Mişcarea, octombrie 1913 (Anul 5, nr. 224-248)
1913-10-24 / nr. 243
ANUL V.*l* A R O ST A No. 243 M E S T I In ţară pe un an . . . 20 iei In streinătate pe un an . 40 „ Pentru preoţi şi învăţători rurali se face o reducere de CHV’f Redacţia şi Adiuînlstraţi» IAŞI, PIAŢA UNI REI No. 5, în localul tIult ii î : t j ! -1 11. i Un număr 5 HAM DIN ŞAGĂ „Lipitorile... şi Jilanase" „Unirea“ cere să se reprezinte „Lipitorile satelor“ de Alexandri. Ne surprinde, şi iată pentru ce: S’a hotărât de cătră înalta academie studenţească, că piesa „Manase“ este antinaţională deoarece, pe înălţimea scenei oficiale, apare un bătrân evreu şi aruncă bârfeli neamului creştin. Păstrănd criteriul de judecată, credem că nici „Lipitorile satelor“ — după părerea anti-manaseiştilor — n’ar trebui jucată. Intr’adevăr în „Lipitorile satelor“ (savuraţi titlul) stă după tejghea un jidan, Moist, şi acesta îi batjocureşte şi-i pradă pe ţărani. Ori, Manase numai batjocoreşte. Deci „Lipitorile satelor“ e o piesă mai nepatriotică decât „Manase“ (aşa trebue să creadă naţionaliştii!) şi ea valoare literară în apropierea lui zero, — totuşi acei care simt bătându-le nouă inimi in pieptul de aramă să-i impue prin forţa pumnului reprezentarea, pe scena Teatrului Naţional. Şi... Thalia va recăpăta virginitatea. rî. JOI 24®0CT0MBRÍE "1913 ZIAR 'NATIONAL-LIBERAL PROCEDEIE GRESITE 3ll$â8âi^* In «MonitorulfOficial» se^publică astăzi un comunicat semnat de cătră d-nul dr. Istrati, președintele comisiunei instituite pentru anchetarea neregulelor ce s’ar fi săvîrșit în armată în timpul campaniei din vara curentă. Se ştie că presa, după reîntoarcerea armatei noastre din câmpiile bulgare şi imediat după demobilizare, a relevat unele neajunsuri şi neregularităţi constatate în timpul acţiunei noastre militare. Aceste relevări,critici pornite înainte de toate din sentimentul de a se îndrepta pe viitor relele constatate—au fost făcute nu numai de ziarişti profesionişti, dar şi de oameni cu greutate socială şi cu respundere, cari semnalând anumite fapte, au înţeles să serviască instituţia armatei şi prestigiul ei. Atuncea, direct sau indirect, din rândurile armatei şi din partea acelora cari se recunoşteau vinovaţi în relevările făcute, precum şi din partea unor politiciani cari pentru o anumită politică sacrifică şi prestigiul oştirei, s’a aruncat acuzarea acelora cari au semnalat relele că atacă armata. Cu această acuzare s’a dat a înţelege că cele scrise despre mobilizarea armatei au avut aerul unei campanii anti-militare, ceia ce n’ar fi putut accepta nici unul dintre bunii fii ai ţărei. Criticii cei mai obiectivi, cari au semnalat neajunsurile sau lacunele în timpul acţiunei militare au fost astfel taxaţi ca anti-militarişti, şi mai mult ca aceia cari neînţelegând rostul şi menirea armatei au pornit o campanie, prin presă, împotriva ei. A urmat apoi o serie de conflicte civilo-militare şi în cele din urmă am văzut traducîndu-se înaintea instanţelor militare judecătoreşti pe unii publicişti cari au fost acuzaţi că au atacat prestigiul şi onoarea militară prin criticele lor. Acest act, poate puţin calculat, a avut la un moment dat darul de a înrădăcina şi mai mult ura dintre militari şi civili, şi în cele din urmă atingându-se libertatea presei, chestiunea a fost adusă şi în consiliu de miniştrii. Sumarul acestor fapte contrastează cu comunicatul de astăzi din «Monitorul Oficial» în care comisiunea instituită cu anchetarea iregularităţilor în armată, după ce învită persoanele ca sa arăte cunoştinţele ce au despre asemenea neregularităţi, dă acestora următoarea siguranţa, pentru orice eventualitate: „Comisiunea pune în vederea tuturor