Csángó újság, 1990 (1. évfolyam, 3-9. szám)
1990-05-01 / 3. szám
CE S-A ÎNTÎMPLAT ÎN REALITATE LA TÎRGU MUREŞ Pentru a-i informa pe cititorii noştri privind adevărata desfăşurare a evenimentelor tragice din Tîrgu Mureş, redăm mai jos unele fragmente din diferite articole de presă, indicînd şi sursa informaţiei. Iată un fragment din reportajul lui Román Győző, publicat în nr. 82 din 30 martie al cotidianului Romániai Magyar Szó (R.M.Sz.) cu titlul „Zvonurile se răspîndesc prin telefon. O conferinţă de presă obiectivă la Ministerul de Interne". Cine a fost cel care a provocat dezlănţuirea? — revine mereu întrebare... Eu nu-i consider „extremişti“ nici pe românii din Hodac şi Ibăneşti, nici pe ungurii din Ernei... Că ceva se ascunde în spatele evenimentelor rezultă atît din mărturisiri, cît şi din faptul că zi de zi îşi iau zborul alte şi alte zvonuri. O bună parte din ele sunt amplificate chiar de ziarişti „binevoitori“, care se pretind obiectivi.. Da, ţara este străbătută în lung şi în lat de alarme false. Unii vorbesc despre morţi dispăruţi dintre cei din Hodac şi Ibăneşti. S-a constatat însă că din aceste comune nu lipsesc decît cei internaţi în spital. Se vorbeşte de asemenea despre atacuri asupra unor români în judeţele Covasna şi Harghita. Generalul-colonel Jean Moldoveanu, fostul locţiitor al Ministerului de Interne, fostul comandant al poliţiei, nu a aflat însă de nici o astfel de faptă de la 22 decembrie încoace, cu toate că în fiecare dimineaţă primeşte din toate judeţele rapoarte detaliate. Şi n-a sosit la acest minister nici un raport sau reclamaţie despre excese sau profanări săvîrşite de elemente naţionaliste maghiare... Nu se liniştesc spiritele după un zvon, că a şi apărut altul. De exemplu, chiar înaintea conferinţei de presă a sosit vestea că biserica ortodoxă din Gheorgheni ar fi fost incendiată. O verificare rapidă prin telefon a adus rezultatul: biserica este intactă, preotul trebăluieşte prin grădină... Remarcăm că şi cei din Hodac şi Ibăneşti au fost alertaţi tot prin telefon: „ungurii vor să ia Ardealul“. Oamenii au pornit-o către reşedinţa de judeţ“ Să trecem însă la alte două articole publicate in acelaşi cotidian, R.M.Sz. la 29 aprilie 1990: „Am aşteptat cu răbdare raportul comisiei guvernamentale, însărcinată cu cercetarea, evenimentelor din Tîrgu Mureş... Tăcerea poate însemna multe şi nu e chiar sigur că ajută la liniştirea atmosferei publice. La demonstraţiile din Bucureşti de la sfîrşitul lui aprilie se auzea tot mai des o cerinţă a maselor: VREM ADEVĂRUL CU PRIVIRE LA TIRGU MUREŞ ! Martorii din oraş nu vor nici ei să mai tacă. Comisia guvernamentală nu şi-a respectat cuvîntul, iar martorii spun ceea ce trebuie să ne rămînă în memorie pentru totdeauna. Iată ce declară în articolul său, domnul Weszely Tibor: „Printr-o funcţie oficială vremelnică am putut fi martorul ocular al tuturor evenimentelor petrecute. Ca şi în alte localităţi, şi la Tîrgu Mureş au avut loc demonstraţii şi mitinguri, care au fost însă paşnice şi în ceea ce priveşte comportarea românilor, cît şi a maghiarilor. In 19 martie, luni dimineaţa, în faţa primăriei s-a organizat o demonstraţie, la care au participat mai multe mii de români, care cereau, printre altele, demisia lui Kincses Előd, vicepreşedinte al consiliului judeţean. Sub presiunea maselor, vicepreşedintele maghiar a demisionat“. Pentru a asigura continuitatea faptelor, cităm acum din articolul d-lui Pakot Rudolf, de asemenea martor ocular. ..S-a afirmat că pe la amiază