Magazin, ianuarie-iunie 2017 (Anul 60, nr. 1-26)

2017-01-12 / nr. 1-2

SERIE NOUĂ - 1331 • ANUL LX • 12 IANUARIE 2017 • 16 PAGINI • 2 LEI NR. 1-2 (3081) SĂPTĂMÂNAL CULTURAL - ȘTIINȚIFIC INDEPENDENT «Când plecam unul de lângă celălalt nu ni se părea că ne despărțim, * ci că mergem să ne așteptăm altundeva. Cesare Pavese r '­Ïior'1 /—’ ' *Гл / JAFUL SECOLULUI Dar care secol? I­ А [UNK] ---— A *: Planeta ne surprinde mereu prin complexitatea ei TERRA, dragostea noast Cercetătorii lansează teorii fantastice despre nașterea Universului, despre quarci și galaxii, dar despre Pământ, era care ne oferă condițiile de viață de peste 3 miliarde de încă­ nu știmi cum s-a format, cu adevărat. E­ ste greu de acceptat că щ j Pământul este singura­­ planetă pe care există via­ * -J1*: animale, plante, pești, oameni, dar până la proba con­trarie, care întârzie să apară, ori­cât de captivante ni s-ar părea galaxiile, suntem singurele vie­tăți pe care le cunoaștem cu ade­vărat. Așa că Terra continuă să ne fascineze cu misterele ei. De la cele ale scoarței terestre, la abisul plin de viață al adâncuri­lor marine, de la enigmaticii vul­cani, la abisalele grote. Și cu toate acestea, azi se pare că știm mai multe despre Lună sau Marte (cel puțin așa ne lăudăm, noi, as­trofizicienii) decât despre planeta pe care trăim. Iată câteva exemple care demonstrează complexita­tea planetei noastre, așa cum le prezintă situl Live Science, pre­luat de Agerpres: Viteză maximă. Construim avioane cu viteză superso­nică, dar câți dintre noi își dau seama că suntem călătorii unei nave trans-galactice care „goneș­te” prin Univers, spre constelația Leului, cu o viteză uluitoare de 390 km/s? Este o minune că nu ne lovim de nimic prin spațiu, în tot acest timp! Sfera turtită. Ne place per­fecțiunea sferei și credem despre Pământ că este o expresie a perfecțiunii. Numai că Pămân­tul nu este nici pe departe o sferă perfectă și asta deoarece forța centrifugă, care rezultă din rota­ția planetei, acționează perpendi­cular pe axa Pământului, axă care este înclinată. Rezultatul este că la Ecuator forța centrifugă nu este exact de sens opus gravitației. Acest dezechilibru se adaugă în zona ecuatorială unde gravitația împinge un volum suplimentar de apă și masă terestră, rezultând forma de sferă ușor turtită a pla­netei. Bătrână, dar bună. Cercetă­torii au ajuns la concluzia că vârsta Pământului, datând cele mai vechi roci de pe planetă și cei mai vechi meteoriți descoperiți pe Terra, ar fi de aproximativ 4,54 miliarde de ani. Cele mai vechi roci cunoscute de pe Pământ for­mează așa-numita Centură Nuv­­vuagittuq pe coasta Golfului Hudson, din nordul Quebecului (Canada) și datează de 4,28 mi­liarde de ani. Dar dacă datările sunt greșite? Am putea fi mai ti­neri sau mai bătrâni? Un rezervor dulce. Sau ori de câte ori facem un duș sau bem un pahar cu apă ne gândim la faptul că apa vine din Antarc­tica, cel mai mare rezervor de apă dulce al Terrei? Pe acest conti­nent se află aproximativ 90% din gheața de pe Pământ și respectiv 70% din apa dulce a planetei. O magmă în mișcare. Terra nu este o rocă moartă, o da­tă pentru totdeauna. Planeta este vie și dispune de un ciclu de re­ciclare care funcționează astfel: magma din străfundurile Pămân­tului iese spre suprafață și se în­tărește sub formă de roci (cele magmatice). Procesele tectonice ridică aceste roci până la supra­față unde sunt expuse proceselor de eroziune. Mici fragmente des­prinse din aceste roci în urma procesului de eroziune sunt de­pozitate și îngropate, iar presiu­nea exercitată de straturile de deasupra se compactează și se transforma în roci sedimentare, așa cum simt gresiile; în timp, rocile sedimentare formate astfel se scufundă și mai mult și se „coc” la presiuni și temperaturi foarte mari, transformându-se în roci metamorfice. Desigur că acest proces nu este perfect cir­cular. De-a lungul drumului, ro­cile sedimentare pot fi supuse din nou eroziunii, iar cele meta­morfice pot fi ridicate din nou spre suprafață, însă