Mişcarea, octombrie 1913 (Anul 5, nr. 224-248)

1913-10-24 / nr. 243

ANUL V.*l* A R O ST A No. 243 M E S T I In ţară pe un an . . . 20 iei In streinătate pe un an . 40 „ Pentru preoţi şi învăţători ru­rali se face o reducere de CHV’f Redacţia şi Adiuînlstraţi» IAŞI, PIAŢA UNI REI No. 5, în localul tIult ii î : t j ! -1 11. i Un număr 5 HAM DIN ŞAGĂ „Lipitorile... şi Jilanase" „Unirea“ cere să se reprezinte „Lipito­­rile satelor“ de Alexandri. Ne surprinde, şi iată pentru ce: S’a hotărât de cătră înalta academie stu­denţească, că piesa „Manase“ este antina­ţională de­oarece, pe înălţimea scenei ofi­ciale, apare un bătrân evreu şi aruncă bârfeli neamului creştin. Păstrănd criteriul de judecată, credem că nici „Lipitorile satelor“ — după păre­rea anti-manaseiştilor — n’ar trebui ju­cată. Intr’adevăr în „Lipitorile satelor“ (savuraţi titlul) stă după tejghea un ji­dan, Moist, şi acesta îi batjocureşte şi-i pradă pe ţărani. Ori, Manase numai bat­jocoreşte. Deci „Lipitorile satelor“ e o piesă mai nepatriotică decât „Manase“ (aşa trebue să creadă naţionaliştii!) şi ea valoare li­terară în apropierea lui zero, — totuşi a­­cei care simt bătându-le nouă inimi in pieptul de aramă să-i impue prin forţa pumnului reprezentarea, pe scena Teatru­lui Naţional. Şi... Thalia va recăpăta virginitatea. rî. JOI 24®0CT0MBRÍE "1913 ZIAR 'NATIONAL-LIBERAL PROCEDEIE GRESITE 3ll$â8âi^* In «MonitorulfOficial» se^publică astăzi un comunicat semnat de că­­tră d-nul dr. Istrati, președintele co­­misiunei instituite pentru anchetarea neregulelor ce s’ar fi săvîrșit în ar­mată în timpul campaniei din vara curentă. Se ştie că presa, după reîntoar­cerea armatei noastre din câmpiile bulgare şi imediat după demobiliza­re, a relevat unele neajunsuri şi ne­­regularităţi constatate în timpul ac­­ţiunei noastre militare. Aceste rele­vări,­critici pornite înainte de toate din sentimentul de a se îndrepta pe viitor relele constatate—au fost fă­cute nu numai de ziarişti profesio­nişti, dar şi de oameni cu greutate socială şi cu respundere, cari sem­nalând anumite fapte, au înţeles să serviască instituţia armatei şi presti­giul ei. Atuncea, direct sau indirect, din rândurile armatei şi din partea ace­lora cari se recunoşteau vinovaţi în relevările făcute, precum şi din par­tea unor politiciani cari pentru o a­­numită politică sacrifică şi prestigiul oştirei, s’a aruncat acuzarea acelora cari au semnalat relele că atacă ar­mata. Cu această acuzare s’a dat a înţelege că cele scrise despre mo­bilizarea armatei au avut aerul unei campanii anti-militare, ceia­ ce n’ar fi putut accepta nici unul dintre bunii fii ai ţărei. Criticii cei mai obiectivi, cari au semnalat neajunsurile sau lacunele în timpul acţiunei militare au fost ast­fel taxaţi ca anti-militarişti, şi mai mult ca aceia cari neînţelegând ros­tul şi menirea armatei au pornit o campanie, prin presă, împotriva ei. A urmat apoi o serie de conflic­te civilo-militare şi în cele din urmă am văzut traducîndu-se înaintea in­stanţelor militare judecătoreşti pe u­­nii publicişti cari au fost acuzaţi că au atacat prestigiul şi onoarea militară prin criticele lor. Acest act, poate puţin calculat, a avut la un moment dat darul de a înrădăcina şi mai mult ura dintre militari şi civili, şi în cele din urmă atingându-se liber­tatea presei, chestiunea a fost adusă şi în consiliu de miniştrii. Sumarul acestor fapte contrastea­ză cu comunicatul de astă­zi din «Monitorul Oficial» în care comisi­­unea instituită cu anchetarea ire­gularităţilor în armată, după­ ce în­­vită persoanele ca sa arăte cunoş­tinţele ce au despre asemenea nere­­gularităţi, dă acestora următoarea si­guranţa, pentru ori­ce eventualitate: „Comisiunea pune în