Mişcarea, octombrie 1913 (Anul 5, nr. 224-248)
1913-10-01 / nr. 224
ANUL V. % No. 224 ABOS ASS K51TB In ţară pe un an . . . SO ie în streinatate p*. una?n . SO . Pentru preoţi şi învăţători rurali se face o reducere de I?er!P eţiaţi Aduiinhiraţiii IAŞI, PIAŢA UNIXEI, No. 5, îj localul clubului Naţional-Literal. Un număr 5 BANI • -től. 8 MARŢI 1 OCTOMBRIE 19131 ZIARE NATIONAL -MBEHAL — ........ TELEFON MgBISS No. 121 Aminelor! comerciale Linia pe pagina II . . 1 leu Linia pe pagina III . . 50 b. Linia pe pagina IV . . 4L© b. Al A R COTIDIAN SUB DIRECŢIUNEA UNUI COMITET instituit de clubul naţional-liberal Un număr 5 BANI CONVOCARE Domnii membri ai clubului naţional-liberal sunt rugaţi a se întruni în adunare generala Vineri 4 Qet^ititoi© la orele 8 luni. seara, în localul clubului, fiind la ordinea zilei mai multe chestiuni importante. Nevoia de pămănt Reforma expropierei silite anunţată de şeful partidului naţional-liberal a scos din sărite pe reacţionarii noştri. Ei tună şi fulgeră împotriva acestei reforme, care va zdruncina idilica armonie a actualei organizaţiuni economice, tună şi fulgeră, pentru că ţăranii n’au nevoie de pămînt şi în orice caz, chiar dacă au, nevoia lor nu poate fi satisfăcută atingându-se sanctitatea marei proprietăţi. Reîmprospătarea unor eloquente date statistice, poate fi de o reală utilitate pentru problema pusă în discuţie. Iată, în adevăr, care e distribuţia pământului cultivabil, în raport cu diferitele categorii sociale. In ţara noastră sunt opt milioane hectare de pământ cultivabil. Din acestea cam 3,320,000 reprezintă proprietatea ţărănească până la 10 hectare, iar restul de 4,650.000 reprezintă proprietatea mai mare de 10 hectare. Cele 3,320,000 hectare sunt cultivate de 1,015,000 capi de familie, câte 32 hectare, pe când 3,790,000 hectare sunt în mina numai a 4171 de indivizi, adică câte 900 hectare de cap. Rămân, deci, 250.000 ţărani fără nici o bucată de pământ, iar 423.400 cu o întindere insuficientă, mai mică de 3 hectare. Prin urmare, sunt în ţara românească 673.400 de ţărani, cari fiind lipsiţi de pământ, n’au cu ce se hrăni. Intrebatu-s’au vreodată adversarii exproprierea, cum trăesc aceşti şapte sute de mii de săteni ? Au ei curajul de a tăgădui acestor săteni dreptul elementar de a avea şi ei, în trupul ţărei lor, un petec de pământ cu care să se hrănească ? Formula expropierei nu trebue să înpăimînte pe nimeni; trebue să înspăimînte însă, realitatea situaţiei în care se găseşte populaţia noastră rurală. In faţa acestei realităţi, opinia publică nu mai poate fi buimăcită cu teoriile ruginite asupra funcţiunei sociale a marei proprietăţi, sau cu formula răsuflată a stărei tutelare sub care trebuie ţinută ţărănimea. In chestiunea împroprietărei ţărăneşti se pune problema celui mai elementar drept natural: dreptul la viaţă. Nu vor înţelege nici de asta dată conservatorii gravitatea momentului actual? Cu atât mai rău pentru ei. De altfel, ei nu sunt nici la primul nici la cel din urmă act de inconştienţă şi de nepricepere a nevoilor obşteşti. Procesul transformărilor naturale care condiţionează existenţa unui organism social, nu a putut fi oprit niciodată şi nicăieri de recalcitranţa reacţionară. Difi ŞAGĂ BOGLUC DE OPERETĂ Ansamblul de operetă „ Grigoriu“ a dat loc la o serie de adevărate bodlucuri. Aşa a fost bodimul prefectului