dacă rocile metamorfice sunt prinse într-o zonă de subducție, unde o parte a crustei pătrunde sub alta, ajung să fie topite și transformate din nou în magmă. Cel mai fierbinte, cel mai rece. Nu știm ce a fost acum un milion de ani, dar de când există măsurători, cel mai fierbinte loc de pe Pământ este El Azizia, în Libia, unde stațiile meteorologice au înregistrat re­cordul de temperatură de 57,8 grade Celsius la data de 13 sep­tembrie 1922, conform NASA Earth Observatory. Invers, cel mai rece loc de pe planetă este An­tarctica unde iar­na temperaturile pot atinge minus 73 de grade Celsi­us. Recordul ab­solut al tempera­turilor negative s-a înregistrat la sta­ția științifică rusă Vostok, din Antarctica, pe 21 iu­lie 1983, în plină iarnă australă, când termometrele au indicat minus 89,2 grade Celsius, con­form USGS. Luna care ne lipsește. Exis­tă o teorie care ne spune că Pământul ar fi avut la un mo­ment dat în istoria sa doi sateliți naturali importanți. Cel de-al doilea satelit, mai mic decât Se­lena, cu un diametru de doar aproximativ 1.200 km, s-ar fi aflat pe orbita Pământului o pe­rioadă de timp înainte de a se ciocni cu Luna. Acest impact ca­tastrofal poate explica de ce, cele două părți ale Lunii sunt atât de diferite una față de cealaltă, conform unui material publicat în 2011 în revista Nature. Prin comparație, Luna are diametrul de aproximativ 3.470 km. Dar lucrurile nu se opresc aici. Unii oameni de știință susțin că Pă­mântul continuă să aibe doi sa­teliți naturali. Conform unui ma­terial publicat în 2011 în revista ICARUS, un asteroid cu dia­metrul între 1 metru și 3,3 metri se află în orice moment pe orbita Terrei. Nu este vorba mereu de același asteroid, ci mai degrabă de o „lună temporară”, care se schimbă. Conform studiului pu­blicat în 2011, gravitația terestră capturează asteroizi care trec prin vecinătatea planetei, în dru­mul lor în jurul Soarelui. Un astfel de satelit temporar rămâne pe orbita terestră timp de cel mult 9 luni după care este pro­iectat mai departe în spațiu. To­tuși, o Lună de 3 metri în diame­tru?!? Ciudățeniile gravitației. Pă­mântul nu este o sferă per­fectă și astfel masa sa nu este distribuită uniform. Prin urmare, nici gravitația nu este constantă în orice punct de la suprafața glo­bului. Una dintre anomaliile gra­vitaționale misterioase ale Terrei se produce în Golful Hudson din Canada. Pe această suprafață gravita­ția este mai mică decât în alte regiuni, iar un studiu din 2007 ajungea la concluzia că topirea ghețarilor din această zonă este cauza. Gheața care acoperea a­­ceasta regiune în perioada ulti­mei ere glaciare s-a topit de mul­tă vreme, dar solul nu și-a reve­nit complet după eliberarea de presiunea ghețarilor. Așa cum gravitația dintr-o regiune este proporțională cu masa de mate­rie aflată deasupra respectivei regiuni, iar ghețarii au dislocat o parte din sol, rezultă o atracție gravitațională puțin mai mică în văile săpate de ghețari. Inversarea polilor. Nu se știe dacă este o realitate sau doar o teorie, dar rămâne un mare mister: în ultimii 20 de milioane de ani (?), planeta noastră a trecut periodic, la fiecare 200.000- 300.000 de ani prin inversări ale polilor magnetici. Până în 2016 a trecut însă mai mult de dublul perioadei de la ultima astfel de inversare. Asemenea inversări se produc de-a lungul sutelor de mii de ani. In cadrul acestui proces polii magnetici încep să se dis­tanțeze de regiunea polilor geo­grafici și sfârșesc prin a se inver­sa, conform astronomilor de la Universitatea Cornell. Un munte ciudat Știm că Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, măsoară 8.848 metri față de nivelul mării. Dar mai puțină lume știe că un alt munte are 17.170 metri! Este vorba despre Mauna Kea, care conform USGS se ridică până la altitudinea de 4.170 m deasupra nivelului mării, dar el continuă să coboare sub apă încă 5.000 m, iar partea centrală a vulcanului Mauna Kea a creat o depresiune pe fundul mării de încă 8.000 m în forma unui con răsturnat (Va urma)

Next