vederea tutu­ror că, persoanele ce o compune o­­feră toată garanţia cerută pentru ca oricine să poată spune ceea ce ştie fără nici o grijă, sub condiţie însă ca informaţiunile ce se vor da să fie făcute după cum se prevede în pu­­blicaţiunea din „Monitorul Oficial“ menţionat mai sus“. Ce denotă această asigurare pe care o dă comisiunea respectivă ? Evident că comisiunea aceasta, văzînd procedeiele greşite ale autori­tăţilor militare, presupune şi cu drept cuvînt, că în urma celor petrecute şi în urma proceselor intentate, ni­meni nu se va mai pune la disposi­­ţia ei spre a da relatările dorite,­ cu excepţie doară pentru acei puţini cari în interesul adevărului vor să treacă şi peste propria lor persoană. Dacă autorităţile militare ar fi procedat altfel şi dacă ele ar fi cer­cetat­ cele] scrise despre armată cu obiectivitate] pentru a ^reţine părţile folositoare,­­ comisiunea de anchetă n’ar^fi fost­­silită să facă astăzi a­­cest,apel oficial care, indirect, este o înfierare a unui sistem militar a­­numit. Bazarul d-lui Mile De la congresul liberal „democra­tismul“ d-lui Miile a făcut progrese uimitoare... La cele două reforme mari anun­țate de partidul liberal, dl. Miile nu are de­cât un singur și foarte elegant răspuns :—Vax—de trei ori. Fără Îndoială că cu dl. Miile nu se mai poate discuta serios. Directorul «Adevărului» a devenit un incorigibil. Dl. Miile nu simte de­cit o singură necesitate: să înjure partidul liberal, în orice ocazie și pe ori­ce temă, —chiar atunci cînd parti­dul liberal proclamă lupta pentru ex­­propiarea latifundiarilor și pentru rea­lizarea unei largi reforme electorale. In schimb, dl. Miile are un ideal mult mai înalt și mai democratic: continuarea colaborărei ! Pentru a servi „colaborarea“ coloa­nele „Adevărului" sunt întotdeauna larg deschise. Dl. Miile și-a mărginit orizontul politic în mocirla certurilor din partidul boeresc. In „Adevărul" de aseară se exprimă­­ chiar dorinţa „ca cele două partide con­servatoare să se unească într’o acţiune comună pentru a guverna ţara încă o serie de ani.“ Dr. Miile­­şi aşteaptă realizarea i­­dealurilor democratice de la d-nii Carp, Filipescu, Marghiloman şi Tache Io­­nescu. E un progres,—un progres dureros — în evoluţia politică a d-lui Miile. Dar atunci unde e „vaxul“ ? Veritabilul vax democratic nu se găseşte de­cit în bazarul d-lui Miile. N­OTE Critica teatrală Articolul nostru despre deschiderea sta­giunii a stârnit zarvă în teatru; nu e­­rau deprinşi actorii să fie zgâlţâiţi. Printr’o prea mare dorinţă de a încu­raja scena eşeana, ziarele aruncau flori, de ani de zile, în braţele artiştilor şi la picioarele surâzătoarelor artiste. Nu vom mai urma tradiţia parfu­mată. Dar actorii sânt agitaţi de multe pro­bleme : „la Paris, spun ei, a scris des­pre teatru Emile Faguet, Sarcey şi,— fără seamăn,—Jules Lemaî­re. Pe când în Iaşi cronicarii teatrali iu au pregătirea să ne judece“. Se uita, în această argumentare, că artiştii din Paris au în mijlocul lor pe Mounet Suly, Le Bargy şi Guitry,—pe când noi ne zbuciumăm cu d. State Dra­­gomir. Dar să fac o destăinuire capitală. In Iaşi fiecare ador învaţă—acesta-i termenul teatral—rolul dat, la distribu­ţie, lui. Nici­odată nu citeşte piesa întreagă şi nici la repetiţii nu poate asista până la sfârşit; din pricina aceasta actorii se prezintă pe scenă cu fraze de pe păreţi. Şi piesa se ţese în voia Domnului. Piesa de teatru trebue să aibă o uni­tate. Actorii însă cunosc numai frânturi disparate din piesă şi directorul de sce­nă, d. Dragomir, la repetiţii, desigur îi îndreaptă pi greşiţi după preceptele ac­­toriceştei sale arte. Actorii,—şi vorbim în general, respec­tând excepţiile,—ri au pregătir­e pentru breasla lor şi nici