Munca, mai 1967 (Anul 23, nr. 6057-6081)

G­ a­I • R ® ® j ® £ ® w indirea ştiinţifica româneasca în plină efervescenţă creatoare A încetat de mult preju­decata că ştiinţa ar fi do­meniul exclusiv •­ al unui grup de oameni care, în­chişi în laboratoare sau în­tre pereţii capitonaţi cu cărţi ai bibliotecilor, desci­frează tainele omenirii, inaccesibile altora, în ciu­da complexităţii tot mai accentuate a ştiinţelor, de­limitării, pe sfere tot mai restrînse, a obiectului lor, a numeroaselor noi desco­periri — rod al epocii de mare efervescenţă creatoa­re pe care revoluţia ştiinţi­fică şi tehnică o înscrie în epoca pe care o trăim — ştiinţa devine accesibilă unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Este vorba aici, desigur, de măsurile luate de parti­dul şi statul nostru, care deschid larg căile spre şti­inţă tuturor cetăţenilor pa­triei noastre, ignoranţa, cultura de suprafaţă devin anacronice în socialism. O­­rînduirea nouă se funda­mentează pe ştiinţă, se ser­veşte de acest instrument în producţia bunurilor ma­teriale, îşi întemeiază prin­cipiile de formare şi dez­voltare a personalităţii u­­mane pe­­ datele,, ştiinţei- Iată pentru ce, în ţara noastră, ştiinţa a devenit o problemă de stat. Socialis­mul a creat condiţiile pen­tru dezvoltarea armonioasă şi neîntreruptă a tuturor ştiinţelor. Anii noştri au reînnodat tradiţiile care au făcut să strălucească în unele do­menii ştiinţa românească, dar, totodată, a asigurat condiţii pentru dezvoltarea lor la nivelul existent astăzi în ţările cele mai avansa­te din lume. Prestigiul şti­inţei româneşti se afirmă în zilele noastre nu numai în domeniul speologiei, so­ciologiei, medicinii sau ma­tematicii, unde încă în tre­cut savanţii români au cîş­­tigat o binemeritată recu­noaştere internaţională. Epoca nouă deschisă şti­inţei şi culturii româneşti prin victoria revoluţiei so­cialiste se caracterizează prin înflorirea gîndirii creatoare. Intensificarea cercetării ştiinţifice şi in­troducerea pe scară largă în producţie a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii contem­porane, precum şi măsurile luate pentru concentrarea mijloacelor materiale şi a potenţialului­­ştiinţific,în special spre temele de care depind dezvoltarea ramuri­lor hotărîtoare ale econo­miei naţionale, crearea Con­siliului Naţional al Cerce­tării Ştiinţifice şi celelalte măsuri luate de partid pentru stimularea activită­ţii ştiinţifice au urmări ne­mijlocite, cu o pondere din ce în ce mai mare în sa­tisfacerea necesităţilor in­dustriei, agriculturii, con­strucţiilor, în perfecţiona­rea continuă a tehnicii şi îmbunătăţirea activităţii e­­conomice a întreprinde­rilor. Explicaţia dezvoltării im­petuoase a ştiinţelor este oferită de legătura lor ne­mijlocită cu întreg angre­najul social-economic al o­­rînduirii socialiste, de gri­ja pe care o manifestă partidul şi statul nostru a­­sigurării tuturor condiţiilor pentru afirmarea la nivelul cerinţelor contemporane a puterii creatoare a oameni­lor de­­ ştiinţă,­­ finalizării creaţiei ştiinţifice în ac­tivitatea practică. Este caracteristic în acest sens faptul că fără a ne­glija ştiinţele care în tre­cut au strălucit în peisajul gîndirii mondiale, au fost stimulate, potrivit cerinţe­lor societăţii moderne, do­­menii-cheie, pentru progre­sul contemporan : utiliza­rea energiei atomice pen­tru progresul umanităţii, automatizarea proceselor de producţie, aplicaţiile semiconductorilor, a ma­terialelor plastice, a cal­culatoarelor electronice etc. Sunt cunoscute contribuţii­le româneşti la dezvolta­rea gîndirii matematice. „Epoca culturii cibernetice“ pe care o parcurgem este de neconceput fără cuceriri­le matematicii. Cea mai ab­stractă dintre ştiinţe devine astfel un instrument fără de care este de neconceput existenţa altor ştiinţe, avînd un uriaş grad de aplicabili­tate în înţelegerea procese­lor din natură şi societate. Factorul motrice al pro­gresului neîntrerupt al şti­inţei în patria noastră, dez­voltarea economiei naţiona­le solicită o contribuţie substanţială a ştiinţelor în toate domeniile. Aşa cum rezultă din documentele Congresului al IX-lea, nu­mărul celor cuprinşi în cer­cetarea ştiinţifică, pînă în 1970, va ajunge la 30 000. Ţinînd seama de rolul im­portant al ştiinţelor în edi­ficarea economiei şi cultu­rii naţionale, planul de ac­tivitate al Academiei Re­publicii Socialiste România pe 1967 este orientat spre cerinţele stringente ale dez­voltării societăţii noastre, ■Urmărind în acelaşi timp marile obiective ştiinţifice pe plan mondial. O parte din temele prevăzute în acest plan decurg nemij­locit din planul de stat, cea mai mare parte din ele fiind legate de progra­mul unitar al cercetării ştiinţifice.