Magazin, ianuarie-iunie 2012 (Anul 55, nr. 1-26)

2012-01-12 / nr. 2

PORTRET „Fără dragoste, sufletul este singur și mâhnit”, mărturisea într-o convorbire solista de cântec popular oltenesc, Maria Ghinea. Vine din județul Vâlcea, satul Casa Veche, acolo unde a văzut lumina zilei pe 20 septembrie 1968. A copilărit, alinându-și sufletul, cu cântecele Măriei Tănase și Măriei Lătărețu. Pentru că a știut să-și dezvolte aptitudinile, s-a înscris la nenumărate concursuri, unde a câștigat premii și experiența scenică necesară oricărui artist. în 1986, la Festivalul „Maria Lătărețu” de la Tg. Jiu, interpreta a câștigat mult râvnitul loc I, pentru ca după terminarea cursurilor liceale să fie angajată ca solistă la Orchestra „Vâlceanca” din Râmnicu Vâlcea, iar din 2001 să se transfere la Ansamblul „Călușul” din Scornicești unde este și astăzi. Chiar dacă viața Măriei Ghinea a atârnat, la un moment dat, de un firicel de ață (ea fiind împușcată de propriul soț), dragostea pentru cântec, lumina sufletească și dorința de­ a bucura ascultătorii cu vocea ei specială, ușor tremurândă de emoție, au readus-o pe scenă. Are editate șase albume cu cântece oltenești, majoritatea vorbind despre dragostea împlinită și neîmplinită, despre codru, despre frunză, despre iarbă și flori, despre izvoare și fântâni cu apă limpede și rece. Este îndrăgostită de satul românesc și de costumele populare pe care în copilărie le admira la fetele și flăcăii locului dar care, din păcate, astăzi se văd tot mai rar. A cântat și cu lacrimi pe obraz știind că dincolo de durerea ei, oamenii au nevoie de emoție și tandrețe, de o vorbă bună și un cântec de suflet. Maria Ghinea prin forța și pasiunea ei pentru cântec a învins răul. Nr. 2 (2824) din 12 ianuarie 2012 «­1­etele ipgazin 11 ș­i oCEirurit­i NIKITA MIHALKOV un star al cinematografiei internationale în marea cinematografie rusă, numele lui Nikita Mihalkov răzbate ca un ecou prin toate cotloanele: ,fata fără zestre”, ,„Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, „Ochii negri” sau „Soare înșelător” sunt doar câteva dintre cele mai frumoase filme prin care regizorul a ajuns la sufletul spectatorului. Familie aristocratică și primii pași in actorie Cu un bunic fost guvernator im­perial al orașului Yaroslavl, aflat la vreo 250 km de Moscova, cu o ma­mă poetă, Natalya Konchalovskaya, prințesă ce aparținea uneia dintre cele mai vechi ca­se nobiliare rusești și un tată cunoscut ca fiind autor de literatură pentru copii dar și autorul versurilor imnului național al Rusiei, Nikita Mihalkov nu avea cum să stea departe de Artă. S-a născut la Moscova în anul 1945, pe 21 octombrie. A stu­diat actoria dar și regia la Institutul de Cinematografie. Prima sa apariție ca actor a fost în filmul „Saga de la Moscova”in anul 1964, urmând apoi roluri în peste 20 de filme, inclusiv în „Unchiul Vanea” (1972) și „Aca­să, printre străini” (­91 A). Succes internațional și vocație de cineast . Filmul,Piesă neterminată pentru pianină mecanică”(1977), adaptare a piesei lui Anton Pavlovici Cehov este începutul carierei sale de regi­zor, câștigând premiul festivalului de film de la San Sebastian. Apropiin­­du-se de literatura rusă, Nikita Mi­halkov semnează în anul 1981 regia și scenariul la un alt film remarcat de critici „Câteva zile din viața lui Oblomovici”, pentru ca în anul 1983, prolificul re­gizor să câștige cu drama „Fără martori” premiul festivalului internațional de film de la Moscova. Filmele sale, lăudate pentru aerul inconfundabil al literaturii