Magazin, iulie-decembrie 2018 (Anul 61, nr. 27-52)
2018-08-02 / nr. 31
SERIE NOUĂ - 1411 • ANUL LXI • 2 AUGUST 2018 • 16 PAGINI • 2 LE E-mail: redactia.revistamagazin@yahoo.com • redactia.revistamagazin@gmail.com • redactia@revistamagazin.ro SAPTAMANAL CULTURAL - ȘTIINȚIFIC INDEPENDENT Nr. 31 (3161) Dezvoltarea tehnologiilor spațiale, multiplicarea misiunilor circumterestre pentru studierea planetei sau pentru testarea unor arsenale militare, toate au condus inevitabil la poluarea spațiului cosmic cu ceea ce azi sunt numite deșeuri spațiale. REZENȚA deșeurilor spațiale a devenit de-a lungul deceniilor o problemă din ce în ce mai neplăcută pentru oamenii de știință care s-au văzut astfel confruntați cu mari probleme legate de siguranța sateliților plasați deja pe orbită circumterestră, dar și a misiunilor spațiale prezente sau viitoare. Preocupările pentru rezolvarea acestei probleme reale sunt pentru că vorbim despre milioane de asemenea deșeuri spațiale, de la sateliți întregi până la mici fragmente metalice sau de vopsea cu un diametru mai mare de 1 milimetru, toate acestea rotind-se în jurul planetei noastre, cu o viteză foarte mare, în special pe orbite terestre de mică altitudine. Aceste milioane de fragmente pot genera, în prezent și în viitor, coliziuni în lanț care să ducă la întreruperea funcționării unor întregi rețele de telefonie mobila, de televiziune sau de prognoze meteorologice. Un motiv suficient de serios pentru care, de mai multă vreme, se caută soluții de eliminare a acestor deșeuri spațiale, soluții rămase, din păcate, fără un rezultat palpabil. Recent însă, Centrul Spațial de la Universitatea din Surrey (Marea Britanie) a lansat o misiune destinată testării unei tehnologii care ar urma să colecteze și să elimine deșeurile care navighează nestingherite în spațiul sideral. Tehnologia pusă la punct de Airbus Defence Space denumită Remove DEBRIS (îndepărtarea DEȘEURILOR) a fost lansată pe orbita de la bordul Stației Spațiale Internaționale, după cum relatează Agerpres. Remove DEBRIS este un proiect de cercetare finanțat de Uniunea Europeană”, după cum se arată într-un comunicat oficial, care „dezvoltă și efectuează o misiune demonstrativă cu costuri reduse pe orbită și care urmărește determinarea riscurilor și verificarea tehnologiilor necesare pentru misiunile viitoare de eliminare activă a deșeurilor”. Dincolo de mesajul cam general, se vorbește despre un satelit în formă de cub care cântărește 100 de kilograme și care cuprinde trei tipuri de tehnologii pentru captarea deșeurilor spațiale și scoaterea lor activă de pe orbită. Practic, ar fi vorba despre un fel de harpon, o plasă și o pânză de tragere. Cele trei unități ar urma să culeagă, după modelul folosit pe mare pentru capturarea bancurilor de pești, cât mai multe fragmente spațiale. Dispozitivul este dotat, de asemenea cu un „sistem LIDAR pentru navigația optică, care va ajuta viitoarele nave spațiale de curățare să-și vizeze mai precis obiectivele”. Deși deocamdată au fost puse la dispoziție doar animații computerizate ale tehnologiei Remove DEBRIS, cercetătorii au în pregătire mai multe teste în cadrul unor scenarii oarecum ș.f. într-un asemenea scenariu, „o plasă foarte mare este eliberată de satelit pentru a captura un satelit miniatural de tipul cubesat”. Intr-un alt scenariu, s-ar putea folosi „un harpon, atașat la satelitul Remove Debris printr-un cablu lung, pentru a draga resturile din spațiu. Harponul va străpunge resturile pentru a le prinde”. Mai departe, după ce aceste scenarii ar fi încununate de succes, „satelitul va desfășura o plasă asemănătoare unui zmeu, care se va aduna și va accelera procesul de mutare de pe orbită pentru a fi arse în atmosferă. In cazul în care experimentul are succes, oamenii de știință speră că RemoveDEBRIS „poate servi drept model pentru metode cu costuri scăzute de recuperare a resturilor spațiale”. Rămâne de văzut dacă acest gen de tehnologie este realmente soluția fiabilă și reală de curățare a spațiului cosmic atât de poluat în ultimele decenii, dar și cel care încă urmează să fie poluat în deceniile care vin. P Dosarele frumuseții Mici secrete „In școală, țise o lecție și după dai un test în viață, ți se dă un test din care înveți o lecție. ” ÂND VORBIM despre Omul de Neanderthal ne gândim la un fel de verișor al omului modern, plasat undeva înainte de mai evoluatul Homo sapiens. Nu se știu multe despre Omul de Neanderthal, dincolo de teorii și supoziții mai mult sau mai puțin convingătoare, de aceea atunci când încercăm să ne imaginăm comunitățile neanderthaliene, cea mai sugestivă imagine aparține nu unui cercetător, ci unui cineast. Este vorba despre celebra secvență din filmul lui Stanley Kubrick, 2001. Odiseea spațială, din 1968, în care grupuri de neanderthalieni devin conștienți că oasele de animale se pot transforma în arme de atac împotriva semenilor sau de vânătoare pentru asigurarea hranei. Similar acestei sugestive închipuiri, oamenii de știință de azi încearcă viziuni proprii, chiar dacă nu atât de sugestive, despre viața socială a Omului de Neanderthal. Unul din aceste aspecte este vânătoarea. Cum vâna omul de Neanderthal? Răspunsul se dorește convingător, cel puțin în viziunea unui grup de cercetători din cadrul centrului Monrepos din Germania, specializat în cercetarea evoluției comportamentului uman. „Omul de Neanderthal era capabil să pună în aplicare tehnici de vânătoare complexe”, se susține într-un studiu publicat recent în jurnalul Nature Ecology Evolution. „Lucrarea noastră sugerează că neanderthalienii se apropiau foarte mult de animale și își foloseau sulițele de la mică distanță”, afirmă co-autoarea studiului, Sabine Gaudzinski- Windheuser, după cum transmite Agerpres. „Această tehnică de vânătoare, frontală, necesita o planificare riguroasă. Vânătorii trebuiau să organizeze ambuscade și să coopereze strâns unii cu alții”, se mai susține. Cum s-a ajuns la această concluzie? Până acum, cercetătorii perioadei preistorice au crezut că Omul de Neanderthal, care a trăit în Europa timp de 300.000 de ani și a dispărut în urmă cu aproximativ 30.000 de ani, fiind în cele din urmă înlocuit de Homo sapiens, nu era decât un simplu prinzâtor al prăzii, neavând cunoștințe tehnologice necesare pentru a vâna animale mari. Teoria a suferit revizii ulterioare, mai ales după ce în Marea Britanie și Germania au fost descoperite „sulițe de lemn cu o vechime de peste 300.000 de ani”, ceea ce ar demonstra că neanderthalienii erau capabili să producă asemenea unelte. Teoria este fascinantă, dar ipoteza care descrie modul de folosire a lor îi divizează în continuare pe specialiști. Pentru a-și susține concluziile, Sabine Gaudzinski-Windheuser și colegii săi au analizat rănile pe care acești vânători le-au provocat unor exemplare mari de cerbi, in urmă cu aproximativ 120.000 de ani. Locul în care au fost studiate „probele” a fost descoperit pe malul unui mic lac din apropiere de orașul Neumark din Germania, care în urmă cu 120.000 de ani era „înconjurat de o pădure densă, un mediu considerat puțin propice pentru vânătoare”, notează cercetătoarea. Și astfel, folosind imagistica și testele balistice, cercetătorii au considerat că au reușit să afle ce a cauzat leziunile celor două cervide descoperite, și anume „sulițe ascuțite din lemn lansate de aproape”, probabil „într-o ambuscadă organizată de mai mulți vânători”. Asta ar demonstra nu doar tehnicile complexe de vânătoare a neanderthalienilor, dar și „un comportament de tip cooperativ”, cum declara și o altă cercetătoare, coautoare a studiului amintit. GEORGE CUȘNARENCU