Munca, mai 1967 (Anul 23, nr. 6057-6081)
G aI • R ® ® j ® £ ® w indirea ştiinţifica româneasca în plină efervescenţă creatoare A încetat de mult prejudecata că ştiinţa ar fi domeniul exclusiv • al unui grup de oameni care, închişi în laboratoare sau între pereţii capitonaţi cu cărţi ai bibliotecilor, descifrează tainele omenirii, inaccesibile altora, în ciuda complexităţii tot mai accentuate a ştiinţelor, delimitării, pe sfere tot mai restrînse, a obiectului lor, a numeroaselor noi descoperiri — rod al epocii de mare efervescenţă creatoare pe care revoluţia ştiinţifică şi tehnică o înscrie în epoca pe care o trăim — ştiinţa devine accesibilă unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Este vorba aici, desigur, de măsurile luate de partidul şi statul nostru, care deschid larg căile spre ştiinţă tuturor cetăţenilor patriei noastre, ignoranţa, cultura de suprafaţă devin anacronice în socialism. Orînduirea nouă se fundamentează pe ştiinţă, se serveşte de acest instrument în producţia bunurilor materiale, îşi întemeiază principiile de formare şi dezvoltare a personalităţii umane pe datele,, ştiinţei- Iată pentru ce, în ţara noastră, ştiinţa a devenit o problemă de stat. Socialismul a creat condiţiile pentru dezvoltarea armonioasă şi neîntreruptă a tuturor ştiinţelor. Anii noştri au reînnodat tradiţiile care au făcut să strălucească în unele domenii ştiinţa românească, dar, totodată, a asigurat condiţii pentru dezvoltarea lor la nivelul existent astăzi în ţările cele mai avansate din lume. Prestigiul ştiinţei româneşti se afirmă în zilele noastre nu numai în domeniul speologiei, sociologiei, medicinii sau matematicii, unde încă în trecut savanţii români au cîştigat o binemeritată recunoaştere internaţională. Epoca nouă deschisă ştiinţei şi culturii româneşti prin victoria revoluţiei socialiste se caracterizează prin înflorirea gîndirii creatoare. Intensificarea cercetării ştiinţifice şi introducerea pe scară largă în producţie a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii contemporane, precum şi măsurile luate pentru concentrarea mijloacelor materiale şi a potenţialuluiştiinţific,în special spre temele de care depind dezvoltarea ramurilor hotărîtoare ale economiei naţionale, crearea Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice şi celelalte măsuri luate de partid pentru stimularea activităţii ştiinţifice au urmări nemijlocite, cu o pondere din ce în ce mai mare în satisfacerea necesităţilor industriei, agriculturii, construcţiilor, în perfecţionarea continuă a tehnicii şi îmbunătăţirea activităţii economice a întreprinderilor. Explicaţia dezvoltării impetuoase a ştiinţelor este oferită de legătura lor nemijlocită cu întreg angrenajul social-economic al orînduirii socialiste, de grija pe care o manifestă partidul şi statul nostru asigurării tuturor condiţiilor pentru afirmarea la nivelul cerinţelor contemporane a puterii creatoare a oamenilor de ştiinţă, finalizării creaţiei ştiinţifice în activitatea practică. Este caracteristic în acest sens faptul că fără a neglija ştiinţele care în trecut au strălucit în peisajul gîndirii mondiale, au fost stimulate, potrivit cerinţelor societăţii moderne, domenii-cheie, pentru progresul contemporan : utilizarea energiei atomice pentru progresul umanităţii, automatizarea proceselor de producţie, aplicaţiile semiconductorilor, a materialelor plastice, a calculatoarelor electronice etc. Sunt cunoscute contribuţiile româneşti la dezvoltarea gîndirii matematice. „Epoca culturii cibernetice“ pe care o parcurgem este de neconceput fără cuceririle matematicii. Cea