Magazin, ianuarie-iunie 1992 (Anul 35, nr. 1-26)
1992-01-04 / nr. 1
G34 incursiune Nr. 1 (1785) din 4 ianuarie 195 Așadar cum s-a observat în numărul trecut, există viziuni a căror ..logică“, fluență și coerență șochează atit prin apariții, cit mai ales prin marcarea lor de concret. Parafrazând intuiția lirică a unui mare poet, după care „visul cheamă realitatea“, i se substituie chiar în mod „obiectiv“ la fel și în cazul interlocutorului nostru, căruia îi folosim, la cerere, pseudonimul de MISTER, sau transformînd un atribut intr-un pseudonim, viziunile domniei sale nu sînt produse de un „somn al conștientului“, ci de o luciditate ferită de concursul obsesiilor, fabulațiilor sau unor factori externi, determinați. Pur și simplu MISTER vede și relatează despre viziunea sa. Să-i urmărim peripluul paranormal mai departe . Traseu deturnat „Tot din vremea cazurilor relatate in numărul anterior al revistei Magazin, s-a petrecut o intîmplare pe care o consider extraordinară, unică în viața mea întîmplarea este perfect reală și pot apela la numeroși martori în afirmarea veridicității ei. Iată despre ce este vorba: Pregăteam un studiu căruia îi consacrasem nu numai intensa mea preocupare științifică, ci și o pasiune corespunzătoare. La un moment dat am ajuns la un impas : îmi lipsea documentarea intr-o problemă distinctă despre care aflasem că există o experiență și aplicarea ei în Franța. In nici o bibliotecă din țară n-am găsit informații despre acea problemă. Eram stăpînit însă de o dorință atit de puternică pînă la obsesie, nicit gîndul îmi stătea zi și noapte numai și numai la acea problemă... Intr-o zi, cineva din institutul unde lucram îmi aduce un plic cu niște documente, afirmînd că nu știe să aibă vreo legătură cu instituția noastră , titlul documentului, in limba franceză, figura pe plic și eram rugat să clarific eu lucrurile. Precizez că nu știu ce l-a determinat pe cel ce mi-a adus plicul să apeleze la mine, cînd tot așa de ușor se putea adresa oricărui alt serviciu din același institut. Cum am spus, plicul conținea niște documente expediate de la un oficiu poștal parizian și erau destinate, după cum aveam să constat, unei instituții din capitala Franței. In plicul respectiv se afla, însă, și o broșură-reclamă, destul de voluminoasă, care conținea tocmai datele cu detaliile problemei care mă interesa pe mine ! Am simțit o bucurie fără margini pentru că acum putem să închei studiul la care lucrasem azi la vreme... întrebarea e cum a fost cu putință ca acel plic să vină la București ? Se datora oare totul unei confuzii ? — strada de pe plic era Paris, Bd. St. Romain, astfel confundîndu-se numele străzii cu România ? E greu de crezut. Am expediat de îndată documentele respective instituției franceze. în decurs de cîteva zile am primit răspunsul , mi se mulțumea călduros pentru primirea documentelor respective și eram rugați să scuzăm eroarea poștei franceze ! Așadar un plic circulă pe la București numai ca să-mi aducă mie ma terialul documentar de care aveam iu voie și psса [UNK]е-l doream cu utila Intensă ardoare ? !