un grup de aproximativ 500 de români au pornit-o de la primărie spre sediul local radio. Dar să ne oprim o clipă: de la ora 13,30 pînă la sosirea „întăririlor“ din Hodac şi Ibăneşti, care au asediat apoi sediul Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, s-au mai petrecut multe. Mulţimea nu era de fapt de numai 500 de oameni şi sporea mereu. Grupuri mari se îndreptau nu spre radio, ci spre teatru, în piaţa centrală a oraşului. Vreau să arăt că printre revendicările care au răsunat la mitingul din cursul dimineţii s-au auzit voci care cereau ca pînă a doua zi dimineaţa orice inscripţie în limba maghiară existentă în tot oraşul să dispară. Şi s-a şi trecut la fapte. Piaţa centrală a oraşului a devenit scena unui adevărat asediu. Un grup compact de 50—60 de persoane trece pe la toate inscripţiile de la magazine, indicatoare de străzi, afişe etc., şi unde se vedea un cuvînt maghiar, totul era distrus. Vitrinele săreau în ţăndări. Trecătorii erau molestaţi: „Vorbiţi româneşte, mîncaţi pîine românească!“ — se auzea la tot pasul. In faţa teatrului ardeau ruguri din afişe şi panouri ale secţiei maghiare. Nimic n-a rămas intact. „Afară cu ungurii din clădire !“ — se striga. Cîţiva actori români încercau să salveze situaţia. Ştiau prea bine că mulţimea fusese incitată chiar de colegul lor Cornel Popescu, care, cu o seară în urmă, prin porta-voce, se ... plînsese demonstranţilor că la farmacia nr. 8 se scria pe o vitrină şi cuvîntul „Gyógyszertár“. Intre timp a sosit cu sirene şi claxoane convoiul de autobuze şi camioane din Valea Gurghiului, descărcînd demonstranţi înarmaţi cu furci. A urmat apoi calvarul lui Sütő András“. Continuînd din relatarea domnului Román Győző, putem afla urmarea evenimentelor. ....Un grup de aproximativ o mie de persoane a sosit în faţa sediului U.D.M.R. care împarte aceeaşi clădire cu organizaţia locală a P.N.Ţ., a Partidului Social-Democrat, şi cu Liga Foştilor Deţinuţi Politici. Mulţimea, constituită numai din români, a devastat sediile partidelor, cu excepţia P.N.Ţ. şi al Foştilor Deţinuţi Politici, acestea fiind apărate de poliţiştii care s-au retras aici“. Mulţimea ameninţa cu incendierea clădirii. Scriitorul Sütő András, împreună cu 70—80 de persoane, s-a retras treptat din încăpere în încăpere, ajungînd apoi să se refugieze în podul clădirii, deoarece, cu toate solicitările prin telefon şi chemările adresate poliţiei şi armatei, nimeni nu le venea în ajutor. Numai pe la ora opt seara au sosit militarii cu un camion, iar colonelul Judea i-a garantat celebrului scriitor că vor fi cu toţii transportaţi nevătămaţi în locuri sigure. Cu toate acestea, după primii paşi făcuţi de cei sechestraţi, mulţimea a rupt cordonul militar foarte slab şi a început să lovească în cei care ieşeau. Scriitorul Sütő András, grav lovit la cap, inconştient, a fost transportat în aceeaşi noapte la Spitalul militar din Bucureşti, apoi la Budapesta şi la Boston, S.U.A., unde a fost de mai multe ori operat, dar se pare că ochiul său sting şi-a pierdut vederea pentru totdeauna. Să-l urmărim însă din nou pe domnul Weszely Tibor: „In ziua de 20 martie, de dimineaţă s-a adunat în mod spontan o mulţime de aproximativ 10 mii de maghiari care cereau şi aşteptau sosirea lui Ion Iliescu, pentru a constata cele întîmplate. La orele amiezii în faţa Hotelului Grand au apărut grupuri de demonstranţi români, al căror număr sporea mereu. Peste puţin timp au sosit alte camioane şi autobuze, iar păzitorii ordinii se compuneau doar din vreo 20 de poliţişti şi cîţiva ostaşi în termen. ... Pe la ora 18 reveneam de acasă şi mă aflam în faţa Hotelului Grand. Am auzit întrebarea unui tînăr în jur de 20 de ani: „Cînd începem atacul?