de poliţie care citând un text de lege l-a înţeles anapoda şi a procedat anapoda. Apoi avem cronica teatrală a „Evenimentului“ consacrată spectatorilor, nu artiştilor. Când e vorba de persoana artistului, cronicarul zisului ziar e original de tot. Aşa vorbind de „Alteţa Sa“ numitul cronicar — o fi tot prefectul PI ■— al „Evenimentului“ aduce elogii d-nei Metaxa-Doro, cea mai delicioasă dintre „subiectele“ trupei... Un alt cronicar al unui ziar iaşan vorbeşteşte de aceeaşi operetă pe care o numeşte „Alteţa sa visează“ şi tot din cauza operetei feeria d-lui Victor Eftimiu „ Cocoşul Negru“ — după acelaş confrate — s-a transformat în „Cocoşul Roşu“, aluzie picantă la „Dama“ de aceiaşi culoare. Seria boclucurilor provocate de presența ansamblului de operetă nu pare terminată... Cetiți în corpul ziarului ultimele ştiri telegrafice şi telefonice. Măririle lui Balcani In amestecul de neamuri din Peninsula Balcanică, de interese şi năzuinţi opuse, s'a produs na însemnat cutremur; unele nedreptăţi naţionale au fost spulberate şi altele le-au luat locul, totuşi s’au aşezat şi drepte rânduiri. Pacea de la Bucureşti a încheiat un şirag de lupte, dar nu a avut în vedere tulburările viitoare, care s’ar putea naşte dacă împrejurările vor fi lăsate să-şi mâne slobodul lor curs. Norocul diplomaţiei române nu a fost utilizat cu pricepere destulă ; din pricina aceasta în urma păcei de la Bucureşti au izbucnit conflicte neprevăzute şi apropieri dăunătoare nouă. S-au ciocnit Albanezii cu Sârbii, şi Bulgaria şi-a atras în parte-i, parcă, Turcia şi Albania, în faţa Greciei, Bulgaria, prin pacea de la Bucureşti, ar fi trebuit fi pusă în imposibilitate de a lega tovărăşie cu Turcia, sau cu orice altă ţară,—pentru a nu i se trezi iarăşi gândul as supremaţie şi de revanşă. Dar diplomaţii noştri fiu au privit de cât împrejurările prezente, care — printr’un concurs fericit— s’au oferit toate să susţie nădejdile României. Bulgaria n’a fost izolată şi de aceia acum îşi întăreşte speranţele reuzate la Bucureşti. Tulburări neprevăzute ameninţă iarăşi pacea Peninsulei Balcanice, mult încercaţi, şi vina cade în bună măsură pe seama diplomaţiei române. In numărul de astăzi din „ Universul d-l I. G. D., un cunoscător publicist în politica externă, tratează aceste chestiuni cu o claritate de vedere remarcabilă. D-l I. G. D., după ce discută ceia ce a făcut şi ceia ce ar f trebuit să facă conferinţa de la Bucureşti, adaogă cu dreptate : „Învingătorii de la Bucureşti nu ar fi avut nevoe să recurgă la multe artificii oratorice pentru a convinge de antagonismul ireductibil între Bulgaria şi Turcia, pe oamenii politici din ConstantinopoL Lăsându-i însă cu desăvârşire la o parte, ba ceia ce e şi mai grav comiţând chiar uneori imprudenţa de a-i jigni sau de a le arăta simţi minte duşmănoase, România, Grecia şi Serbia au aruncat pe Turci în braţele Bulgarilor şi prin urmare degeaba se mai miră că echilibrul creiat la Bucureşti e ameninţat şi că isbucnirea unei noui confligraţiuni balcanice a redevenit posibilă. Bismarck a fost mare nu numai fiindcă a creat unitatea Germaniei distrugând supremaţia continentală a Franţei, dar mai ales findcă după izbândă a ştiut prin izolarea Franţei şi prin ereitarea triplei alianţe să facă imposibilă ! Orice tentativă de revanşă. Neţinând seama de aceste elementare , necesităţi învingătorii