Magazin, iulie-decembrie 2013 (Anul 56, nr. 27-52)

2013-07-04 / nr. 27

Nr. 27 (2900) din 4 iulie 2013 m­agazin Л martie 1942, premierul bri­­t­ri­tanic Winston Churchill avea I­I­I să pună eticheta celei mai 1­1­1 lungi și mai complexe bătălii navale din istoria lumii. Bătălia pentru Atlantic. Cronica celui de-al Doilea Război Mondial fixează acest lung conflict strategic între 3 sep­tembrie 1939 și 8 mai 1945. Peri­oada de vârf a acestor ani de lupte pe mări și oceane a fost între mijlocul lui 1940 și finele lui 1943. Beligeran­ții au fost, pe de o parte aliații (cu for­țele britanice, canadiene și ameri­cane în prim-plan) și forțele Axei, compuse din flotele germane și ita­liene (în special submarine). Un bilanț general arată că victoria stra­tegică a aliaților (adică străpungerea blocadei germane) s-a soldat cu 3.500 vase comerciale distruse și 174 nave de război scufundate. Flotila germană a pierdut 783 submarine. Operațiunea „Vremuri fericite” Pentru a putea înțelege impor­tanța strategică fundamentală a Bă­tăliei pentru Atlantic, trebuie să amintim că Marea Britanie, din cauza poziției sale geografice, era depen­dentă de proviziile de materiale de război și nu numai aduse din afară, în acest sens, un prim scop al flotilei de submarine germane, conduse de generalul Karl Doenitz, era distru­gerea convoaielor de aprovizionare care stăbăteau Atlanticul spre Marea Britanie. SUA și Canada erau furni­zorii principali, dar evenimentele petrecute în Europa i-au prins nepre­gătiți corespunzător pe americani. Aceștia nu au putut mult timp să facă față aparatelor „Kriegsmarine” (flota de război) și „Luftwaffe” (flotila ae­riană) germane. De aceea, a intrat în istoria Bătăliei pentru Atlantic pe­rioada denumită de Hitler și Doenitz „Vremuri fericite”. Era vorba despre operațiunea de atac discreționar asu­pra vaselor comerciale americane în preajma coastelor de est ale SUA, de la statul Maine până spre statul Nord-Carolina. Pentru a vedea cu câtă înverșu­nare s-a aruncat flotila de submarine nazistă asupra navelor americane, vom aminti că generalul Doenitz a numit acea „perioadă glorioasă” ger­mană „Războiul tonajelor”. Practic, generalul neamț primea rapoarte asupra tonelor avute de vasele scufundate și făcea un fel de competiție între echipajele submarinelor atacatoare... Nu trebuie să uităm faptul că submarine italiene au sprijinit ata­curile germane. Italia a intrat în Axă în iunie 1940, după formarea alianței militare „Poctul de Oțel" (martie 1939, semnatare Germania, Japonia și Italia). Atacând în mai multe valuri, distrugerile făcute în „Happy Time” (primul val din 1940) au fost de peste 270 de nave aliate scufundate! Pe de altă parte, în aceeași perioadă, un număr de numai 32 de submarine italiene au scos din uz peste 109 nave alia­te... După cum se poate vedea, „Vre­muri fericite” sau „Sezonul american de vânătoare” (cum spuneau ofițerii germani) a fost o perioadă în care balanța războiului părea să încline în favoarea lui Hitler. Răsturnarea situației Evident, forțele navale aliate, în primul rând SUA, UK și Canada, au luat măsuri urgente de contracarare a superiorității germane din Atlantic. Pe baza experiențelor din Marea Nor­dului și Mediterana (și nu numai), britanicii au reușit să pună la punct sisteme de distrugere de detectare a submarinelor, inclusiv pe timp de noapte. După ce primul submarin german a fost distrus de americani (abia la 14 aprilie 1942), lista pierde­rilor germane a crescut mereu. Siste­mele radar și decodificarea telegra­melor secrete au fost alte elemente ale succeselor aliaților, despre care vom vorbi cu alt prilej. „Pennsylvania Sun este distrus de submarinul german U-571, la 15 iulie 1942. Comandanții acestor submarine primeau. Crucea de fier în rang de cavaler”. Submarinul britanic .Furtuna’ "fe Intre 1607-­­ 1733, Anglia înfi­­­­­­­ințează 13 colonii pe coasta răsăriteană a Americii de Nord. Colo­niștii britanici aduseseră cu ei nu doar dorin­ța de îmbogățire rapidă, ci și tradiția constituțională en­gleză, care își avea origi­nea în Magna Charta Libertatum. Ei recunoșteau autoritatea regelui Angliei care numea aici un guver­nator dar aveau propriile instituții de conducere. Cu toate eforturile lor însă, nu aveau aceleași drepturi ca englezii insulari printre care acela de a avea repre­zentând în Parlamentul Englez. Guvernul britanic le impunea tot felul de impozite și taxe, din ce în ce mai mari, în 1765 s-a impus „Legea Timbrului” prin care toate actele trebuiau redactate numai pe hârtie timbra­tă. Aceasta a de­clanșat un val de proteste adresate regelui George al lll-lea: în ciuda tuturor opoziți­ilor, guvernul englez pune noi taxe, dintre care, cea mai supărătoare este cea din 1773 prin care colo­­niștilor li se cerea să cumpere ceai numai de la „Compania Indiilor Orientale’’ și să plătească o taxă pentru vânzarea de ceai