că, persoanele ce o compune oferă toată garanţia cerută pentru ca oricine să poată spune ceea ce ştie fără nici o grijă, sub condiţie însă ca informaţiunile ce se vor da să fie făcute după cum se prevede în publicaţiunea din „Monitorul Oficial“ menţionat mai sus“. Ce denotă această asigurare pe care o dă comisiunea respectivă ? Evident că comisiunea aceasta, văzînd procedeiele greşite ale autorităţilor militare, presupune şi cu drept cuvînt, că în urma celor petrecute şi în urma proceselor intentate, nimeni nu se va mai pune la disposiţia ei spre a da relatările dorite, cu excepţie doară pentru acei puţini cari în interesul adevărului vor să treacă şi peste propria lor persoană. Dacă autorităţile militare ar fi procedat altfel şi dacă ele ar fi cercetat cele] scrise despre armată cu obiectivitate] pentru a ^reţine părţile folositoare, comisiunea de anchetă n’ar^fi fostsilită să facă astăzi acest,apel oficial care, indirect, este o înfierare a unui sistem militar anumit. Bazarul d-lui Mile De la congresul liberal „democratismul“ d-lui Miile a făcut progrese uimitoare... La cele două reforme mari anunțate de partidul liberal, dl. Miile nu are decât un singur și foarte elegant răspuns :—Vax—de trei ori. Fără Îndoială că cu dl. Miile nu se mai poate discuta serios. Directorul «Adevărului» a devenit un incorigibil. Dl. Miile nu simte decit o singură necesitate: să înjure partidul liberal, în orice ocazie și pe orice temă, —chiar atunci cînd partidul liberal proclamă lupta pentru expropiarea latifundiarilor și pentru realizarea unei largi reforme electorale. In schimb, dl. Miile are un ideal mult mai înalt și mai democratic: continuarea colaborărei ! Pentru a servi „colaborarea“ coloanele „Adevărului" sunt întotdeauna larg deschise. Dl. Miile și-a mărginit orizontul politic în mocirla certurilor din partidul boeresc. In „Adevărul" de aseară se exprimă chiar dorinţa „ca cele două partide conservatoare să se unească într’o acţiune comună pentru a guverna ţara încă o serie de ani.“ Dr. Miileşi aşteaptă realizarea idealurilor democratice de la d-nii Carp, Filipescu, Marghiloman şi Tache Ionescu. E un progres,—un progres dureros — în evoluţia politică a d-lui Miile. Dar atunci unde e „vaxul“ ? Veritabilul vax democratic nu se găseşte decit în bazarul d-lui Miile. NOTE Critica teatrală Articolul nostru despre deschiderea stagiunii a stârnit zarvă în teatru; nu erau deprinşi actorii să fie zgâlţâiţi. Printr’o prea mare dorinţă de a încuraja scena eşeana, ziarele aruncau flori, de ani de zile, în braţele artiştilor şi la picioarele surâzătoarelor artiste. Nu vom mai urma tradiţia parfumată. Dar actorii sânt agitaţi de multe probleme : „la Paris, spun ei, a scris despre teatru Emile Faguet, Sarcey şi,— fără seamăn,—Jules Lemaîre. Pe când în Iaşi cronicarii teatrali iu au pregătirea să ne judece“. Se uita, în această argumentare, că artiştii din Paris au în mijlocul lor pe Mounet Suly, Le Bargy şi Guitry,—pe când noi ne zbuciumăm cu d. State Dragomir. Dar să fac o destăinuire capitală. In Iaşi fiecare ador învaţă—acesta-i termenul teatral—rolul dat, la distribuţie, lui. Niciodată nu citeşte piesa întreagă şi nici la repetiţii nu poate asista până la sfârşit; din pricina aceasta actorii se prezintă pe scenă cu fraze de pe păreţi. Şi piesa se ţese în voia Domnului. Piesa de teatru trebue să aibă o unitate. Actorii însă cunosc numai frânturi disparate din piesă şi directorul de scenă, d. Dragomir, la repetiţii, desigur îi îndreaptă pi greşiţi după preceptele actoriceştei sale arte. Actorii,—şi vorbim în general, respectând excepţiile,—ri au pregătire pentru breasla lor şi nici nu se ocupă serios