de la Bucureşti " asumă o mare răspundere. Ei expun la prăbuşire propria lor operă. Ai zice că vor să dovedească lumei că nu sunt la înălţimea norocului pe care lau avut. Dar să nădăjduim că până în cele din urma se vor desmetivi, dacă cumva nu va f prea târziu, şi că vor privi situaţia cu înălţimea de vederi şi cu claritatea pe care o reclamă O „pace“ nu trebue numai să închee o stare de război şi, ci să aşeze o rânduire pe viitor, durabilă şi paşnică. -------------------------------- ----------------------------- Revoluţia foilor , D. C. Brăesku „fanionul“ d-lui Nicu Filipescu şi „finul“ d lui Marghiloman, publică în „Adevărul“ o scrisoare deschisă adresată d-lui Ioan Lahovary, preşedintele clubului şi comitetului central al partidului conservator. Scrisoarea d-lui Brăesku este mai bine zis o proclamaţie revoluţionară, lansată de prietenii d-lui Filipescu, întrucât semnatarul declară că „suntem câţiva — şi nu puţini — cari neînţelegând să mai tolerăm actuala stare de lucruri, ne pregătim de luptă“. Şi garda d-lui Filipescu nu anunţă o luptă parlamentară, sau o extraparlamentară, ci o adevărată revoluţie, poate mai «sângeroasă» ca cea a ţăranilor din 1907. Intr’adevâr, iată ce glăsuesc răsvrătiţii prin manifestul ce poartă semnătura măruntului revoluţionar de la Râmnicul Sarat: * „Dacă acei cari conduc astăzi destinele partidului conservator nu se grăbesc ca un minut mai curând să readucă liniştea şi unirea printre noi toţi, să restabilească bunul mers al partidului şi să pecetluiască cu legăminte cinstite şi indisolubile reîntregirea vechei „garde conservatoare“, primul semnal al luptei noastre va fi un semnal de revoltă şi de violenţă. Din mijlocul nostru se va ridica atunci, ca un simbol, fanionul răscoalei şi drumurile noastre ale tuturor conservatorilor din provincie, uniţi în jurul acestei idei, se vor îndrepta toate — ţineţi minte — spre casa lui Nicu Filipescu şi de acolo spre balcoanele clubului conservator din Bucureşti...“ Cu alte cuvinte e vorba de fulmicoton, de violenţă şi de revolvere, cam toate se vor îndrepta spre casa d-lui Filipescu (cartierul general) şi de acolo spre balcoanele clubului conservator. Suntem dar în ajunul unei revoluţii a boerilor, cari cu preţul sângelui voesc să reintroducă pacea şi liniştea în rândurile partidului conservator, sau mai pe şleau, să încredinţeze steagul partidului conservator în mânele d-lui Nicu Filipescu. Dar dacă „programul revoluţiei boerilor“ nu poate să ne emoţioneze, ni se pare însă puţin oportună această mişcare boerească în timpul când la sate este un clocot de nemulţumire, când ţaranii reîntorşi din campania de peste Dunăre găsindu-şi ogoarele părăginite, cer de la stăpânire o ameliorare a situaţiei lor nenorocite. Nu se tem oare boerii răsvrătiţi că în marşul lor triumfal spre... balcoanele clubului conservator, se vor întâlni cu cetele de ţărani înflămânziţi, cari cer dreptate şi pământ ? In această încrucişare s’ar putea să se vadă mai limpede că ţara reclamă satisfacerea altor nevoi, mai urgente decât șefia d-lui Filipescu... — —---------- ------ PĂRERI ŞI FAPTE Jertfele aviaţiei Astăzi, 30 Septembrie, se Împlinesc doi ani de când Aurel Vlaicu a zburat deasupra Iaşului, într’un zbor minunat, cu prilejul serbărilor universitare. Amintirea acestei zile ne îndurerează şi mai mult, întrucât înregistrăm