mai abstractă dintre ştiinţe devine astfel un instrument fără de care este de neconceput existenţa altor ştiinţe, avînd un uriaş grad de aplicabilitate în înţelegerea proceselor din natură şi societate. Factorul motrice al progresului neîntrerupt al ştiinţei în patria noastră, dezvoltarea economiei naţionale solicită o contribuţie substanţială a ştiinţelor în toate domeniile. Aşa cum rezultă din documentele Congresului al IX-lea, numărul celor cuprinşi în cercetarea ştiinţifică, pînă în 1970, va ajunge la 30 000. Ţinînd seama de rolul important al ştiinţelor în edificarea economiei şi culturii naţionale, planul de activitate al Academiei Republicii Socialiste România pe 1967 este orientat spre cerinţele stringente ale dezvoltării societăţii noastre, ■Urmărind în acelaşi timp marile obiective ştiinţifice pe plan mondial. O parte din temele prevăzute în acest plan decurg nemijlocit din planul de stat, cea mai mare parte din ele fiind legate de programul unitar al cercetării ştiinţifice.Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu la plenara C.C. al P.C.R. din 21—23 decembrie 1966 „Orientînd cercetarea ştiinţifică spre satisfacerea necesităţilor economiei naţionale, a producţiei, trebuie să acordăm toată atenţia şi cercetărilor din domeniul ştiinţelor sociale, precum şi cercetării fundamentale în fizică, chimie, matematică, biologie şi în domeniul spaţiului cosmic — toate acestea avînd o mare importanţă pentru dezvoltarea ştiinţei în ţara noastră, pentru dezvoltarea în general a societăţii“. Este un cîmp larg de dezvoltare a gîndirii creatoare în toate domeniile. Oamenii de ştiinţă din patria noastră, răspunzînd cu însufleţirea acestor comandamente, sunt convinşi că servesc astfel interesele patriei noastre, cauza nobilă a progresului şi fericirii poporului român. Prof. dr. RADU VOINEA membru corespondent al Academiei, secretar general al Academiei Republicii Socialiste România IPROCHIM. Aici se „nasc“ viitoarele șantiere ale industriei noastre chimice în plină ascensiune Foto: EM. SIRZEA înrădăcinată în lutul suav al sărbătorilor tradiţionale ale românilor, ziua de Unu Mai, Ar- e mindenul, are în viaţa şi în memoria poporului nostru un viu şi cald răsunet. Potrivit mitologiei româneşti, această initie zi a lui Florar e socotită o zi de calm popas in primăvară, de odihnă şi bucurie înaintea noilor munci care-l aşteaptă pe ţăran, arhitect al recoltelor. La ferestrele caselor, la uşi ori la porţi se prind in dimineaţa luminată crengi verzi de stejar sau mesteacăn, intr-altfel numiţi armindeni, iar fetele, femeile şi copiii îşi spală faţa, înainte de ivirea zorilor, cu stelara rouă aşezată pe flori şi pe ierburi. Intru amintirea ospeţelor haiduceşti, in poienile morilor ori intre nucii livezilor se aprind mari focuri, supunind la„casne" trunchiul dulce al mieilor, trunchi muiat în mirodenii şi umplut cu poame uscate rămase din toamnă. Dacă lăutarii sînt bineveniţi la petrecere şi din viorile de culoarea mierii „roase" de cîntec, încep să pilpite vechi melodii, vinul alb nu face casă bună cu mesenii şi in locul lui e chemat să înveselească prea cinstitele feţe — cum se spune in poveste — dumnealui, pelinul. Cine nu ştie cu cite diafane precauţii e pregătit pelinul, în străvezimea căruia se logodeşte duhul vinului cu amărăciunea buruienii înmiresmate, cu cită grijă e adăpostit între doagele butoaielor, neclintit in somnul lui de-o iarnă ?... Oamenii spun — de vreo două mii de ani — că vinul amărui primeneşte sîngele. Şi mai spun, din vechimile istoriei, de cind se va fi întimplat că sărbătoarea Armindenului să lumineze