Csángó újság, 1990 (1. évfolyam, 3-9. szám)

1990-05-01 / 3. szám

CE S-A ÎNTÎMPLAT ÎN REALITATE LA TÎRGU MUREŞ Pentru a-i informa pe cititorii noştri privind adevărata desfăşurare a evenimentelor tragice din Tîrgu Mureş, redăm mai jos unele fragmente din diferite articole de presă, indicînd şi sursa infor­maţiei. Iată un fragment din reportajul lui Román Győző, publicat în nr. 82 din 30 martie al cotidia­nului Romániai Magyar Szó (R.M.Sz.) cu titlul „Zvonurile se răspîndesc prin telefon. O conferinţă de presă obiectivă la Ministerul de Interne". Cine a fost cel care a provocat dezlănţuirea? — revine mereu întrebare... Eu nu-i consider „ex­tremişti“ nici pe românii din Hodac şi Ibăneşti, nici pe ungurii din Ernei... Că ceva se ascunde în spatele evenimentelor rezultă atît din mărturisiri, cît şi din faptul că zi de zi îşi iau zborul alte şi alte zvonuri. O bună parte din ele sunt amplificate chiar de ziarişti „binevoitori“, care se pretind o­­biectivi.. Da, ţara este străbătută în lung şi în lat de alarme false. Unii vorbesc despre morţi dispăruţi­­ dintre cei din Hodac şi Ibăneşti. S-a constatat în­să că din aceste comune nu lipsesc decît cei inter­naţi în spital. Se vorbeşte de asemenea despre ata­curi asupra unor români în judeţele Covasna şi Harghita. Generalul-colonel Jean Moldoveanu, fos­tul locţiitor al Ministerului de Interne, fostul co­mandant al poliţiei, nu a aflat însă de nici o ast­fel de faptă de la 22 decembrie încoace, cu toate că în fiecare dimineaţă primeşte din toate judeţele ra­poarte detaliate. Şi n-a sosit la acest minister nici un raport sau reclamaţie despre excese sau profa­nări săvîrşite de elemente naţionaliste maghiare... Nu se liniştesc spiritele după un zvon, că a şi apă­rut altul. De exemplu, chiar înaintea conferinţei de presă a sosit vestea că biserica ortodoxă din Gheor­­gheni ar fi fost incendiată. O verificare rapidă prin telefon a adus rezultatul: biserica este intactă, preo­tul trebăluieşte prin grădină... Remarcăm că şi cei din Hodac şi Ibăneşti au fost alertaţi tot prin tele­fon: „ungurii vor să ia Ardealul“. Oamenii au por­nit-o către reşedinţa de judeţ“ Să trecem însă la alte două articole publicate in acelaşi cotidian, R.M.Sz. la 29 aprilie 1990: „Am aşteptat cu răbdare raportul comisiei gu­vernamentale, însărcinată cu cercetarea, evenimen­telor din Tîrgu Mureş... Tăcerea poate însemna multe şi nu e chiar sigur că ajută la liniştirea at­mosferei publice. La demonstraţiile din Bucureşti de la sfîrşitul lui aprilie se auzea tot mai des o cerinţă a maselor: VREM ADEVĂRUL CU PRIVI­RE LA TIRGU MUREŞ ! Martorii din oraş nu vor nici ei să mai tacă. Comisia guvernamentală nu şi-a respectat cuvîntul, iar martorii spun ceea ce tre­buie să ne rămînă în memorie pentru totdeauna. Iată ce declară în articolul său, domnul We­­szely Tibor: „Printr-o funcţie oficială vremelnică am putut fi martorul ocular al tuturor evenimentelor petre­cute. Ca şi în alte localităţi, şi la Tîrgu Mureş au avut loc demonstraţii şi mitinguri, care au fost în­să paşnice şi în ceea ce priveşte comportarea ro­mânilor, cît şi a maghiarilor. In 19 martie, luni di­mineaţa, în faţa primăriei s-a organizat o demon­straţie, la care au participat mai multe mii de ro­mâni, care cereau, printre altele, demisia lui Kin­cses Előd, vicepreşedinte al consiliului judeţean. Sub presiunea maselor, vicepreşedintele maghiar a demisionat“. Pentru a asigura continuitatea faptelor, cităm acum din articolul d-lui Pakot Rudolf, de aseme­nea martor ocular. ..S-a afirmat că pe la