Magazin, iulie-decembrie 2013 (Anul 56, nr. 27-52)
2013-07-04 / nr. 27
Nr. 27 (2900) din 4 iulie 2013 magazin Л martie 1942, premierul britritanic Winston Churchill avea III să pună eticheta celei mai 111 lungi și mai complexe bătălii navale din istoria lumii. Bătălia pentru Atlantic. Cronica celui de-al Doilea Război Mondial fixează acest lung conflict strategic între 3 septembrie 1939 și 8 mai 1945. Perioada de vârf a acestor ani de lupte pe mări și oceane a fost între mijlocul lui 1940 și finele lui 1943. Beligeranții au fost, pe de o parte aliații (cu forțele britanice, canadiene și americane în prim-plan) și forțele Axei, compuse din flotele germane și italiene (în special submarine). Un bilanț general arată că victoria strategică a aliaților (adică străpungerea blocadei germane) s-a soldat cu 3.500 vase comerciale distruse și 174 nave de război scufundate. Flotila germană a pierdut 783 submarine. Operațiunea „Vremuri fericite” Pentru a putea înțelege importanța strategică fundamentală a Bătăliei pentru Atlantic, trebuie să amintim că Marea Britanie, din cauza poziției sale geografice, era dependentă de proviziile de materiale de război și nu numai aduse din afară, în acest sens, un prim scop al flotilei de submarine germane, conduse de generalul Karl Doenitz, era distrugerea convoaielor de aprovizionare care stăbăteau Atlanticul spre Marea Britanie. SUA și Canada erau furnizorii principali, dar evenimentele petrecute în Europa i-au prins nepregătiți corespunzător pe americani. Aceștia nu au putut mult timp să facă față aparatelor „Kriegsmarine” (flota de război) și „Luftwaffe” (flotila aeriană) germane. De aceea, a intrat în istoria Bătăliei pentru Atlantic perioada denumită de Hitler și Doenitz „Vremuri fericite”. Era vorba despre operațiunea de atac discreționar asupra vaselor comerciale americane în preajma coastelor de est ale SUA, de la statul Maine până spre statul Nord-Carolina. Pentru a vedea cu câtă înverșunare s-a aruncat flotila de submarine nazistă asupra navelor americane, vom aminti că generalul Doenitz a numit acea „perioadă glorioasă” germană „Războiul tonajelor”. Practic, generalul neamț primea rapoarte asupra tonelor avute de vasele scufundate și făcea un fel de competiție între echipajele submarinelor atacatoare... Nu trebuie să uităm faptul că submarine italiene au sprijinit atacurile germane. Italia a intrat în Axă în iunie 1940, după formarea alianței militare „Poctul de Oțel" (martie 1939, semnatare Germania, Japonia și Italia). Atacând în mai multe valuri, distrugerile făcute în „Happy Time” (primul val din 1940) au fost de peste 270 de nave aliate scufundate! Pe de altă parte, în aceeași perioadă, un număr de numai 32 de submarine italiene au scos din uz peste 109 nave aliate... După cum se poate vedea, „Vremuri fericite” sau „Sezonul american de vânătoare” (cum spuneau ofițerii germani) a fost o perioadă în care balanța războiului părea să încline în favoarea lui Hitler. Răsturnarea situației Evident, forțele navale aliate, în primul rând SUA, UK și Canada, au luat măsuri urgente de contracarare a superiorității germane din Atlantic. Pe baza experiențelor din Marea Nordului și Mediterana (și nu numai), britanicii au reușit să pună la punct sisteme de distrugere de detectare a submarinelor, inclusiv pe timp de noapte. După ce primul submarin german a fost distrus de americani (abia la 14 aprilie 1942), lista pierderilor germane a crescut mereu. Sistemele radar și decodificarea telegramelor secrete au fost alte elemente ale succeselor aliaților, despre care vom vorbi cu alt prilej. „Pennsylvania Sun este distrus de submarinul german U-571, la 15 iulie 1942. Comandanții acestor submarine primeau. Crucea de fier în rang de cavaler”. Submarinul britanic .Furtuna’ "fe Intre 1607- 1733, Anglia înființează 13 colonii pe coasta răsăriteană a Americii de Nord. Coloniștii britanici aduseseră cu ei nu doar dorința de îmbogățire rapidă, ci și tradiția constituțională engleză, care își avea originea în Magna Charta Libertatum. Ei recunoșteau autoritatea regelui Angliei care numea aici un guvernator dar aveau propriile instituții de conducere. Cu toate eforturile lor însă, nu aveau aceleași drepturi ca englezii insulari printre care acela de a avea reprezentând în Parlamentul Englez. Guvernul britanic le impunea tot felul de impozite și taxe, din ce în ce mai mari, în 1765 s-a impus „Legea Timbrului” prin care toate actele trebuiau redactate numai pe hârtie timbrată. Aceasta a declanșat un val de proteste adresate regelui George al lll-lea: în ciuda tuturor opozițiilor, guvernul englez pune noi taxe, dintre care, cea mai supărătoare este cea din 1773 prin care coloniștilor li se cerea să cumpere ceai numai de la „Compania Indiilor Orientale’’ și să plătească o taxă pentru vânzarea de ceai în