrins, după cum se vede in tabelul de mai sus. (In prima coloană de cifre e menționată lungimea de undă, la cea de a doua, frecvența).

Next