amiază un grup de a­­proximativ 500 de români au pornit-o de la primă­rie spre sediul local radio. Dar să ne oprim o cli­pă: de la ora 13,30 pînă la sosirea „întăririlor“ din Hodac şi Ibăneşti, care au asediat apoi sediul Uni­unii Democratice a Maghiarilor din România, s-au mai petrecut multe. Mulţimea nu era de fapt de numai 500 de oameni şi sporea mereu. Grupuri mari se îndreptau nu spre radio, ci spre teatru, în piaţa centrală a oraşului. Vreau să arăt că printre revendicările care au răsunat la mitingul din cursul dimineţii s-au auzit voci care cereau ca pînă a doua zi dimineaţa orice inscripţie în limba ma­ghiară existentă în tot oraşul să dispară. Şi s-a şi trecut la fapte. Piaţa centrală a oraşului a deve­nit scena unui adevărat asediu. Un grup compact de 50—60 de persoane trece pe la toate inscripţiile de la magazine, indicatoare de străzi, afişe etc., şi unde se vedea un cuvînt maghiar, totul era distrus. Vitrinele săreau în ţăndări. Trecătorii erau moles­taţi: „Vorbiţi româneşte, mîncaţi pîine românească!“ — se auzea la tot pasul. In faţa teatrului ardeau ruguri din afişe şi panouri ale secţiei maghiare. Ni­mic n-a rămas intact. „Afară cu ungurii din clădi­re !“ — se striga. Cîţiva actori români încercau să salveze situaţia. Ştiau prea bine că mulţimea fuse­se incitată chiar de colegul lor Cornel Popescu, care, cu o seară în urmă, prin porta-voce, se ... plîn­­sese demonstranţilor că la farmacia nr. 8 se scria pe o vitrină şi cuvîntul „Gyógyszertár“. Intre timp a sosit cu sirene şi claxoane con­voiul de autobuze şi camioane din Valea Gurghiu­­lui, descărcînd demonstranţi înarmaţi cu furci. A urmat apoi calvarul lui Sütő András“. Continuînd din relatarea domnului Román Győ­ző, putem afla urmarea evenimentelor. ....Un grup de aproximativ o mie de persoane a sosit în faţa sediului U.D.M.R. care împarte ace­eaşi clădire cu organizaţia locală a P.N.Ţ., a Par­tidului Social-Democrat, şi cu Liga Foştilor Deţi­nuţi Politici. Mulţimea, constituită numai din ro­mâni, a devastat sediile partidelor, cu excepţia P.N.Ţ. şi al Foştilor Deţinuţi Politici, acestea fiind apărate de poliţiştii care s-au retras aici“. Mulţimea ameninţa cu incendierea clădirii. Scriitorul Sütő András, împreună cu 70—80 de per­soane, s-a retras treptat din încăpere în încăpere, ajungînd apoi să se refugieze în podul clădirii, de­oarece, cu toate solicitările prin telefon şi chemă­rile adresate poliţiei şi armatei, nimeni nu le venea în ajutor. Numai pe la ora opt seara au sosit mili­tarii cu un camion, iar colonelul Judea i-a garantat celebrului scriitor că vor fi cu toţii transportaţi ne­vătămaţi în locuri sigure. Cu toate acestea, după primii paşi făcuţi de cei sechestraţi, mulţimea a rupt cordonul militar foarte slab şi a început să lovească în cei care ieşeau. Scriitorul Sütő András, grav lovit la cap, inconştient, a fost transportat în aceeaşi noapte la Spitalul militar din Bucureşti, a­­poi la Budapesta şi la Boston, S.U.A., unde a fost de mai multe ori operat, dar se pare că ochiul său sting şi-a pierdut vederea pentru totdeauna. Să-l urmărim însă din nou pe domnul Weszely Tibor: „In ziua de 20 martie, de dimineaţă s-a adunat în mod spontan o mulţime de aproximativ 10 mii de maghiari care cereau şi aşteptau sosirea lui Ion Iliescu, pentru a constata cele întîmplate. La orele amiezii în faţa Hotelului Grand au apărut grupuri de demonstranţi români, al căror număr sporea me­reu. Peste puţin timp au sosit alte camioane şi au­tobuze, iar păzitorii ordinii se compuneau doar din vreo 20 de poliţişti şi cîţiva ostaşi în termen. ... Pe la ora 18 reveneam de acasă şi mă aflam în faţa Hotelului Grand. Am auzit întrebarea unui tînăr în jur de 20 de ani: „Cînd începem atacul?