cerul celui mai pur anotimp, că, ziua petrecerii odată trecută, armindenii nu trebuie coboriţi de la locul lor. Ei vor rămine acolo, pînă cind, pe vetre de lut, podite cu frunze mari, se va coace prima pline din griul nou. Crenguţele atinse de uscăciune sunt aruncate în flăcări,in gura cuptorului. Legăm aşadar ziua de IJnu Mai de germinaţie, de fertilitate. Sărbătoarea de la cumpăna primăverii e pusă sub semnul sfint al rodirii, al mutării aurului in spice şi in fineţe. A fost firesc ca muncitorii din toată lumea să facă din ziua aceasta un simbol de frăţietate, un mijloc de a le uni în ciuda fluviilor, ori distanţelor, glasurile de pretutindeni. Respirind in consens, umilind cu suflul respiraţiilor lor cară, pentru fericire şi pace. Ca in tot ce are eroic umanitatea, singele nu a lipsit nici el şi flori roşii s-au risipit pe caldarimul oraşelor in luna Florilor... 179 ale timpului, Armindeni capătă, pe lingă tradiţionalul chenar de crengi verzi, podoabe noi. Trăim zile pline, în care palpită parcă ore multiple, concentrate în clepsidră aşa cum soarele e cuibărit in carnea mărului ori în firul ierbii. Pe lespedea zilei gravăm semne noi, cu truda amintind-o pe a pietrarului brîncovean care dădea frăgezime pietrei, scriindu-i cu lujere şi viţe, timpla albă. Şi în gravura zilei de Unu Mai, le vedem dispuse în planuri sugerate simultan, etapele muncii noastre, păşit pe schelele noi, conturul aşezărilor noi. Avem răgaz, acum, cindi, cu pruncii pe umăr ne amestecăm in şuvoiul vibrant al celor ce demonstrează in pieţe ori pe uriaşele bulevarde, să celebrăm amintirea înaintaşilor şi să croim alte îndrăzneţe proiecte. Chem Dunărea la sărbătoarea noastră. Curind, pe mijlocul ei de domniţă valahă, vom aşeza o pafta de argint. Va fi această pafta hidrocentrala de la Porţile de Fier. Chem Ungă cupa de pelin, tulipă de cleştar, freamătul pădurilor, liniştea cîmpiilor, cuvintele vechi lincezind superb în stupii doinelor şi cuvintele cu care ne vom chema, mîine, să urcăm treptele unor noi dimineţi. Şi — cu legătură de piele aurită şi ferecaturi măiestre — cobor din raft tomul Eminescului. Ei transcriu dintr-o poezie de început cîteva stihuri: GHEORGHE TOMOZEî pinza steagurilor purpii în România domniei lii, ei au chemat sârbă- poporului, ţară socialistoarea primăverii să le tă trăindu-şi zilele un fie crainic al nădejdilor muncă nobilă, cu paterilor in bătălia neimpăca-că prospeţime, dăruită tă pentru dreptate sa celor mai înalte idei „Ce-ţi doresc eu ţie/ dulce Românie, Ţară mea de glorii, ţara mea de dor ? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor ! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocale, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc ; Căci rămine stînca, deşi moare valul.. Dulce Românie, asta ţi-o doresc“. ŞTEFAN TRIPŞA1 maistru oţelar la Combinatul siderurgic Hunedoara, Erou al Muncii Socialiste Personalitatea muncitorului de azi începe să se formeze o dată cu alegerea meseriei căreia i se dedică. Eliberat pentru totdeauna de spectrul lipsurilor materiale care, în trecut, nu permiteau afirmarea potenţelor fiecăruia, omul de astăzi, potrivit aptitudinilor şi preferinţelor sale, poate, în adevăratul înţeles al cuvîntului, să-şi aleagă meseria pentru care vădeşte înclinaţii şi este utilă atît pentru el, cît şi pentru societate. Mă număr printre cei ce au avut şi au această posibilitate. M-am făcut oţelur, întrerupînd tradiţia familiei mele în care meseria de lăcătuş era predominantă. M-au atras şi m-au captivat frumuseţea şi măreţia uzinelor în care se fabrică plinea industriei, tocul viu al