clasice ruse, cu personaje melancolice și cu interpretări misterioase au făcut din Mihalkov un veritabil magician al celei de-a șaptea arte. A primit multe premii și distincții. în 1991 a fost no­minalizat pentru Leul de Aur la Fes­tivalul de Film de la Veneția, pentru filmul Aproape de cer”, în 2008 a primit premiul publicului la Festiva­lul de la Karlovy Vary și tot în ace­lași an a fost nominalizat la Oscar, categoria „cel mai bun film străin” pentru pelicula „12”. în cariera sa Mihalkov a primit peste 50 de premii, ceea ce ne arată că, dincolo­ de invidiile și străduin­țele unora de a-i contesta meritele, el rămâne actorul, regizorul și scenaris­tul care impresionează prin profunzi­mea și onestitatea sa. El nu-și pro­pune să facă film, asta îi iese, pur și simplu. De­ asta, poate, a creat și multe capodopere în lumea cinema­tografiei. Filmele „Bărbierul din Siberia”, „Soare înșelător” (premiat în 1994 cu Oscar pentru cel mai bun film străin, vestind practic renașterea cinematografiei ruse), ,Exodul”(2010) și multe altele, stau mărturie că lumea eroilor creată de Mihalkov nu va pieri niciodată. Ultimul său film, „Citadela”, pare a fi deranjat presa rusă, datorită distribuției mai ales (cele două fiice ale regizorului sunt în rolurile principale, alături de ac­torul Nikita Mihalkov). De ce aceas­tă atitudine a celor de acasă? E greu de înțeles. O viață plină de culoare în particular, Nikita Mihalkov este pe cât de iubit, pe atât de rafinat. Nu-și dezminte sentimentele și trece în tăcere spre realitatea vieții. A fost căsătorit cu celebra actriță rusă Anas­tasia Vertinskaia între anii 1966- 1973, cu care au un fiu, pentru ca după divorț, tot în anul 1973 să-și unească destinul cu fotomodelul Ta­tiana Mihalkova. Au doi copii și încă se respectă, după cum afirmă chiar marele regizor. Printre atâția eroi de film, viața de zi cu zi a lui Mihalkov este lipsită de încătușare și plictis. El trăiește liber, rămânând cel mai cunoscut regizor rus. A­r fi împlinit 70 de ani pe 23 septembrie anul acesta dacă nu ar fi avut jun destin atât de zbu­ciumat. S-a născut la Viena, fi­ică a unor actori, și a visat încă din adolescență să devină actri­ță. „Trebuie neapărat să devin actriță” și iată că în anul 1955, succesul venea cu rolul împără­tesei Elisabeth a Austriei, inter­pretat în trilogia „Sissi”, dar, du­pă cum veți vedea începeau și dramele, întâlnirea cu Alain Delon pe platourile de filmare ale pelicu­lei „Christine” părea o șansă la fericire, el fiind marea ei iubire. Se mută la Paris, cu Delon, savurându-și amândoi marea dragoste, repurtând succes du­pă succes. Și totuși... într-o noapte acesta o părăsește, iar ea, dezamăgită, încearcă să-și ia viața. Durere mare... Se retrage la Berlin, unde după doi ani se căsătorește cu dramaturgul Har­ry Megen, ducând o viață liniș­tită și atât­ în anul 1966 au un fiu, David. Dar un vis mai vechi îi strică echilibrul și se lasă con­vinsă de același Alain Delon să joace în filmul „Swimming­pool”, un film care a adus multe milioane de dolari ca încasări, și o va transforma pe Romy Schnei­der într-una dintre cele mai curtate actrițe ale vremii. Va fi premiată cu trofeele Cezar, Da­vid di Donatello sau Rola de Aur, și este nominalizată la un Golden Globe, dar se pare că soțul său nu a suportat apropie­rea de Delon și în 1973 căsnicia se destramă. Pozează în revista „Paris Match”, se căsătorește cu Dani­el Biasini (cu care a avut o fiică) dar în sufletul ei, mereu neferi­cit, rămâne tot marea sa iubire, Alain