o nouă pierdere grea încercată de aviaţiunea noastră, prin moartea ofiţerului-pilot, sublocotenentul Negel, care cu câteva zile în urmă obţinuse brevetul de pilot. E vie încă în inimele tuturora durerea încercată prin moartea fatală a nefericitului Aurel Vlaicu, pe care-l plânge un neam întreg, şi iată că această durere e impovorată de o alta, prin sfârşitul fatal al pilotului scăzut la Tîrgoviştea. Noua invenţiune a zburatului care dintre toate invenţiile omeneşti pare a fi cea mai semeaţă sfidătoare a Morţii, cere şi ea victime. Au plătit şi alţii scump această semeţie,--plătim şi noi acest tribut înfiorător. Dar oricât am fi de mîndri şi oricâtă satisfacţie avem de a vedea urcată ştiinţa noastră aviatică la nivelul ştiinţei similare din ţările apusene, cazurile fatale de până astăzi, cari numără pe ce trei aviatori eroi trecuţi în istoria noastră aviatică—Caranda, Vlaicu, Negel—ne pune pe gînduri. Semeţia şi cutezanţa românului, inerente temperamentului seu, ar trebui oarecum mai bine supraveghiate, atuncea când e vorba de avintul aviatorului, de pasiunea sa şi de ferma hotărâre cu care se înalţă pentru a birui văzduhul cu orice preţ—chiar cu preţul viaţei sale. O supraveghiere mai apropiată a maşinelor de zburat şi un control mai riguros înainte de ascensiunea piloţilor noştri—, de astă dată se impune. Zburatul neavând încă stabilite măsurile de siguranţă şi de precauţiune, trebuiesc cercetate anticipat toate condiţiunele şi toate împrejurările pentru a se constata dacă ascensiunea e sau nu posibilă. Luându-Se aceste măsuri de supraveghiere s’ar evita intr’o anumită măsură dezastre dureroase ca acele întâmplate până astăz!* când avântul şi ferma hotărâre eroică a aviatorilor noştri au avut finaluri atât de grozave pentru întregul neam. Araid POLIŢIA IN TEATRU Cum se apară prefectul de politie După cum am prevăzut în numărul nostru din urmă, prefectul de poliţie ne răspunde la cele ce am scris despre incidentul ceva provocat în sala teatrului naţional, apărându-se cu regulamentul legei teatrelor întocmit de d-l Al. Davilla. Prefectul de poliţie se apără publicând corespondenţa oficială dintre teatru şi prefectura de poliţie. Din publicarea acelei corespondenţi rezultă şi culpabilitatea prefectului şi dreptatea noastră, atuncea când am relevat invazia poliţienească. Să analizăm răspunsul prefectului de poliţie. la primul loc, constatăm înc’odată absurditatea prefectului de poliţie atuncea când a afirmat că noi facem politică dintr’o chestiune de administraţie teatrală. Dovada acestei absurdităţi este însăşi adresa direcţiunei teatrale, semnată de d-l A. D. Handoca, colaborator politic al prefectului, care-i face aceleași imputări pe cari îi le-am fă li) îi) Campanie ÎNSEMNĂRILE UNUI IIEZ Eli VIST Odaia răsună de râsul strident şi sgomotos al bulgăroaicei care a făcut spirit. O mahala laterală din Levschi e locuită numai de turci. Trăiesc retraşi, iar vremea liberă şi o petrec într’o cafenea a lor, unde se găseşte o cafea excelentă. Intrăm în vorbă cu ei şi toţi sunt amărâţi de traiul pe care-l duc. Mulţi dintre ei au gândul de de a emigra în România, dar îşi exprimă teama că nu vor fi primiţi. Turcoaicele învelite în şalul negru, fac impresia unor fantome. Răsvrătiţii... Sub autoritatea unui aseminea colos de armată, era natural ca bulgarii să suporte cu resignare, şi