cuptoarelor şi clocotul oţelului, împins de această dorinţă, în 1949 am devenit oţelar, profesie care pe lingă satisfacţiile morale, mi-a transmis curajul şi perspicacitatea în muncă. Cunoştinţele teoretice însuşite la şcoala profesională, interpătrunse adine cu practica la cuptoarele vechii oţelării, sub grija părintească a comuniştilor Gheorghe Băcia (azi pensionar) şi Florian Haiduc (actualmente prim topitor la oţelăria electrică) m-au condus treptat spre prima mare satisfacţie : participarea directă la elaborarea unei şarje de oţel... Dar obţinerea diplomei de oţelar a însemnat pentru mine doar începutul pătrunderii în tainele meseriei. Căci nu o dată îmi spuseseră dascălii mei: „Apoi, dragule, meseria e ca un Hum ce nu-i ştii capul; iar de cumva ţi se pare că i-ai dat de rost, să te îngrijorezi — ceva nu-i bine cu tine, rugineşti şi te mulţumeşti să şezi locului lăsînd să treacă ce-i nou pe lingă tine..." Vorbele lor au fost pentru mine regula dinţii a vieţii de muncitor : să învăţ. Să stau mereu un pas cu vremea şi chiar să mă strădui să fac, după puterile mele, şi cite un pas dincolo de obişnuit.Atent şi avid de cunoştinţe noi care să-mi permită dezvăluirea profundă a metamorfozei prin care trece fonta pînă a se transforma în oţel, mi-am însuşit cu pasiune sfaturile inginerilor din secţie, ale muncitorilor mai vârstnici. In 1954 am urcat, astfel, o nouă treaptă pe scena desăvîrşiriî profesionale — la vîrsta de 21 de ani am devenit maistru oţelar. Trecînd la noua oţelărie, la modernele cuptoare Martin de 400 tone oţel pe şarjă, sentimentul înaltei răspunderi pentru utilizarea superioară a capacităţilor de producţie s-a dezvoltat în mijlocul unui colectiv unit, plin de iniţiativă creatoare, ca cel format din oţelării Aurel Stanciu, Lucian Pancu, Ioan Miculic. Pe toţi ne preocupa îmbunătăţirea întreţinerii la cald a cuptoarelor Martin, astfel incit să se asigure eliminarea oricăror pierderi de oţel. După îndelungi experimentări, colectivul nostru a reuşit să stabilească o tehnologie modernă, proprie oţelăriei noastre, care ne-a adus mari bucurii : reducerea timpului de reparaţii la cald a cuptorului Martin de la 11 la sută, cît era în 1959, la sub 1 la sută în 1967, în raport cu timpul de funcţionare a agregatului. Experienţa cîştigată de noi a fost apoi preluată de colegii noştri de la Reşiţa şi chiar de oţelari de peste hotare. In acest fel, succesul repurtat ne-a situat în rîndul ţărilor dezvoltate, cu vechi tradiţii în elaborarea oţelului. Lucrez cu multă pasiune la moderna oţelărie a Hunedoarei şi nu-mi pot închipui nicicînd despărţirea de ea. împreună cu tovarăşii mei stăpînim cu multă siguranţă gigantice cuptoare de 400 tone şi producem oţel după cele mai avansate tehnologii, cum e de pildă, elaborarea oţelului cu ajutorul folosirii oxigenului prin arzătoare şi lance. Pasiunea pentru muncă, bucuria reuşitei în perfecţionarea profesională m-au îndemnat să aştern pe hîrtie experienţa cîştigată. în anul acesta îmi va apare cea de-a treia lucrare în care este înmănuncheat tot ce am gîndit şi perfecţionat în meseria mea, carte ce va veni, sper, în sprijinul oţelarilor, hotărîţi să traducă în viaţă sarcinile puse de partid în vederea creşterii producţiei de oţeluri speciale. Bineînţeles, prin aceasta nu-mi consider nici pe departe datoria împlinită. Mai am mult de făcut pentru societatea noastră în sinul căreia am crescut şi m-am format ca muncitor. Sunt convins că munca mea va fi mai rodnică dacă îmi voi însuşi şi perfecţiona continuu tehnologia de fabricare a oţelului, dacă voi pătrunde mai adine în tainele tehnicii.