“... După o vie altercaţie verbală, cei din faţa Hotelului Grand (unde se afla sediul Vetrei Româneşti, N.T.) au rupt cordonul poliţiştilor şi au pornit la atac. Cei atacaţi s-au refugiat către piaţa centrală, unde, desprinzînd drugii de lemn de pe băncile din parc şi transformînd în ciomege picioarele scaunelor din­­tr-un mic restaurant, s-au lansat şi ei în luptă. Pes­te 15 minute oraşul era dominat de sirenele maşini­lor de salvare. Am evocat toate acestea doar pentru a clarifi­ca faptul că ungurii au răspuns numai după al doi­lea atac brutal. Spiritul adevărului cere să arăt şi că la 20 martie au apărut şi grupuri de ţărani din satele maghiare apropiate de oraş. In dimineaţa zi­lei de 21 martie centrul oraşului semăna cu un te­ren de luptă părăsit-In presă, la radio şi televiziunea română se re­petă şi acum acuzaţia cum că pentru toate cele în­tîmplate ar fi de vină numai ungurii, care s-au do­vedit prea nerăbdători în refacerea reţelei şcolare maghiare (vrînd deci să şteargă unele urme ale po­liticii de asuprire şi asimilare forţată promovată de Ceauşescu) şi că de 15 martie au sosit prea mulţi turişti din Ungaria, ceea ce a şocat populaţia româ­nească. Nu avem cunoştinţă de vreun moment al a­­cestor sărbătoriri de la 15 martie, care ar fi putut jigni în vreun fel poporul român şi sentimentele na­ţionale ale acestuia... In completare este de spus că dinainte de 15 martie în oraş au fost răspîndite ma­nifeste xeroxate cu conţinut provocator anti-maghiar. De atunci continuă dezinformările grosolane a­­proape rizibile... Discriminarea este evidentă şi în procesul intentat participanţilor arestaţi, dintre care 37 sunt de naţionalitate maghiară şi unul singur es­te român. Cei din Hodac, Ibăneşti şi Deda au fost consideraţi nevinovaţi“. Trist este faptul că şi declaraţia guvernamenta­lă publicată la 21 aprilie conţine numeroase ele­mente greu explicabile. Iată un fragment din arti­colul lui Székely László, apărut în R.M.Sz., la data de 23 martie 1990: „Falsificarea faptelor, enunţarea unor jumătăţi şi fragmente de adevăr şi mai cu seamă manipu­larea textelor — iată doar cîteva metode folosite de redactorii declaraţiei oficiale, prin care ni se rea­duc în memorie timpurile trecute nu prea de mult. Nu putem decît să ne mirăm că guvernul a apro­bat acest text... In document, printre altele, se afirmă că pre­şedintele interimar al guvernului Ungariei ar fi de­clarat în presa maghiară cum că „Ardealul este un pămînt maghiar strămoşesc“. Ei bine, în interviul publicat şi în R.M.Sz. la data de 16 martie, Szűrös Mátyás declarase următoarele: „Clanul Ceauşescu şi mai ales Ilie, generalul-locotenent, repeta mereu te­za că Ardealul „este pămînt strămoşesc al români­lor“. Trebuie să spunem că Ardealul este cel puţin tot pe­ atît pămînt strămoşesc maghiar, pe cît este pămînt românesc. In acest loc maghiarii au tot dreptul de a trăi, a munci şi a lupta, deci ei nu au dreptul numai să ceară, ci să şi revendice dreptul la pămînt şi la tot ce li se cuvine naţionalităţilor în ceea ce priveşte drepturile personale şi colective. Cred că între maghiari şi români se poate realiza buna înţelegere“. Din pasajul de mai sus rezultă deci ideea pa­triei comune şi nimic altceva“. În încheiere, în loc de orice comentariu, inse­răm aici textul unui interviu transmis de emisiu­nea maghiară a studioului radio Tîrgu