Delon. în 1981 se despar­te și de Basini și tot în același an suferă o operație foarte grea, la rinichi, în iulie al aceluiași an, fiul ei David, de 14 ani, este spintecat de tija unui gard de metal pe care încerca să-l sară, murind în aceeași zi. De acum actrița este bântuită de tristețe și singurătate. Cu Alain Delon rămăsese doar prietenă, fiind convinsă că „nimic nu e mai rece decât o iu­bire moartă”, atunci când acesta a încercat să-i redevină iubit. Anul 1982 aducea sfârșitul tragic al marii actrițe. Oficial cauza morții a fost un stop car­diac, dar lumea întreagă știa că inima ei se oprise de supărare și durere, înecându-se în alcool și somnifere. Recunoscându-i meritele, începând cu anul 1984 în Franța a decernat, tinerelor actrițe fran­ceze, trofeul Prix Romy Schnei­der iar la Viena, anual, este dat premiul Romy de televiziunea austriacă. Ca o încununare a succesului, francezii au decla­rat-o drept „cea mai mare actriță a secolului 20”. DESTINE o iubire legendară i ■ 1110TD Bonnie și Clyde rămân fără pușcoace Hollywood-ul își face un titlu de glorie din a aduce pe marele ecran infractorii ce­lebri specializați în jafuri și crime. Și reu­șește de fiecare dată dacă ar fi să pomenim doar excelentul „Butch Cassidy and Sun­dance Kid” cu Paul Newman și debutantul pe atunci Robert Redford. La fel de reușit a fost și un alt film-legendă, „Bonnie and Clyde”, povestea tâlharilor Bonnie Parker și Clyde Barrow, o femeie și un bărbat, care au jefuit tot ce se putea în vremea Marii Depresii și care au fost uciși în Louisiana în 1934. O casă de licitație din Kansas City ar urma să scoată la licitație, pe 21 ianuarie 2012, un prim lot de arme care a aparținut celebrului cuplu, e vorba de pistolul mitralieră Thomspon și arma de vânătoare Winchester, arme confiscate de poliție în 1933 din casa în care cei doi se ascunseseră pentru o vreme. Armele au fost predate la scurt timp polițistului Mark Lairmore, a cărui familie este încă proprietara lor. în 1973, rudele lui Lairmore au predat armele spre păstrare Muzeului Poliției. Deși nu a fost stabilit încă un preț de pornire a licitației, organi­zatorii speră să scoată bani buni având în vedere faima celor doi eroi, pomeniți în filme, cântece și chiar în benzi desenate. Johnny Depp fără Vanessa Paradis? Lumea e sfâșiată de nedumerire: e posibilă o despărțire în cuplu atât de sudat Johnny Depp-Vanessa Paradis? Un cuplu care rezistă de 14 ani și care are doi copii? Greu de crezut, dar un site tabloid, Radar Online, anunță întâmplarea ca sigură, motivul nefiind nepotrivi­rea de caracter, ci programul haotic al celebrului actor de la Hollywood. Victime colaterale ale haosului și ai presei tabloide, cei doi actori „par foarte departe unul de altul acum”, cel puțin asta au observat „oamenii din apropierea lui Johnny”, citați de siteul cu pricina. Cum împricinații neagă acest zvon morbid, nimeni nu uită declarațiile de dragoste recente ale actorului (48 ani) fă­cute mamei copiilor săi (39 ani), dar ochiul vigilent al Radarului a observat faptul că Johnny Depp a solicitat consiliere legală privind o posibilă încheiere a relației sale cu Vanessa Paradis. Chiar dacă cei doi actori nu sunt căsătoriți, dar locuiesc într-o fermă din sudul Franței, o despărțire ar fi grea. Și asta de ce? Doar pentru că Johnny a fost fotografiat sărutând o fe­meie, posibila lui agentă? Acum, ce să mai credem? Ne întrebăm și noi, ca în penibilul film al lui Corneliu Porumboiu, a fost sau n-a fost!? (G.C.) Pagină realizată de IOANA FLORIA

Next