“... După o vie altercaţie verbală, cei din faţa Hotelului Grand (unde se afla sediul Vetrei Româneşti, N.T.) au rupt cordonul poliţiştilor şi au pornit la atac. Cei atacaţi s-au refugiat către piaţa centrală, unde, desprinzînd drugii de lemn de pe băncile din parc şi transformînd în ciomege picioarele scaunelor dintr-un mic restaurant, s-au lansat şi ei în luptă. Peste 15 minute oraşul era dominat de sirenele maşinilor de salvare. Am evocat toate acestea doar pentru a clarifica faptul că ungurii au răspuns numai după al doilea atac brutal. Spiritul adevărului cere să arăt şi că la 20 martie au apărut şi grupuri de ţărani din satele maghiare apropiate de oraş. In dimineaţa zilei de 21 martie centrul oraşului semăna cu un teren de luptă părăsit-In presă, la radio şi televiziunea română se repetă şi acum acuzaţia cum că pentru toate cele întîmplate ar fi de vină numai ungurii, care s-au dovedit prea nerăbdători în refacerea reţelei şcolare maghiare (vrînd deci să şteargă unele urme ale politicii de asuprire şi asimilare forţată promovată de Ceauşescu) şi că de 15 martie au sosit prea mulţi turişti din Ungaria, ceea ce a şocat populaţia românească. Nu avem cunoştinţă de vreun moment al acestor sărbătoriri de la 15 martie, care ar fi putut jigni în vreun fel poporul român şi sentimentele naţionale ale acestuia... In completare este de spus că dinainte de 15 martie în oraş au fost răspîndite manifeste xeroxate cu conţinut provocator anti-maghiar. De atunci continuă dezinformările grosolane aproape rizibile... Discriminarea este evidentă şi în procesul intentat participanţilor arestaţi, dintre care 37 sunt de naţionalitate maghiară şi unul singur este român. Cei din Hodac, Ibăneşti şi Deda au fost consideraţi nevinovaţi“. Trist este faptul că şi declaraţia guvernamentală publicată la 21 aprilie conţine numeroase elemente greu explicabile. Iată un fragment din articolul lui Székely László, apărut în R.M.Sz., la data de 23 martie 1990: „Falsificarea faptelor, enunţarea unor jumătăţi şi fragmente de adevăr şi mai cu seamă manipularea textelor — iată doar cîteva metode folosite de redactorii declaraţiei oficiale, prin care ni se readuc în memorie timpurile trecute nu prea de mult. Nu putem decît să ne mirăm că guvernul a aprobat acest text... In document, printre altele, se afirmă că preşedintele interimar al guvernului Ungariei ar fi declarat în presa maghiară cum că „Ardealul este un pămînt maghiar strămoşesc“. Ei bine, în interviul publicat şi în R.M.Sz. la data de 16 martie, Szűrös Mátyás declarase următoarele: „Clanul Ceauşescu şi mai ales Ilie, generalul-locotenent, repeta mereu teza că Ardealul „este pămînt strămoşesc al românilor“. Trebuie să spunem că Ardealul este cel puţin tot pe atît pămînt strămoşesc maghiar, pe cît este pămînt românesc. In acest loc maghiarii au tot dreptul de a trăi, a munci şi a lupta, deci ei nu au dreptul numai să ceară, ci să şi revendice dreptul la pămînt şi la tot ce li se cuvine naţionalităţilor în ceea ce priveşte drepturile personale şi colective. Cred că între maghiari şi români se poate realiza buna înţelegere“. Din pasajul de mai sus rezultă deci ideea patriei comune şi nimic altceva“. În încheiere, în loc de orice comentariu, inserăm aici textul unui interviu transmis de emisiunea maghiară a studioului radio