Mureş la da­ta de 16 martie 1990, cu colonelul Irsic Gavril, co­mandantul poliţiei judeţului Satu Mare, de unde ve­niseră de asemenea veşti „tragice". Reporter: Domnule colonel! Aveţi informaţii despre faptul că turişti din Ungaria ar fi sosit în grupuri mari şi că ar fi provocat scandaluri publice în Satu Mare, inclusiv arborări de drapele, depuneri de coroane sau alte acţiuni demonstrative care să fie jignitoare faţă de poporul român ? I.G­: Nu, nu am astfel de informaţii. R.: Deci dumneavoastră n-aţi primit nici un fel de informaţie de acest fel ? I.G.: Au sosit mulţi turişti, dar n-a fost depă­şită media obişnuită a sosirilor prin punctele de frontieră. R.: Deci n-au avut loc incidente, bătăi sau acte de violenţă fizică ? I.G.: Nu, nu !“ Interviul a fost realizat de Kelemen Ferenc. ★ Menţionăm că din declaraţiile oficiale şi ale pre­sei am putut afla că în urma ciocnirilor de la Tîr­­gu Mureş au căzut victime un număr de trei per­soane, dar nu şi numele şi naţionalitatea, din ale cărei rînduri au fost acestea. Din paginile ziarului „Háromszék“, din data de 9 aprilie 1990, am aflat următoarele, în privinţa morţilor de la Tîrgu Mureş: 1. Gemes István a murit în apărarea satului său natal Săromberke. Bărbatul în vârstă de 41 ani a lăsat în urma lui trei fete în vârstă de 16, 15 şi, respectiv, 8 ani. 2. Csipor József din Ernei, a murit tot în apă­rarea satului său. 3. Kis Zoltán (55 ani) a murit la Tîrgu Mu­reş. El este persoana despre care se afirma că ar fi murit în urma unui accident de circulaţie. Din toa­te acestea doar atîta e adevărat, că după ce zăcea mort pe stradă, o maşină a trecut peste picioarele lui. După ultimele veşti ar mai fi murit şi un băr­bat român, dar numele nu l-am putut afla. VICOR Aliz Din cuvîntul lui Zonda Attila Rostit la Congresul Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, Oradea 2?—22 aprilie 1990 Sînt foarte optimist în ceea ce pri­veşte viitorul nostru, cu toate că eve­nimentele ultimelor săptămîni sau chiar luni au făcut ca în sufletul multora dintre noi acest sentiment să pălească. Dar nu trebuie să ne descurajăm, să ne pierdem speranţele care, de-a lungul grelelor decenii, s-au ofilit în mod inevitabil, dar care, după eveni­mentele din decembrie, au renăscut cu o intensitate şi mai îndreptăţită că­tre un viitor mai drept, pe care, în sfîrşit, să-l putem trăi şi rosti şi în ungureşte. Sînt optimist, pentru că-mi cunosc naţia, pe care acum aş compara-o cu bradul. Ştim că în condiţii geografice şi cli­matice normale, bradul poate convie­ţui în mod paşnic alături de mîndrul stejar, în acelaşi codru. Dar ştim foar­te bine şi că o asemenea pădure a­­mestecată poate exista numai la o a­­numită altitudine deasupra nivelului mării, o altitudine pe care am putea-o numi nivel european. Sperăm că vom atinge curînd acest nivel. Dar şi pînă atunci eu mă încăpăţî­­nez în speranţă. Căci, chiar dacă ste­jarul este vînjos şi arde cu tăciuni fierbinţi (mai ales în anumite vetre) după unii, această ardere poate pune în pericol bradul uşor inflamabil, mus­tind de răşină. Eu, totuşi, nu mă tem. Cunoaştem prea bine proprietăţile bra­dului: el rezistă la secetă, la ploi, la grindină, geruri şi furtuni şi continuă să trăiască. Şi mai are o proprietate importantă, care mă face să nu-mi pierd niciodată nădejdea pentru viitorul său. Şi anu­me că bradul ... rămîne veşnic verde is! „Szerettem­, s még most is szeretek énekelni, amíg tudtam-bírtam, több csángó faluban kobzáltam a lakodalmak alkalmával“ — mondja Gyöngyös János Lészpédről.

Next