acum, căci a asista şapte ani la cursurile d-lui Dragomir, de la Conservator, şi apoi a urmări reprezentaţiile de la cinematograf şi operetele trupei Grigoriu,—când singur nu te trudeşti subt globul lămpii,—nu înseamnă a cunoaşte arta dramatică. Spectatorii sânt mult superiori scenei, şi astfel I se explică rezerva publicului faţă de teatru. Iar acei care înseamnă impresiile lor in gazetă, când sânt cinstiţi la cuget, reprezintă tocmai hotârârea sălei,pentru care joacă artiştii şi în care au deplină încredere. Am înşirat câteva observaţii răzleţe pentru a ştirbi orgoliul celor rătăciţi pe scenă cum s’ar fi perdut, de pildă, intr’o piaţă de zarzavat. Şi fiindcă eu am scris cronica teatrală din ziar, care a iscat sferi, şi fiindcă tot eu voiu face cronicile următoare, ca spectator cu bunul simţ neatrofiat, —fac o solemnă declaraţie acum. In comparaţie cu trupa ieşană (şi mă văd silit totuşi să fac abstracţie de câţiva artişti) sânt... genial. E singura ipostasă în care am lumini de geniu ; de altfel în categoria mea sânt cel puţin trei sferturi din spectatori. Decit cuvântul nostru,—vedeţi, am luat un ton sever,—trebui să fie ascultat, Rinaldo Reformele partidului liberal Discursul d-nului T. Stelian, după note stenografice. După cuvîntul înflăcărat al şefului, după declaraţiile latifundiarilor, şeful ţine ca să auziţi şi părerea unui... reacţionar din partid. Nu protestaţi, căci ştiu că mi s’a făcut această reputaţiune şi că adversarii politici, fericiţi, fireşte, să găsească ceva de speculat în contra noastră, s’au grăbit să anunţe că, în partidul naţional-liberal sunt şi protivnici în contra reformelor propuse de şef, şi că unul din acei protivnici sunt şi eu. S’au înşelat cu voinţă. (Aplauze). Nimeni din cei ce au cinstea de a fi mai în apropierea şefului, nu este în contra acelor reforme, şi, adaug, nici nu putea fi în contra lor. Căci nimeni din cei ce văd şi cugetă n’a putut să nu vază cele Intimplate în această ţară, mai ales în anul din urmă, (aplauze), şi n’a putut să nu înțeleagă că, dacă în toate timpurile a fost pentru orice guvern o datorie de înalt patriotism ca, prin măsuri chibzuite, să întărească cit mai mult puterile Statului, acum, în urma celor intimplate, ar fi o crimă în contra neamului de a nu se grăbi acea întărire,aplauze prelungite, îndelung repetate). Printre măsurile cari vor putea asigura acea întărire, s’a considerat cn drept cuvînt, că două sunt mai urgente şi necesitatea revizuirea Constituţiunei. Amindouă tind la îmbunătăţirea stărei celor mai mulţi şi mai ales a populaţiunei rurale, (aplauze). Este operă de equitate şi de conservare naţională ce voim să săvîrşim, iar nu operă de justiţiari (aplauze). Partidul liberal nu se poate gândi să pedepsească pe proprietarii mari şi pe alegătorii din actualele colegii electorale, căci el ştie că prin ei a putut TELEFON No. 121 Aisnrini’i comerciale Linia pa pagina II Linia pe pagina III Linia pe pagina IV AIA AiA T O T I II I IA SUB DIRECȚIUNEA UNUI COMITET instituit de clubul naţional-liberal V( j Ai) vV , 7 4 ‘iUn număr 5 BANI 1 leu 50 b. 4 a b. realiza progresele, cari nu sunt indiferente de cât pentru cei ce n’au putut cunoaşte starea de mai înainte a ţarei noastre (aplauze). Prin esenţa doctrinei sale, partidul liberal este şi trebuie să fie respectuos de dreptul de proprietate sub toate formele lui. Dar, dreptul de proprietate, chiar fondiat, ca toate drepturile individuale, nu poate fi absolut, căci nu e singur, el trebue coordonat cu drepturile celorlalţi şi mai ales cu dreptul superior al tuturor, al Statului, cu interesul general. Aceasta e opera pe care partidul liberal, ţiind seamă de prefacerile