nu se ocupă serios a­cum, căci a asista şapte ani la cursu­rile d-lui Dragomir, de la Conservator, şi apoi a urmări reprezentaţiile de la cinematograf şi operetele trupei Grigo­­riu,—când singur nu te trudeşti subt globul lămpii,—nu înseamnă a cunoaşte arta dramatică. Spectatorii sânt mult superiori scenei, şi astfel I se explică rezerva publicului faţă de teatru. Iar acei care înseamnă impresiile lor in gazetă, când sânt cinstiţi la cuget, re­prezintă tocmai hotârârea sălei,­­pentru care joacă artiştii şi în care au deplină încredere. Am înşirat câteva observaţii răzleţe pentru a ştirbi orgoliul celor rătăciţi pe scenă cum s’ar fi perdut, de pildă, intr’o piaţă de zarzavat. Şi fiindcă eu am scris cronica teatra­lă din ziar, care a iscat sferi, şi fiind­că tot eu voiu face cronicile următoare, ca spectator cu bunul simţ ne­atrofiat, —fac o solemnă declaraţie acum. In comparaţie cu trupa ieşană (şi mă văd silit totuşi să fac abstracţie de câţiva artişti) sânt... genial. E singura ipostasă în care am lumini de geniu ; de altfel în categoria mea sânt cel puţin trei­ sferturi din spectatori. Decit cuvântul nostru,—vedeţi, am luat un ton sever,—trebui să fie ascultat, Rinaldo Reformele par­tidului liberal Discursul d-nului T. Stelian, după note stenografice. După cuvîntul înflăcărat al şefului, după declaraţiile latifundiarilor, şeful ţine ca să auziţi şi părerea unui... reacţionar din partid. Nu protestaţi, căci ştiu că mi s’a fă­cut această reputaţiune şi că adversarii politici, fericiţi, fireşte, să găsească ceva de speculat în contra noastră, s’au grăbit să anunţe că, în partidul naţional-liberal sunt şi protivnici în contra reformelor propuse de şef, şi că unul din acei pro­tivnici sunt şi eu. S’au înşelat cu voinţă. (Aplauze). Nimeni din cei ce au cinstea de a fi mai în apropierea şefului, nu este în contra acelor reforme, şi, adaug, nici nu putea fi în contra lor. Căci nimeni din cei ce văd şi cugetă n’a putut să nu vază cele Intimplate în această ţară, mai ales în anul din urmă, (aplauze), şi n’a putut să nu înțeleagă că, dacă în toate timpurile a fost pentru ori­ce guvern o datorie de înalt patriotism ca, prin mă­suri chibzuite, să întărească cit mai mult puterile Statului, acum, în urma celor intimplate, ar fi o crimă în contra neamului de a nu se grăbi acea întărire,­­aplauze prelungite, îndelung repetate). Printre măsurile cari vor putea asi­gura acea întărire, s’a considerat cn drept cuvînt, că două sunt mai urgente şi necesitatea revizuirea Constituţiunei. Amindouă tind la îmbunătăţirea stărei celor mai mulţi şi mai ales a populaţiu­­nei rurale, (aplauze). Este­ operă de equi­­tate şi de conservare naţională ce voim să săvîrşim, iar nu operă de justiţiari (aplauze). Partidul liberal nu se poate gândi să pedepsească pe proprietarii mari şi pe alegătorii din actualele colegii electorale, căci el ştie că prin ei a putut TELEFON No. 121 Aisn­rini’i comerciale Linia pa pagina II Linia pe pagina III Linia pe pagina IV AIA Ai­A T O T I II I IA SUB DIRECȚIUNEA UNUI COMITET instituit de clubul naţional-liberal V( j Ai) vV , 7 4 ‘iUn număr 5 BANI 1 leu 50 b. 4 a b. realiza progresele, cari nu sunt indife­rente de cât pentru cei ce n’au putut cunoaşte starea de mai înainte a ţarei noastre (aplauze). Prin esenţa doctrinei sale, partidul liberal este şi trebuie să fie respectuos de dreptul de proprietate sub toate formele lui. Dar, dreptul de proprietate, chiar fon­­diat, ca toate drepturile individuale, nu poate fi absolut, căci nu e singur, el trebue coordonat cu drepturile celorlalţi şi mai ales cu dreptul superior al tutu­­ror, al Statului, cu interesul general. Aceasta e opera pe care partidul li­beral, ţiind seamă de