Tîrgu Mureş la data de 16 martie 1990, cu colonelul Irsic Gavril, comandantul poliţiei judeţului Satu Mare, de unde veniseră de asemenea veşti „tragice". Reporter: Domnule colonel! Aveţi informaţii despre faptul că turişti din Ungaria ar fi sosit în grupuri mari şi că ar fi provocat scandaluri publice în Satu Mare, inclusiv arborări de drapele, depuneri de coroane sau alte acţiuni demonstrative care să fie jignitoare faţă de poporul român ? I.G: Nu, nu am astfel de informaţii. R.: Deci dumneavoastră n-aţi primit nici un fel de informaţie de acest fel ? I.G.: Au sosit mulţi turişti, dar n-a fost depăşită media obişnuită a sosirilor prin punctele de frontieră. R.: Deci n-au avut loc incidente, bătăi sau acte de violenţă fizică ? I.G.: Nu, nu !“ Interviul a fost realizat de Kelemen Ferenc. ★ Menţionăm că din declaraţiile oficiale şi ale presei am putut afla că în urma ciocnirilor de la Tîrgu Mureş au căzut victime un număr de trei persoane, dar nu şi numele şi naţionalitatea, din ale cărei rînduri au fost acestea. Din paginile ziarului „Háromszék“, din data de 9 aprilie 1990, am aflat următoarele, în privinţa morţilor de la Tîrgu Mureş: 1. Gemes István a murit în apărarea satului său natal Săromberke. Bărbatul în vârstă de 41 ani a lăsat în urma lui trei fete în vârstă de 16, 15 şi, respectiv, 8 ani. 2. Csipor József din Ernei, a murit tot în apărarea satului său. 3. Kis Zoltán (55 ani) a murit la Tîrgu Mureş. El este persoana despre care se afirma că ar fi murit în urma unui accident de circulaţie. Din toate acestea doar atîta e adevărat, că după ce zăcea mort pe stradă, o maşină a trecut peste picioarele lui. După ultimele veşti ar mai fi murit şi un bărbat român, dar numele nu l-am putut afla. VICOR Aliz Din cuvîntul lui Zonda Attila Rostit la Congresul Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, Oradea 2?—22 aprilie 1990 Sînt foarte optimist în ceea ce priveşte viitorul nostru, cu toate că evenimentele ultimelor săptămîni sau chiar luni au făcut ca în sufletul multora dintre noi acest sentiment să pălească. Dar nu trebuie să ne descurajăm, să ne pierdem speranţele care, de-a lungul grelelor decenii, s-au ofilit în mod inevitabil, dar care, după evenimentele din decembrie, au renăscut cu o intensitate şi mai îndreptăţită către un viitor mai drept, pe care, în sfîrşit, să-l putem trăi şi rosti şi în ungureşte. Sînt optimist, pentru că-mi cunosc naţia, pe care acum aş compara-o cu bradul. Ştim că în condiţii geografice şi climatice normale, bradul poate convieţui în mod paşnic alături de mîndrul stejar, în acelaşi codru. Dar ştim foarte bine şi că o asemenea pădure amestecată poate exista numai la o anumită altitudine deasupra nivelului mării, o altitudine pe care am putea-o numi nivel european. Sperăm că vom atinge curînd acest nivel. Dar şi pînă atunci eu mă încăpăţînez în speranţă. Căci, chiar dacă stejarul este vînjos şi arde cu tăciuni fierbinţi (mai ales în anumite vetre) după unii, această ardere poate pune în pericol bradul uşor inflamabil, mustind de răşină. Eu, totuşi, nu mă tem. Cunoaştem prea bine proprietăţile bradului: el rezistă la secetă, la ploi, la grindină, geruri şi furtuni şi continuă să trăiască. Şi mai are o proprietate importantă, care mă face să nu-mi pierd niciodată nădejdea pentru viitorul său. Şi anume că bradul ... rămîne veşnic verde is! „Szerettem, s még most is szeretek énekelni, amíg tudtam-bírtam, több csángó faluban kobzáltam a lakodalmak alkalmával“ — mondja Gyöngyös János Lészpédről.