“ Materializări spațiale „Pe lingă viziunile din timpul unei nopți, cele mai spectaculoase luni par acelea petrecute în plină zi și într-o deplină stare de luciditate și calm. Una din ele o pot denumi, de pildă, „lichidul care nu ascultă de gravitație“. De pildă intr-o zi, în timp ce o rudă a mea se afla în bucătărie, am vrut să intru și eu acolo. N-am apucat însă să deschid ușa de la bucătărie, pentru că pe zăvorul galei de la ușa de la intrare am văzut un fel de ghem verde închis, depășind mărimea unui pumn, care stătea nemișcat acolo, aderent probabil la suprafața ușii. Am atins cu degetul arătător de la mina stingă acea formă materială amorfă. N-am simțit nici un fel de impact cu materia respectivă, dar pe deget s-a prelins o picătură mare dintr-un lichid verde, de o mare strălucire, care a început să alerge în jurul degetului meu. Avea forma unei picături care, prin mărime ar fi trebuit să cadă, avînd obișnuita curbură în partea de jos ca orice picătură care atîrnă dar aceasta avea capacitatea de a merge și în sus, sfidînd gravitația. Am alăturat, instinctiv, și degetul mijlociu. Picătura s-a prelins și pe acest deget alergînd uimitor de repede. Din cauza vitezei de deplasare aveam impresia că nu este numai o picătură, ci poate că sînt mai multe, lăsînd o urmă verde care persista cîteva fracțiuni de secundă, și, atit de iute se petrecea mișcarea in jurul degetelor mele. In această mișcare, după un timp picătura lichidă verde s-a tras spre virful degetelor pe care le țineam în sus și a dispărut. Pe degete nu mi-a rămas nici o urmă de atingere de vreun lichid. Uluit de această intîmplare, n-am mai privit la așa zisul ghem de Pe ușa de la intrare ; știu însă că ghemul nu mai era acolo și nu observasem cînd și cum a dispărut. M-am retras în cameră. Fenomenul respectiv nu pot să-l explic...“ ION JUGUI GINDUL CA FORJĂ ȘI ASCENSIUNEA UNOR VIZIUNI . „înainte de a studia Zen, munții sunt munți și riurile sunt riuri. In timp ce studiezi Zen, munții nu mai sunt munți și rîurile nu mai sunt riuri. Cind ai atins iluminarea, munții sunt din nou munți și rîurile — riuri.“ Poate că multă lume a venit cu idei preconcepute la Sala Dalles să-l întîlnească pe Yvan Bec (membru în conducerea asociației „Zen International") vorbind despre Zazen. Poate că unii se așteptau la cine știe ce demonstrație spectaculoasă (cel puțin cu o levitație !) — și nu mă refer la mulți dintre cei prezenți, cărora le sunt familiare multe din aspectele gindirii orientale. Poate, in fine, că distanța care separă Occidentul de Orient este prea mare și nu suntem încă pregătiți pentru învățăturile care vin din această parte a lumii. De ce atunci Zei in România ? Simplă curiozitate ? Modă ? Dr. Mario Vasilescu, președintele Grupului Yoga pentru recuperarea umană, spunea prezentîndu-i pe oaspeții francezi : „Zen face parte din lucrurile care vor pătrunde, cu sau fără voia noastră. Noi trebuie să le aducem aici (pentru a le face cunoscute — n.n.) pe acelea care nu contravin naturii noastre, nie, măcar creștinismului nostru... Ei nu au venit decit să aducă o experiență care să o completeze pe a noastră... Viața care este locuită de viață, încercați să trăiți ceea ce vi se spune... Doar să te așezi, doar să te scoli, doar să mergi, doar să fii...“ Și, pe scena de la Dalles rămîne un om, îmbrăcat intr-o robă alb cu negru, așezat în mijloc — Yvon Bec. A studiat dreptul, filosofia, a fost cucert (la Paris!) de Zen, a studiat doi ani chineza, cîntă la pian... In jurul său — asistenții. Lîngă el — scriitorul Vasile Andru, care traduce. Și, pe nesimțite, Yvon Bec începe să vorbească despre Zazen, sau Zen așezat. A-i învăța pe oameni Zen ? Foarte simplu — nu trebuie decit să-i înveți poziția corectă Zazen. O practcă, dacă vreți, cotidiană. Transmisă nealterată de acum vreo 2000 de ani, de pe vremea omului numit Sakiamuni, căruia i s-a spus Buddha, adică cel trezit, sau implinit. A te așeza în Zazen înseamnă să faci ce făcea el — să împingi cerul cu creștetul