prefacerile sociale, întreprinde să o facă în privința dreptu­lui de proprietate asupra marilor proprie­tăţi rurale. (Aplauze). Este armonizarea acesi drept cu inte­resul general, care cere ca muncitorilor de pămât să li se înlesnească cu­ mai mult putința de a deveni proprietari pe pămîntul pe care-1 cultivă. (Aplauze). Aceste sunt, d-lor, scopul şi caracterul reformei agrare anunţate de şeful nostru. In privinţa lor ca şi în privinţa revi­­zuirei sistemului nostru electoral, pentru a-i face mai equitabil şi mai comorm cu cerinţele timpului, dăm, din toată inima, deplina noastră adesiune propunerei şe­fului. (Aplauze prelungite, ovaţiuni). Sun­­tem, socotesc, in aceste privinţe, una­nimi în partid, căci toţi împărtăşim ten­dinţele şi aspiraţiunele democratice. (A­­plauze). Este ceva însă care fatal ne va dife­renţia pe unii de alţii, este temperamen­tul fiecăruia dintre noi. Eu cunosc magia vorbelor şi influenţa, adesea covârşitoare ce ele exercită asu­pra celor luminaţi chiar. Experienţa însă împovorătoare a vârstei m-a învăţat să privesc mai mult faptele şi să caut să le măsor urmările. De aceea socotesc că nu e destul să proclamăm, chiar cu această încântătoa­re unanimitate, necestitatea acestor re­forme ; mai trebuie ceva şi mai asenţial, trebuie să dăm putinţa şefului ca, cu partidul nostru şi numai cu el, să înfăp­tuiască reformele. (Apl. prelungite.) Pentru aceasta se cere ca comunita­tea noastră de sentimente să se traducă nu numai în declaraţiuni, dar şi în fap­te, în energii. (Apl.) Se cuvine deci ca partidul liberal să se trezească şi să re­­devie forţa care, în toate vremile grele, a putut să salveze ţara. (Apl. prelungite, ovaţii), partea acelora cari socot că ori­ce ţară în ori­ce timp se poate guverna prin aceiaşi reţetă. — Politica e mai puţin ştiinţă de­cit ar­tă ; ea nu se poate învăţa, trebuie să ai da­rul ei. Nici povaţa cea mai bună nu e fo­lositoare când nu e bine întrebuinţată. In politică e tocmai ca la călărie. Când călă­reţul nu e stăpîn pa sine şi pe cal, poţi să-i dai toate ajutoarele, calul tot îl va trinti. — Nimic nu e mai dăunător pentru ţară de­cât un guvern slab. Un guvern înainte de toate trebuie să fi tare şi energic. A­­ceasta pentru siguranţa internă şi externă a statului. Un guvern care are slăbiciunea de a evita conflicte şi de a se conforma vecinic dorinţelor externe este un guvern care se înneacă, fără a se mai putea salva. Vom continua mâine. Araid PĂRERI ŞI FAPTE Reflecţii politice Geniul politic al lui Bismarck, al istori­cului „cancelar de fier“ al Germaniei, a pa­sionat şi va pasiona încă vreme îndelunga­tă pe intelectuali, şi pe aceia cari urmăresc mai cu seamă frăm­întările, transiţiile şi e­­voluţiile politice. In zeci de ediţii s’au imprimat memoriile lui Bismarck, şi această literatură politică care e în acelaş timp şi o literatură econo­mică, socială şi istorică, n’a stat încă în loc. Materialul intelectual al cancelarului bazat în acelaş timp pe o sumedenie de fapte în­semnate din istoria politică a Germaniei In legătură cu politica marilor state europene şi chiar cu politica universală, n’a fost încă complect colecţionat, şi de aceea continuă să apară încă numeroase volume în care sunt adunate fie fragmente proprii, sau amintiri, şi convorbiri pe cari cei din jurul seu le-au a­­vut cu el şi le-au păstrat pentru alte gene­raţii. Fostul redactor politic al ziarului „Ham­burger Nachrichten“ adună astăzi pentru e­­ditura „Union“ din Stuttgart o nouă carte despre celebrul cancelar intitulată „Princi­pele Bismarck, 1890—1898“ care între al­tele cuprinde o serie de reflecţii, comuni­cări şi amintiri, toate în jurul unei aceleiaşi probleme : politica. Iată câte­va mici extrase din