Magazin, ianuarie-iunie 2004 (Anul 47, nr. 1-25)
2004-06-10 / nr. 23
I Dacă vrei să lași o urmă după tine, ai grijă să n-o trasezi pe nisip. (Bisanne de Soleil) 9 Când râzi te vede toată lumea, când plângi nu te vede nimeni. (Laouse) Ш Nu părăsi pe nimeni din cauza unor cuvinte. Faptele contează. (Immanuel Kant) SAPTAMANAL CULTURAL - ȘTIINȚIFIC INDEPENDENT Femma club Pentru părinți Limbajul celor mici Pentru dumneavoastră, doamna Ik Cromatica hranei ^ Cea mai actualizată prezentare a programelor DM] ierduta în imensitatea ocean / I /Vnului indian, mica insulă pot fi fi iirosită Saint-Paul, paradisul / /I pinguinilor și vidrelor, pâs[ / й^strează urmele unui eveniment \\f tf\jF al istoriei științei: placa co-memorativă lăsată în acest / crater vulcanic parțial scufundat de o misiune franceză venită aici să observe, în 1874, trecerea planetei Venus prin fața Soarelui, penultima din secolul al XIX-lea. Vedete pe cerul înstelat Acest spectacol cosmic care a putut fi urmărit marți pentru prima oară în mileniul al III-lea intrigă astronomii încă din secolul al XVII-lea, de când Johannes Kepler a enunțat legile referitoare la mișcarea planetelor. Asta explică nerăbdarea cu care astronomii au așteptat trecerea lui Mercur prin fața Soarelui pe 7 noiembrie 1631, urmată, o lună mai târziu, de Venus. Singurul care nu s-a putut bucura de acest spectacol a fost Kepler însuși care a murit cu un an înainte. In schimb, un francez, Pierre Gassendi, a putut urmări trecerea lui Mercur, chiar dacă nu și pe cea a planetei Venus, care n-a fost vizibilă din Europa. Ea va fi totuși observată pe 4 decembrie 1639, grație previziunilor unui tânăr pastor englez pe nume Jeremiah Horrocks. Previziunea pastorului a avut meritul de a fi confirmat justețea legilor lui Kepler, deși nu răspundea la o întrebare fundamentală: care este distanța Pământ-Soare(valoare care astăzi este numită „unitate astronomică”). Venus și distanța Pământ- Soare Mai mulți astronomi au întrevăzut soluția într-un calcul (destul de complicat) al paralaxei solare, adică unghiul făcut de două drepte care pleacă din două puncte terestre aflate la o distanță cunoscută spre un punct de pe Soare. Edmund Halley a propus în 1716, pentru rezolvarea acestei probleme, cronometrarea trecerii lui Venus prin fața discului solar. Noua trecere a planetei Venus avea să se întâmple pe 6 iunie 1761, în timpul Războiului de șapte ani. In ciuda ostilităților, Academia de științe din Franța îl trimite pe Guillaume Le Gentil la Pondichéry, în India, dar când nava ajunge la destinație, locul căzuse în mâinile englezilor. Le Gentil pleacă pentru a observa fenomenul de pe mare, dar tangajul vasului îl împiedică să obțină vreo măsurătoare cât de cât exactă. O altă expediție engleză n-are nici ea o soartă mai bună: expediția lui Charles Mason și Jeremiah Dixon este decimată de tunurile franceze care fac 11 morți și 37 de răniți. Refugiat în insula Naurițius, Le Gentil decide să rămână acolo până la trecerea planetei din 3 iunie 1769, dar ratează noua șansă din cauza norilor! Totuși, exploratorul englez James Cook reușește să observe spectacolul, aflându-se în insula Tahiti. La reîntoarcerea în Franța, în 1771, Le Gentil află că toată lumea îl credea mort, și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, soția lui se recăsătorise, iar locul de la Academie îi fusese luat de altcineva. Dar spectacolul lui Venus nu se oprea din asemenea pricini mult prea pământești. Următorul spectacol s-a înregistrat în 1874, atunci când progresul tehnic și fotografia oferea astronomiei instrumente inedite. Francezi, englezi, germani, americani și ruși se risipesc pe cele două emisfere pentru locurile din față. Expediția amiralului Ernest Mouchez pe insula Saint-Paul se confruntă cu o vreme execrabilă, dar în ziua „Z” soarele iese din nori și peste 500 de fotografii sunt făcute înainte ca norii să acopere cerul; în fine, pe 6 decembrie 1882, o mulțime de cercetători străbat lumea pentru a fi martorii ultimei treceri a lui Venus prin fața Soarelui, știind că nimeni dintre ei nu va mai apuca să vadă următoarea trecere, cea din 8 iunie 2004. Printre aceștia, americanul Simon Newcomb furnizează cea mai bună estimare a epocii pentru distanța buclucașă dintre Pământ și Soare: 149,59 milioane kilometri. După 130 de ani, cu toate metodele moderne de măsurare, cifra exactă a „unității astronomice” diferă de cea a lui Newcomb cu câteva sute de metri: 149.597.837. Dar s-a mai observat ceva ciudat. Prezentare de GEORGE CUȘNARENCU (Continuare in pag. 9) ^ 2004, nici un pământean aflat în viață nu se putea lăuda că fusese martorul ocular al spectacolului cosmic oferit de trecerea planetei Venus prin fața Soarelui, pământenii „neînregistrând” decât 5 astfel de treceri. Ultima oară când fenomenul a putut fi urmărit de pe Pământ a fost în anul 1882 și când va trece data viitoare, adică pe 11 decembrie 2117, nici un martor de azi, din păcate, nu va mai fi în viață.