și pămîntul cu genunchii. Poziția, respirația, atitudinea minții... Avem nevoie de Zazen ? Maeștrii spun: lăsă orice gind să treacă, nu insista să faci vreun efort, să obții vreo stare mentală specială, nu căuta iluminarea (satori). Zazen înseamnă reîntoarcerea la condiția normală a spiritului și a minții. In mod natural, automat, apare înțelepciunea intuitivă, și aceasta este mintea trezită. Zen înseamnă Zazen. Doar să te așezi in poziția corectă, fără scop anume, fără intenție, fără să urmărești un cîștig. Să trăiești aici, acum, cu toate celulele trupului, neîngrădit in vreo categorie personală. A gîndi fără a gindi, intr-o poziție — care constituie esența însăși a Zazen — transmisă încă dinainte de Buddha, de la începutul lumii. Și a urmat hărțuiala întrebărilor. Nu cumva este această postură Zazen de fapt o dogmă ? Nu. Este doar o practică a corpului. O dogmă înseamnă cuvinte prin care să fie transmisă. Zazen nu folosește cuvinte. Este Zazen o politică ? Nu. Politica Zazen este Zazen însuși. Dar nu cumva înseamnă Zazen o spălare a creierului ? O. Doamne... Dar gîndurile nu le gonești, nu încerci să scapi de ele. Le lași pur și simplu să treacă. Și gîndul tău însuși va trece prin attea stări, nncit va с.mnoaște — poate — chiar și starea de fericire. Poate că Zazen este un fel de primenire a minții. Avem nevoie de așa ceva ? Mă abțin de la vreun răspuns, închei doar cu cuvintele de început ale lui Manu Vasilescu : „suntem acum ca un burete, care absoarbe și apa și noroiul“. Și stă în puterea noastră, poate, să învățăm cum să reținem doar apa curată. Și chiar să ajungem să reușim acest lucru. MIHAELA DOROBANȚU Să împingi cerul cu creștetul Punți către lumea de dincolo Totul s-ar putea explica prin chimie... și totuși... Primul erou al întîlnirilor lui Patrice Van Eersel se numește Ronald Siegel și este psiholog la Universtitatea din Los Angeles. Ii întîlnește numele într-un articol publicat de bine cunoscuta revistă germană „Der Spiegel“, unde este prezentat ca cel care reușește în fine să furnizeze primele explicații științifice ale straniilor viziuni relatate de oameni care au fost in extremis scăpați de la moarte. Despre asemenea viziuni se mai vorbise. Canalul doiel televiziuniii franceze le dedicase chiar o emisiune întreagă... „Un profesor de filosofie din Toulon (Prof. Robert Blanchard, pe care urma să-l întilnesc mai tîrziu), povestise o incredibilă aventură. Avea 19 ani cînd a fost operat de hernie la spitalul din Poitiers. La sfîrșitul operației, cind trebuia să se trezească normal, și-a recăpătat cunoștința... în afara corpului. Cum ? Ei bine, el pretinde că s-a simțit plutind într-un fel de spațiu pătrat, al cărui plafon se pierdea în nori. Și-a zis : „pe cuvint, «înt mort“. Neașteptat totuși, această situație îi părea agreabilă. Nu se simțise niciodată atit de bine. Calm, infinit de calm și liber ca aerul. După cîteva clipe , o forță misterioasă i-a tras in jos. Era neplăcut și Robert Blanchard încerca in zadar să reziste. Atracția era prea puternică. A inceput să coboare. Spre ce ? Spre propriul său corp pe care in fine l-a zărit, alungit pe pat, neînsuflețit, înconjurat de infirmiere... Atunci s-a produs ceva pe care Blanchard nu l-a putut uita niciodată lent, a avut senzația reintegrării în propriul său corp, așa cum tragi pe tine o salopetă... dar Infinit de anevoioasă, dureroasă și mult prea îngustă. Cînd a putut vedea din nou totul, corpul său reîncepuse să se miște, spre ușurarea surorilor care și-l închipuiau deja mort“. Emisiunea a mai