această nouă şi interesantă operă bismarckiană : — Dacă aşi fi spus Regelui încotro vreau să merg, Regele nu m’ar fi urmat. (Această mărturisire se referă la anul 1866). — Un guvern monarhic are menirea să supraveghieze viitorul ca bazele pe care se întemeiază statul şi aparatul guvernului să rămîie sigure şi durabile, ca să nu se ivias­­că poziţiuni dăunătoare. — Un program de guvernământ care să se potriviască tuturor timpurilor nu există, fiind­că timpurile se schimbă. Sunt unele programe cari trebuiesc să fie dictatorice şi reacţionare şi altele cari trebuiesc să fie li­berale şi progresive. Dacă însă rivalii mei îmi fac reproşul că mai înainte — adică în alte împrejurări—am recomandat o alt­fel de politică de­cât acum, aceasta e o nouă dovadă de nepătrundere a principiilor din Alphonse Dandet Bătrânii !i — Ce face ? Cum e ? De ce nu vine ? E mulţumit?... Şi la-la-la şi la-la-la ! două ceasuri. Eu le răspundeam cum puteam mai bine la întrebări, dându-le asupra prie­­tenelui meu toate amănuntele pe care le ştiam, scornind cu neruşinare pe cele neştiute, având grijă mai ales să nu le spui că n’am luat seama dacă ferestrele cash lui se inchid bine, ori care e cu­loarea tapetului din odaia lui. — Tapetul din odaia lui?... E albas­tru, albastru-deschis, cu lanțuri de flori... — Adevărat ? făcea biata bătrână miş­cată și adăuga, intorcându-se spre moș­neag : E un băiat aşa de teabă ! — O, da, e băiat de treabă ! relua celalt cu avânt. Şi tot timpul cât vorbeam, între ei erau ridicări din cap, râsete încete, cli­peli din ochi, aere de înţelegere — ori se apropia de mine moşul zicându-mi: — Vorbiţi mai tare... E cam ti­­re de urechi. Iar ea, de dincolo: — Puţin mai tare, vă rog ! Nu prea aude bine. Eu ridicam vocea şi amândoi îmi mul­ţumeau cu un surâs. Şi în aceste surâ­suri ofilite cari se îndreptau spre mine, cătându-mi până în fundul ochilor icoa­na lui Mauriciu al lor, eu însumi eram mişcat regăsind-o nedesluşită, inegurată, aproape cu neputinţă de plin, ca şi cum l’aş fi vâzut zâmbindu-mi de departe, de departe, în ceaţă. Deodată moşul se îndreptă pe jeţul lui : — Dar mă gândesc, Mamette... Dum­nealui poate n’a mâncat Încă ! Şi Marette, speriată, cu mânele spre cer : — N’a mâncat!... Doamne ! Credeam câ e vorba tot de Mauriciu şi eram gata să le spui că el nu întâr­zie niciodată peste ziua-jumătate cu masa. Dar nu, era vorba de mine; şi să fi vă­zut ce uimire şi zăpăceală, când le-am mărturisit că nu luasem nimic în gură : — Iute faţa de masă, albăstrelelor . Masa în mijloc, faţa de masă de Du­minică, farfuriile cu flori. Şi nu mai râ­­deţi atât, vă rog! Grăbiţi-vă ! Şi s’au grăbit.! In câtă vreme ai spar­ge trei farfurii m­asa era pusă. — O gustare, îmi zicea Mariette du­­cându-mă la masă, dar o să fii singur. Noi am mâncat de dimineaţă. Bieţii bătrâni! La ce ceas i-ai lua, ei au mâncat totdeauna de dimineaţă. Şi bustarea era două’degete de lapte, curmale şi o „barquette“, ceva ca un „échandé", atât cât s’o hrăneşti pe ea şi canarii ei canarii ei timp de măcar opt zile. Şi când te gândeşti că eu am dat gata dintrio dată tot!­.. Ce revoltă împrejurul meu! Cum şop­teau albăstrelele impingându-se cu cotul şi cum colo, în colivia lor canarii păreau că zic: «O, domnul ăsta care mănâncă tot»! Am mâncat tot, în adevăr, şi aproa­pe să bag de seamă, ocupat să privesc in camera asta luminoasă şi liniştită în care plutea ca o mireasmă de lucruri vechi... Erau două pătucuri de la care, mai ales, nu-mi puteam lua ochii. Paturile astea, aproape niște leagăne, mi ie închipuiam dimineața In zori, când sunt încâ învăluite în perdele lor cu ciu­curi. Bat trei ceasuri. E vrem­ee­a când se deșteaptă bătrânii . — Dormi, Mariette ? — Nu dorm.

Next