uneori cu umilinţă, dispoziţiunile comandandanţilor trupelor româneşti. In localităţile unde cantonau trupele noastre, era o murdărie de nedescris, căci în oraşele, ca şi în satele bulgăreşti, nu se ştie ce e higiena şi salubritatea publică. De aceea la izbucnirea holerei, când cantona o trupă într’un sat, un medic de al nostru era însărcinat cu salubritatea publică. Cu concursul primarului, medicul mergea din curte în curte şi lua măsurile de higienă dictate de împrejurări. Pentru populaţia bulgărească era un lucru nou, pe care nu şi-l putea tălmăci. Cu ocazia rechiziţionărei obiectelor de hrană, nu odată autorităţile noastre militare au constatat recalcitranţa populaţiei bulgare. Un ofiţer de la un regiment de artilerie se presintă la un gospodar foarte cuprins pentru a cumpăra provizii pentru trupă, spunându-i că i le plăteşte cu oricât va cere. Bulgarul ascunsese tot ce avea. Casă, hambare, şuri— toate erau goale. Atunci, văzând că nu poate găsi altăceva, ofiţerul voeşte să cumpere un stog mare de fân pe care îl avea bulgarul. Ii numără preţul şi trage furgoanele pentru a încarca fânul. Mare fu surprinderea tuturora când ia mijlocul stogului, dau peste câteva putini cu brânză şi saci cu făină. Bulgarul a ramas tablou, neputând justifica nici într’un fel prezenţa acelor merinde în stogul de fân. Totuşi ofiţerul i le-a plătit şi le-a pus in furgoane. In Levschi a apărut tipul unui adevărat răsvrătit. Un tânăr, îmbrăcat în haine nemţeşti, perora înfocat în mijlocul unui grup de bulgari. In apropierea acelui grup însă, se găsea un medic de al nostru, care cunoscând limba bulgară, înţelese că acela batjocrea armata romînă şi îndemna pe consătenii să nu deie nimic, nici cu parale, soldaţilor noştri. In citeva minute acel individ e arestat. Sub o puternică pază e ţinut până a doua zi, cînd e adus sub escortă înaintea unui juriu ocazional alcătuit din cîţiva ofiţeri de ai noştri, primarul şi preotul din sat, care-1 judecă. Individul nu are curajul faptului săvîrşit. Tremurând, cu figura plîngătoare, încearcă să tăgăduiască faptul şi cerşeşte ertare. Jurînd că nu se va mai deda la agitaţii, iar primarul şi popa luîndu-1 pe garanţia lor, răsvrătitul e pus în libertate. Pămînt Era natural ca soldaţii noştri la început să nu pătrundă rostul adevarat al acţiunei noastre în Bulgaria. Cadrilater, graniţă strategică, echilibru balcanic, toate acestea erau noţiuni pe care nu le pricepeau decît după anevoioase tălmăciri. Odată tălmăcite insă, ţaranii noştri deveneau entusiaşti. — Dacă e pămîntul nostru, trebue să ni-1 luăm şi dacă avem nevoe să ne apărăm, trebue să punem stăpînire pe tot ce ne trebue. Acesta era limbajul soldaţilor. Trăia în ei viu instinctul apărărei pămîntului strămoşesc ; trăia în ei sentimentul dragostei de ţară şi avîntul de răsbunare al umilinţei şi de mărire a ţărei lor. Gîndul lor însă, tot la pămînt era. Nu odată îi auziai vorbind : — Sunt unite locurile pe aici, dar e bogăţie şi pământ de ajuns. De cînd mergem n’am întîlnit un lan boeresc, o curte boerească. Şi aveau dreptate. Ţaranii noştri nu erau de rod încitaţi de poziţiile şi localităţile pe unde am trecut, dar ei văzuseră gospodăriile îmbelşugate ale sătenilor bulgari, holdele lor întinse şi frumoase, cîrduri de vite bine întreţinute. Toate acestea îi impresionase și îi lasase pe ginduri. (Urmează) ÎL MAXIM