prezentat și alte relatări ale unor „scăpați de la moarte“. Van Eersel a căutat o explicație științifică. Și a ajuns la articolul lui Siegel. Aparent, totul este explicat de chimie... „Ceea ce mi se părea atunci amuzant era strînsa înrudire între neuromediatori, mesagerii chimici din creier, cu ceea ce în mod obișnuit numim droguri. De fapt acestea acționează tocmai dîndu-se drept neuromediatori. Amphetaminele și mescalina trec dept dopamnă sau adrenalină (și totul se accelerează) ; morfina se deghizează în agent provocator al secrețiilor de serotonină (și orice durere dispare) ; marijuana este un impostor al noradrenalinei (și se declanșează dansul emoțiilor). Intr-un cuvint, creierul este cel mai mare traficant de droguri din toate timpurile...“ Ce spune deci Ronald Siegel In revista germană ? In mare, ideea este că atunci cînd organismul simte apropierea morții, el eliberează o cantitate imensă din drogurile sale, un fel de supradoză finală naturală, ceea ce explică senzația de euforie atit de des amintită de cei salvați în ultima clipă. Entuziasmat, Van Eersel ia avionul pentru Los Angeles. Va face un interviu cu Siegel. Ajunge, îl intilnește. Un om mic de statură, cu un surîs în colțul gurii. Expertul în droguri al Universității și consilier pentru această problemă al tribunalelor californiene. Dar — surpriză. Dublă ! Autorii articolului din „Spiegel“ cam amestecaseră lucrurile. El le spusese de fapt că așa ceva bănuiește el că se va descoperi. Și apoi, el personal nu interogase nici măcar un asemenea martor. I se păruse inutil, din moment ce Van Eersel are apoi impresia că, de fapt, lui Ronald Siegel ii este teamă. Teamă ? Nu. Ii răspunde Prof. Siegel, deși ar trebui. Și, ridicînd din umeri, îi spune : „S-ar putea ca în Europa să nu fiți încă la curent. Alți suntem atit de inchinați spre obscurantism, spre comportări iraționale. America, vedeți Dvs , înseamnă Biblia, Ku Klux Klan, farfuriile zburătoare ! Un val de macarthysm mental este pe cale să inunde o parte din elita științifică a acestei țări. In ani ’60 psihiatrii se pasionaseră pentru LSD. Astăzi... se găsește altceva. Nu mai este LSD, ci NDE și toată salata cu viața după moarte. Este foarte îngrijorător. — NDE ? Un nou drog ? — Nu, Near Death Experience. Este numele dat acestor faimoase viziuni. Au inventat un jargon ca să înșele lumea , aduc iraționalul în înseși fundamentele științei. Este foarte îngrijorător.“ , Spusese prea mult Proff Siegel, sau prea puțin ? Menționase cîteva nume — Elisabeth Kübler-Ross, Moody, Ken Ring... ii considera promotori ai noului val de obscurantism. Ei de fapt apără o ideologie, o anumită concepție asupra lumii.. Cuprins de toate îndoielile din jumziaristul venit pentru un interviu rac ușor și spectaculos nu renunță totuși, îndreaptă spre sediul lui Elisabet Kübler-Ross. Nu o găsește. Este plecata la una din conferințele sale despre viață, moarte și tranziție. Nu, nu este dată afară de la Universitate, cum crede el, și ar fi bine să participe personal la o asemenea conferință pentru a vedea despre ce este vorba. Pînă atunci insă, pornește în căutarea lui Ken Ring, profesor de psihologie la Universitatea Storrs, din Noua Anglie. Așa descoperă IANDS-International Association for Near Death Studies. In 1981, cînd se petreceau toate acestea, Ken Ring era directorul asociației. Il întîlnește și așa află pentru prima oară despre „experiencers“ și despre cele cinci stadii ale straniilor experiențe prin care au trecut cei reveniți de la porțile morții. MIHAELA DOROBANȚUL