Magazin, iulie-decembrie 2018 (Anul 61, nr. 27-52)

2018-07-05 / nr. 27

Nr. 27 (3157) din 5 iulie 2018 4 mîntaai în r­.­v . ■ Stalin, rublele și bolșevicii Partidul Social Democrat Rus al Muncii (PSDRM), care urma să devină Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, a fost creat în 1898. Orientarea marxist-proletară a acestui partid era foarte netă: dărâmarea sistemului țarist din Rusia. Dar lupta spre binele națiunii avea nevoie de bani, de mulți bani. De unde? jafurile care alimentau trezoreria PSDAM erau numite „exproprieri în interesul poporului”. Acest „stil” de a aduna bani i-au despărțit pe menșevici (adică „cei în minoritate”) de bolșevici („cei în majoritate”). Jaful uriaș din 1907 a pecetluit acea despărțire ideologică. B­olșevicii doreau, în secret desigur, sa continue obținerea de fonduri prin mijloace ilegale. Conducerea bolșevicilor a decis ca Stalin - pe atunci poreclit „Koba” - și priete­nul sau Kamo (revoluționar georgian) să se ocupe de atacul asupra marelui trans­port de bani din Tbilisi. Stalin locuia în Tbilisi și vi­itorul dictator mai executa­se „exproprieri” cu Kama. Cu acordul lui Lenin, ei au hotărât sâ atace caleașca cu bani care urma să plece de la Banca naționala din Tbi­lisi, chiar în Piața Erevan. Culmea a fost ca Stalin era și colaborator al Ohrana (poliția secretă țarista), de aceea nu a fost arestat. Creierul din umbră Planul lui Stalin era foarte bine pus la punct: ei erau deghizați în țărani, a­­vea grenade, bombe și arme în cârtițe, iar Kamo, îmbră­cat în capitan de cavalerie, aștepta într-o caleașca unde urmau sa fie puși sacii cu bani. Se spune ca Stalin a urmărit desfășurarea acțiu­nii fumând un trabuc... Bandiții au aruncat grenade și bombe, au ucis gardienii și caii, iar în învălmășeala creata sacii au ajuns la Ka­mp înainte ca autoritățile să se dezmeticească. Se mai spu­ne că Stalin informase secu­ritatea, dar nu precizase ziua și locul jafului. Cârtița cu bani a ieșit din piață fara ca poliția să bănuiască ce-i cu ea și prada a ajuns, se pare, la gară și de acolo la un car­tier general al partidului. Nu s-a știut un­de era Lenin a­­tunci, dar atât el cât și Stalin au încer­cat să se izoleze de acel jaf substan­țial, căci reacția politică imediata a fost de scădere a popularității bolșe­vicilor. Mișcările de stânga din Eu­ropa s-au depărtat de ei. Mai târziu, însuși Troțki (mare adversar al lui Stalin) a recunos­­­cut că acesta a „su­pervizat totul de departe”. Banii au ajuns în Finlanda, dar folosirea lor era primej­dioasa, majoritatea fiind în­registrați. Recompense, nu pedepse Putem spune că repetiția pentru acest mare jaf bancar a fost facutà cu un an înain­te, la Helsinki. La o sucursa­la a Băncii Ruse de Stat din Helsinki a fost dată o spar­gere la 26 februarie 1906, în beneficiul bolșevicilor. Ban­diții au scăpat cu 170 de mii de ruble, echivalentul a 1,7 milioane dolari 2013. Ecourile negative ale jafului din 1907 au ajuns și în Anglia și SUA. Bolșevi­cii se vedeau tot mai izolați politic. Dar, cu toate acestea, victoria Revoluției din 1917, condusă de ei, i-au adus în prim-plan pe organizatorii principali, care nu au fost niciodată judecați, ci au a­­juns în fruntea țârii. Idei Castro îl îm­brățișează căldu­ros pe Iuri Gaga­rin, la 26 iunie 1961, în Cuba. Primul condusese victorios Revoluția din Cuba, iar Iuri fusese primul om, pe 23 aprilie 1961, care dăduse o tură prin Cos­mos, timp de 108 minute la 169 km altitudine. ' Mult timp mâna dreaptă a lui Charles de Gaulle, Georges Pompidou s-a născut la 5 iu­lie 1911 în departa­mentul Cantal din cen­trul Franței. La studiile medii a fost coleg cu Leopold Sedar Seng­­hor, care va deveni președintele Senega­lului (1960-1980). A fost angajat al fundați­ei Rothschild, apoi ma­nager de bancă. După 1962 a fost angajat de Charles de Gaulle la Fundația Anne de Gaul­le pentru Sindromul Down (fiica lui de Gaul­le suferea de această maladie). Intrând în politică, Georges Pompidou a fost preferat de Char­les de Gaulle ca prim ministru, după ce Mi­chel Debré a demisio­nat. Pompidou are cca 5 iulie 1911 S-a născut Georges Pompidou mai lungă perioadă ca premier, din 1962 până în 1968. Această numire a fost controversată pentru că nu era membru al Adu­nării Generale. După votul de neîncredere, de Gaulle a dizolvat Adunarea Generală. La alegeri gaulliștii au câștigat și Pompidou a devenit prim-ministru al Republicii a Cincea. Dizarmonia dintre Georges Pompidou și președintele Charles de Gaulle