America. Această impunere a dus la ceea ce istoricii numesc „Partida de ceai de la Boston”. La 16 decembrie 1773 un grup de coloniști, deghizați în indieni, au aruncat în aer trei vapoare cu ceai din portul Boston. Portul a fost închis și populația obligată să susțină material trupele engleze. In anul 1774 are loc la Philadelphia un prim congres al reprezentanților celor 13 colonii, prin care se hotărăște boicotarea produselor englezești. Cu acest prilej se adoptă un document ca o posibilă bază de negocieri cu Anglia, se constituie primul guvern central și coloniștii încep să se înarmeze, în primăvara anului următor, ideea de independentă capătă contururi precise și apar o serie de ciocniri armate între coloniști și englezi. In 1776 are loc Cel de al II-lea Congres al reprezentanților din colonii și, la 4 iulie se adoptă Declarația de Independență, redactată de Thomas Jefferson și având la bază principii iluministe. Declarația conține 56 de semnături, toți semnatarii fiind oameni educați și avuți. Printre aceștia s-au numărat doi viitori președinți: John Adams și Thomas Jefferson. Cel mai tânăr semnatar era Edward Rutledge— 26 de ani— și cel mai bătrân Benjamin Franklin — 70 de ani. Adoptarea Declarației a declanșat Războiul de Independență care a dus la întemeierea Statelor Unite, 4 iulie devenind zi națională. (I.S.) Istorii LutEltö Jij иа sWum Despre Frederick al II-lea cel Mare, regele Prusiei timp de patruzeci de ani, se fac și astăzi comentarii laudative și se analizează noi documente ieșite la iveală din diverse arhive ale epocii sale. Caracteristica principală a domniei sale a fost „absolutismul luminat”, însă deciziile pe care le-a luat în favoarea poporului său au fost salutare și au contribuit la creșterea forței economice și militare a Prusiei. El a fost reprezentant al Casei dinastice Hohenzollern (înființată în secolul al XI-lea) și a fost un adversar înfocat al dinastiei Habsburgice din Austria, cu care s-a războit pentru bogata regiune a Silesiei. Un iubitor al lui Platon este dificil de găsit în istorie un suveran mai atașat valorilor culturale precum Frederick al II-lea al Prusiei. Astfel, cronicile spun despre perioada când era doar prinț moștenitor că citea pe ascuns versuri și filosofie, făcându-și prieteni care-i procurau sute de volume. Și asta în pofida voinței tatălui său, regele Frederick I William (domnie 1714-1740), care voia să primească o educație spartană și să învețe să domnească fără nici o „dovadă de slăbiciune” - cum ar fi cultura și muzica pe care le iubea fiul său. In pofida acestor tendințe paterne, viitorul rege al Prusiei urma sa fie un suveran tolerant, care acceptă oameni de toate religiile să lucreze în Prusia. In fața atitudinii speciale a prințului moștenitor, familia s-a gândit să-l căsătorească în stil medieval, adică după interese politice. Astfel, într-o primă tentativă, prințul Frederick a fost implicat într-o afacere de mituire, în care a fost împiedicat să se însoare cu o prințesă din Anglia, de teama unei aliaațe contra Austriei... După toate urzelile din familie, el a fost căsătorit cu prințesa austriacă Elisabeth de Brunswick- Bevern pentru a încerca o influență a Austriei asupra Prusiei. Numai că din acel moment al nunții (1740), cei doi soți au stat separați aproape întreaga căsnicie. Spre nedumerirea multora, regele Frederick al II-lea prefera reședința de la Sanssouci (Postdam) - o capodoperă a rococo-ului nord-german. Din acest motiv au ieșit zvonuri cu privire la orientarea sexuală a regelui, care prefera de foarte multe ori compania unor mari intelectuali ai vremii (germani și francezi), el preocupându-se îndeaproape de Academia din Berlin. Acest rege al unei importante puteri europene era mai mult interesat de dialogurile lui Platon (în special „Republica”) și de muzica pentru flaut (fiind și compozitor). A purtat o corespondență de zeci de ani cu Voltaire, deși uneori se afla în gravă divergență cu acesta în privința acțiunilor militare ale unui monarh. Parcă ocolind femeile și neinteresându-i urmașii, regele Frederick al V-lea ducea o viață privată înconjurat de nume sonore ale iluminismului francez și de... câini de vânătoare. El a scris o apreciată carte intitulată „Anti-Machiavelli” (1739), pe care nu a vrut s-o facă publică, dar Voltaire a distribuit-o clandestin la Amsterdam, unde a devenit foarte apreciată. Glorioasa domnie a acestui suveran a avut urmări interesante. Prețuit foarte mult de Hitler, sicriul său a fost ascuns de mai multe ori pentru a nu fi distrus de aliați (?), inclusiv sub bunkerul de la Berlin. In cele din urmă, americanii l-au găsit într-o mină și l-au depus la un muzeu al „comorilor naziste”. După reunificarea Germaniei (3 octombrie 1990), rămășițele pământești au ajuns la un mausoleu din Sanssouci. Pagină realizată de PAUL IOAN