în America. Această impunere a dus la ceea ce istoricii nu­mesc „Partida de ceai de la Boston”. La 16 decembrie 1773 un grup de coloniști, deghizați în indieni, au aruncat în aer trei vapoare cu ceai din portul Boston. Portul a fost închis și populația obli­gată să susțină material trupele engleze. In anul 1774 are loc la Philadelphia un prim congres al reprezen­tanților celor 13 colonii, prin care se hotărăște boicotarea produselor englezești. Cu acest prilej se adoptă un document ca o posibilă bază de negocieri cu Anglia, se constituie primul guvern central și coloniștii încep­ să se înarmeze, în primăvara anului următor, ideea de indepen­dentă capătă contururi pre­cise și apar o serie de ciocniri armate între colo­niști și englezi. In 1776 are loc Cel de al II-lea Congres al repre­zentanților din colonii și, la 4 iulie se adoptă Declarația de Independență, redactată de Thomas Jefferson și având la bază principii ilu­ministe. Declarația conține 56 de semnături, toți sem­natarii fiind oameni educați și avuți. Printre aceștia s-au numărat doi viitori președinți: John Adams și Thomas Jefferson. Cel mai tânăr semnatar era Edward Rutledge— 26 de ani— și cel mai bătrân Benjamin Franklin — 70 de ani. Adoptarea Declarației a declanșat Războiul de Independență care a dus la întemeierea Statelor Unite, 4 iulie devenind zi națională. (I.S.) Istorii Lu­tEltö Ji­j­ иа sWum D­espre Frederick al II-lea cel Mare, re­gele Prusiei timp de patruzeci de ani, se fac și astăzi comentarii laudative și se analizează noi documente ieșite la iveală din diverse arhive ale epocii sale. Caracteris­tica principală a domniei sale a fost „absolutismul luminat”, însă deciziile pe care le-a luat în favoarea poporului său au fost salutare și au contribuit la creșterea forței economice și militare a Prusiei. El a fost reprezentant al Casei dinastice Hohen­­zollern (înființată în secolul al XI-lea) și a fost un adversar înfocat al dinastiei Habs­­burgice din Austria, cu care s-a războit pentru bogata regiune a Silesiei. Un iubitor al lui Platon este dificil de găsit în istorie un suveran mai atașat valorilor culturale precum Fre­derick al II-lea al Prusiei. Astfel, cronicile spun despre perioada când era doar prinț moștenitor că citea pe ascuns versuri și filosofie, făcându-și prieteni care-i procu­rau sute de volume. Și asta în pofida voin­ței tatălui său, regele Frederick I William (domnie 1714-1740), care voia să primeas­că o educație spartană și să învețe să dom­nească fără nici o „dovadă de slăbiciune” - cum ar fi cultura și muzica pe care le iubea fiul său. In pofida acestor tendințe paterne, viitorul rege al Prusiei urma sa fie un su­veran tolerant, care acceptă oameni de toate religiile să lucreze în Prusia. In fața atitudinii speciale a prințului moștenitor, familia s-a gândit să-l căsăto­rească în stil medieval, adică după interese politice. Astfel, într-o primă tentativă, prin­țul Frederick a fost implicat într-o afacere de mituire, în care a fost împiedicat să se însoare cu o prințesă din Anglia, de teama unei aliaațe contra Austriei... După toate urzelile din familie, el a fost căsătorit cu prințesa austriacă Elisabeth de Brunswick- Bever­n pentru a încerca o influență a Austriei asupra Prusiei. Numai că din acel moment al nunții (1740), cei doi soți au stat separați aproape întreaga căsnicie. Spre nedumerirea multora, regele Frederick al II-lea prefera reședința de la Sanssouci (Postdam) - o capodoperă a rococo-ului nord-german. Din acest motiv au ieșit zvonuri cu privire la orientarea sexuală a regelui, care prefera de foarte multe ori compania unor mari intelectuali ai vremii (germani și francezi), el preocupându-se îndeaproape de Academia din Berlin. Acest rege al unei importante puteri eu­ropene era mai mult interesat de dialogurile lui Platon (în special „Republica”) și de muzica pentru flaut (fiind și compozitor). A purtat o corespondență de zeci de ani cu Voltaire, deși uneori se afla în gravă diver­gență cu acesta în privința acțiunilor mili­tare ale unui monarh. Parcă ocolind fe­meile și neinteresându-i urmașii, regele Frederick al V-lea ducea o viață privată în­conjurat de nume sonore ale iluminismului francez și de... câini de vânătoare. El a scris o apreciată carte intitulată „Anti-Machia­­velli” (1739), pe care nu a vrut s-o facă pu­blică, dar Voltaire a distribuit-o clandestin la Amsterdam, unde a devenit foarte apreciată. Glorioasa domnie a acestui suveran a avut urmări interesante. Prețuit foarte mult de Hitler, sicriul său a fost ascuns de mai multe ori pentru a nu fi distrus de aliați (?), inclusiv sub bunkerul de la Berlin. In cele din urmă, americanii l-au găsit într-o mină și l-au depus la un muzeu al „comorilor naziste”. După reunificarea Germaniei (3 octombrie 1990), rămășițele pământești au ajuns la un mausoleu din Sanssouci. Pagină realizată de PAUL IOAN

Next