a apărut când s-a ivit problema demonstrațiilor stu­dențești din 1968. Cal­marea situației explozi­ve din Franța, pe calea negocierilor, i se dato­rează lui Pompidou, căci generalul de Gaulle voia să apeleze la tru­pele armate staționate în Germania federală. După ce și-a anun­țat candidatura la pre­ședinția Franței, la în­ceputul lui 1969, Georges Pompidou a apărut ca urmaș natu­ral al generalului. Dar au existat cercuri po­litice care nu-l voiau în fruntea statului. Astfel, soția sa, Claude, a fost asociată unui scandal în legătură cu marele star de cinema Alain Delon. „Scandalul Mar­­kovic”, în care un gar­dian al lui Delon a fost găsit ucis, în scandalul în care se căuta asasi­nul, au apărut fotogra­fii așa-zis compromi­țătoare cu o prostituată în mediul politic... Du­pă demisia lui de Gaul­le, Pompidou a fost ales președinte îm­potriva lui Alain Poher. A devenit un pre­ședinte mult mai prag­matic decât de Gaulle, avându-l alături ca prim-ministru pe Jac­ques Chaban Delmas. Legăturile cu Marea Britanie s-au armoni­zat, s-au dezvoltat pro­iecte mari precum cele aerospațiale și TGV. A fost preocupat de modernizarea Pari­sului. Muzeul de Artă Modernă îi poartă nu­mele. Georges Pompi­dou a murit în timpul mandatului, suferind de cancer sagvin, la 2 aprilie 1974. Slujba de adio s-a desfășurat la Notre Dame. Au parti­cipat numeroși șefi de stat, precum Richard Nixon, Willy Brandt, Hassan al ll-lea al Ma­rocului, Edward Heath (Marea Britanie) etc. Ia corii ui certe Regina decapitată Pe când era adolescentă, Marie- Antoinette (de origine austriacă), viitoarea regină a Franței, s-a întâlnit cu Mozart, care dădea concerte la castelul Schönbrunn din Viena. El era cu un an mai mic (născut 1756) și a cerut-o în căsătorie, dar „sărăntocul muzicant”nu era pe placul familiei. Persecuțiile La 15 ani, prințesa vieneză este căsătorita cu viitorul rege Ludovic al XVI-lea (15 ani și el). Din acel mo­ment, la Curtea Franței încep mur­murele la adresa ,Austriecei”. Fru­moasă și simplă în comportament, Marie-Antoinette este privită chiorâș atât de mătușile lui Ludovic, cât și de metresele lui Ludovic al XV-lea (încă în funcție). Toți comentau despre ma­rele cutremur din Lisabona, din anul nașterii ei, căci nașul de botez fusese regele Portugaliei. La prima apariție la Paris, în timpul unui foc de artifi­cii, se produce un mare incendiu. Alt semn rău, altă belea pe care ne-o adu­ce „Austriaca”, se spunea la Paris. Devenită regină a Franței (1774), Marie-Antoinette primește de la Ludovic al XVI-lea domeniul Petit Trianon (lângă Paris), numai cu aceea fusese reședința Doamnei de Pompa­dour, metresa fostului rege. Bârfele la adresa ei nu mai contenesc și începe să fie acuzata de adulter. Ba mai mult, anumite „doamne de onoare” răspândesc ideea ca ar fi și lesbia­nă! Regina era frumoa­să și avea prieteni și prietene foarte apropia­te, indiferent de rangul lor. O alta lovitura de imagine a venit o data cu „afacerea colieru­lui”. Suveranei i se îns­cenează (cu ajutorul u­­nei actrițe care semăna cu ea) cumpărarea unui colier foarte scump. Dar cum regina habar n-avea de afacere, nu a vrut sa plateasca. Zadarnic s-au lămurit lu­crurile. Marie-Antoinette era din ce în ce mai disprețuită pe nedrept; îm­potriva ei, niște anonimi tipăresc și răspândesc caricaturi cu viața ei amo­roasa, separata de cea a lui Ludovic al XVI-lea; în fața acestor insulte, ea se decide sa nu reacționeze. De altfel, regina austriaca a Franței a înțeles repede ce atmosfera se crease în jurul ei și și-a modelat atitudinea în conse­cință. Astfel, ea nu s-a implicat în nici un fel în viața politică. Finalul Anul debutului Revoluției, 1789, a fost foarte trist, îi moare ultimul co­pil și apar liste de condamnare la moar­te cu ea în frunte. Marie-Antoinette devine temătoare și vrea sa plece din Paris. I se pune în cârcă în mod greșit butada „daca poporul n-are pâine, sa mănânce cozonaci!”... La 21 ianuarie 1793, Ludovic al XVI-lea este execu­tat pentru trădare. Apoi Robespierre cere judecarea ei. La proces, un procuror infam o acuza inclusiv de incest cu fiul ei, Ludovic al XVII-lea. Ea răspunde cu dem­nitate, dar știe care este verdictul. La 16 octom­brie 1793 este dusă cu o căruță de la închisoare la eșafod (Piața Revoluți­ei), pe drum fiind batjo­corita de mulțime. Este decapitata și îngropata cu capul între picioare... Un pantof pierdut atunci de Marie-Antoinette este păstrat la Muzeul Artelor din Caen. Pagină realizată de PAUL IOAN

Next