sociale, întreprinde să o facă în privința dreptului de proprietate asupra marilor proprietăţi rurale. (Aplauze). Este armonizarea acesi drept cu interesul general, care cere ca muncitorilor de pămât să li se înlesnească cu mai mult putința de a deveni proprietari pe pămîntul pe care-1 cultivă. (Aplauze). Aceste sunt, d-lor, scopul şi caracterul reformei agrare anunţate de şeful nostru. In privinţa lor ca şi în privinţa revizuirei sistemului nostru electoral, pentru a-i face mai equitabil şi mai comorm cu cerinţele timpului, dăm, din toată inima, deplina noastră adesiune propunerei şefului. (Aplauze prelungite, ovaţiuni). Suntem, socotesc, in aceste privinţe, unanimi în partid, căci toţi împărtăşim tendinţele şi aspiraţiunele democratice. (Aplauze). Este ceva însă care fatal ne va diferenţia pe unii de alţii, este temperamentul fiecăruia dintre noi. Eu cunosc magia vorbelor şi influenţa, adesea covârşitoare ce ele exercită asupra celor luminaţi chiar. Experienţa însă împovorătoare a vârstei m-a învăţat să privesc mai mult faptele şi să caut să le măsor urmările. De aceea socotesc că nu e destul să proclamăm, chiar cu această încântătoare unanimitate, necestitatea acestor reforme ; mai trebuie ceva şi mai asenţial, trebuie să dăm putinţa şefului ca, cu partidul nostru şi numai cu el, să înfăptuiască reformele. (Apl. prelungite.) Pentru aceasta se cere ca comunitatea noastră de sentimente să se traducă nu numai în declaraţiuni, dar şi în fapte, în energii. (Apl.) Se cuvine deci ca partidul liberal să se trezească şi să redevie forţa care, în toate vremile grele, a putut să salveze ţara. (Apl. prelungite, ovaţii), partea acelora cari socot că orice ţară în orice timp se poate guverna prin aceiaşi reţetă. — Politica e mai puţin ştiinţă decit artă ; ea nu se poate învăţa, trebuie să ai darul ei. Nici povaţa cea mai bună nu e folositoare când nu e bine întrebuinţată. In politică e tocmai ca la călărie. Când călăreţul nu e stăpîn pa sine şi pe cal, poţi să-i dai toate ajutoarele, calul tot îl va trinti. — Nimic nu e mai dăunător pentru ţară decât un guvern slab. Un guvern înainte de toate trebuie să fi tare şi energic. Aceasta pentru siguranţa internă şi externă a statului. Un guvern care are slăbiciunea de a evita conflicte şi de a se conforma vecinic dorinţelor externe este un guvern care se înneacă, fără a se mai putea salva. Vom continua mâine. Araid PĂRERI ŞI FAPTE Reflecţii politice Geniul politic al lui Bismarck, al istoricului „cancelar de fier“ al Germaniei, a pasionat şi va pasiona încă vreme îndelungată pe intelectuali, şi pe aceia cari urmăresc mai cu seamă frămîntările, transiţiile şi evoluţiile politice. In zeci de ediţii s’au imprimat memoriile lui Bismarck, şi această literatură politică care e în acelaş timp şi o literatură economică, socială şi istorică, n’a stat încă în loc. Materialul intelectual al cancelarului bazat în acelaş timp pe o sumedenie de fapte însemnate din istoria politică a Germaniei In legătură cu politica marilor state europene şi chiar cu politica universală, n’a fost încă complect colecţionat, şi de aceea continuă să apară încă numeroase volume în care sunt adunate fie fragmente proprii, sau amintiri, şi convorbiri pe cari cei din jurul seu le-au avut cu el şi le-au păstrat pentru alte generaţii. Fostul redactor politic al ziarului „Hamburger Nachrichten“ adună astăzi pentru editura „Union“ din Stuttgart o nouă carte despre celebrul cancelar intitulată „Principele Bismarck, 1890—1898“ care între altele cuprinde o serie de reflecţii, comunicări şi amintiri, toate în jurul unei aceleiaşi probleme : politica. Iată câteva mici extrase din această nouă şi interesantă operă bismarckiană : — Dacă aşi fi spus Regelui încotro vreau să merg, Regele nu m’ar fi urmat. (Această mărturisire se referă la anul 1866). — Un guvern monarhic are menirea să supraveghieze viitorul ca bazele pe care se întemeiază statul şi aparatul guvernului să rămîie sigure şi durabile, ca să nu se iviască poziţiuni dăunătoare. — Un program de guvernământ care să se potriviască tuturor timpurilor nu există, fiindcă timpurile se schimbă. Sunt unele programe cari trebuiesc să fie dictatorice şi reacţionare şi altele cari trebuiesc să fie liberale şi progresive. Dacă însă rivalii mei îmi fac reproşul că mai înainte — adică în alte împrejurări—am recomandat o altfel de politică decât acum, aceasta e o nouă dovadă de nepătrundere a principiilor din Alphonse Dandet Bătrânii !i — Ce face ? Cum e ? De ce nu vine ? E mulţumit?... Şi la-la-la şi la-la-la ! două ceasuri. Eu le răspundeam cum puteam mai bine la întrebări, dându-le asupra prietenelui meu toate amănuntele pe care le ştiam, scornind cu neruşinare pe cele neştiute, având grijă mai ales să nu le spui că n’am luat seama dacă ferestrele cash lui se inchid bine, ori care e culoarea tapetului din odaia lui. — Tapetul din odaia lui?... E albastru, albastru-deschis, cu lanțuri de flori... — Adevărat ? făcea biata bătrână mişcată și adăuga, intorcându-se spre moșneag : E un băiat aşa de teabă ! — O, da, e băiat de treabă ! relua celalt cu avânt. Şi tot timpul cât vorbeam, între ei erau ridicări din cap, râsete încete, clipeli din ochi, aere de înţelegere — ori se apropia de mine moşul zicându-mi: — Vorbiţi mai tare... E cam tire de urechi. Iar ea, de dincolo: — Puţin mai tare, vă rog ! Nu prea aude bine. Eu ridicam vocea şi amândoi îmi mulţumeau cu un surâs. Şi în aceste surâsuri ofilite cari se îndreptau spre mine, cătându-mi până în fundul ochilor icoana lui Mauriciu al lor, eu însumi eram mişcat regăsind-o nedesluşită, inegurată, aproape cu neputinţă de plin, ca şi cum l’aş fi vâzut zâmbindu-mi de departe, de departe, în ceaţă. Deodată moşul se îndreptă pe jeţul lui : — Dar mă gândesc, Mamette... Dumnealui poate n’a mâncat Încă ! Şi Marette, speriată, cu mânele spre cer : — N’a mâncat!... Doamne ! Credeam câ e vorba tot de Mauriciu şi eram gata să le spui că el nu întârzie niciodată peste ziua-jumătate cu masa. Dar nu, era vorba de mine; şi să fi văzut ce uimire şi zăpăceală, când le-am mărturisit că nu luasem nimic în gură : — Iute faţa de masă, albăstrelelor . Masa în mijloc, faţa de masă de Duminică, farfuriile cu flori. Şi nu mai râdeţi atât, vă rog! Grăbiţi-vă ! Şi s’au grăbit.! In câtă vreme ai sparge trei farfurii masa era pusă. — O gustare, îmi zicea Mariette ducându-mă la masă, dar o să fii singur. Noi am mâncat de dimineaţă. Bieţii bătrâni! La ce ceas i-ai lua, ei au mâncat totdeauna de dimineaţă. Şi bustarea era două’degete de lapte, curmale şi o „barquette“, ceva ca un „échandé", atât cât s’o hrăneşti pe ea şi canarii ei canarii ei timp de măcar opt zile. Şi când te gândeşti că eu am dat gata dintrio dată tot!.. Ce revoltă împrejurul meu! Cum şopteau albăstrelele impingându-se cu cotul şi cum colo, în colivia lor canarii păreau că zic: «O, domnul ăsta care mănâncă tot»! Am mâncat tot, în adevăr, şi aproape să bag de seamă, ocupat să privesc in camera asta luminoasă şi liniştită în care plutea ca o mireasmă de lucruri vechi... Erau două pătucuri de la care, mai ales, nu-mi puteam lua ochii. Paturile astea, aproape niște leagăne, mi ie închipuiam dimineața In zori, când sunt încâ învăluite în perdele lor cu ciucuri. Bat trei ceasuri. E vremeea când se deșteaptă bătrânii . — Dormi, Mariette ? — Nu dorm.