­­Aşa cum subli­nia tovarăşul Nicolae Ceauşescu la plenara C.C. al P.C.R. din 21—23 decem­brie 1966 „Orientînd cerce­tarea ştiinţifică spre satis­facerea necesităţilor econo­miei naţionale, a produc­ţiei, trebuie să acordăm toată atenţia şi cercetărilor din domeniul ştiinţelor so­ciale, precum şi cercetă­rii fundamentale în fizi­că, chimie, matematică, bio­logie şi în domeniul spaţiu­lui cosmic — to­ate acestea avînd o mare importanţă pentru dezvoltarea ştiin­ţei în ţara noastră, pen­tru dezvoltarea în gene­­ral a societăţii“. Este un cîmp larg de dezvoltare a gîndirii creatoare în toate domeniile. Oamenii de şti­inţă din patria noastră, răs­punzînd cu însufleţire­a a­­cestor comandamente, sunt convinşi că servesc astfel interesele patriei noastre, cauza nobilă a progresului şi fericirii poporului român. Prof. dr. RADU VOINEA membru corespondent al Academiei, secretar general al Academiei Republicii Socialiste România IPROCHIM. Aici se „nasc“ viitoarele șantiere ale industriei noastre chimice în plină ascensiune Foto: EM. SIRZEA înrădăcinată în lutul suav al sărbătorilor tra­diţionale ale românilor, ziua de Unu Mai, Ar- e mindenul, are în viaţa şi în mem­oria poporului nostru un viu şi cald ră­sunet. Potrivit mitolo­giei româneşti, această initie zi a lui Florar e socotită o zi de calm popas in primăvară, de odihnă şi bucurie îna­intea noilor munci ca­re-l aşteaptă pe ţă­ran, arhitect al recol­telor. La ferestrele case­lor, la uşi ori la porţi se prind in dimineaţa lu­minată crengi verzi de stejar sau mesteacăn, intr-altfel numiţi armin­deni, iar fetele, femeile şi copiii îşi spală faţa, înainte de ivirea zorilor, cu stelara rouă aşezată pe flori şi pe ierburi. Intru amintirea ospeţe­lor haiduceşti, in poieni­le morilor ori intre nucii livezilor se aprind mari focuri, supunind la„cas­­ne" trunchiul dulce al mieilor, trunchi muiat în mirodenii şi umplut cu poame usca­te rămase din toamnă. Dacă lăutarii sînt bine­veniţi la petrecere şi din viorile de culoarea mierii „roase" de cîntec, încep să pilpite vechi melodii, vinul alb nu face casă bună cu me­senii şi in locul lui e chemat să înveselească prea cinstitele feţe — cum se spune in poves­te — dumnealui, peli­nul. Cine nu ştie cu cite diafane precauţii e pregătit pelinul, în stră­­vezimea căruia se lo­godeşte duhul vinului cu amărăciunea buruie­nii înmiresmate, cu cită grijă e adăpostit între doagele butoaielor, ne­clintit in somnul lui de-o iarnă ?... Oamenii spun — de vreo două mii de ani — că vinul am­ărui primeneşte sîn­­gele. Şi m­ai spun, din vechimile istoriei, de cind se va fi întimplat că sărbătoarea Armin­denului să lumineze ce­rul celui mai pur ano­timp, că, ziua petrecerii odată trecută, arminde­nii nu trebuie coboriţi de la locul lor. Ei vor rămine acolo, pînă cind, pe vetre de lut, podite cu frunze mari, se va coace prima pline din griul nou. Crenguţele a­­tinse de uscăciune sunt aruncate în flăcări,­in gura cuptorului. Legăm aşadar ziua de IJnu Mai de germinaţie, de fertilitate. Sărbătoa­rea de la cumpăna pri­măverii e pusă sub semnul sfint al rodirii, al mutării aurului in spice şi in fineţe. A fost firesc ca mun­citorii din toată lumea să facă din ziua aceas­ta un simbol de frăţie­tate, un mijloc de a le uni în ciuda fluviilor, ori distanţelor, glasurile de pretutindeni. Respirind in consens, umilind cu suflul respiraţiilor lor c­ară, pentru fericire şi pace. Ca in tot ce are eroic umanitatea, singe­­le nu a lipsit nici el şi flori roşii s-au risipit pe caldarimul oraşelor in luna Florilor... 179 ale timpului, Armindeni capătă, pe lingă tradiţio­nalul chenar de crengi verzi, podoabe noi. Trăim zile pline, în care palpită parcă ore multi­ple, concentrate în clep­sidră aşa cum soarele e cuibărit in carnea mă­rului ori în firul ierbii. Pe lespedea zilei gra­văm semne noi, cu tru­da amintind-o pe a pie­trarului brîncovean care dădea frăgezime pietrei, scriindu-i cu lujere şi viţe, timpla albă. Şi în gravura zilei de Unu Mai, le vedem dispuse în planuri sugerate si­multan, etapele muncii noastre, păşit pe schele­le noi, conturul aşezări­lor noi. Avem răgaz, acum, cindi, cu pruncii pe umăr ne amestecăm in şuvoiul vibrant al celor ce demonstrează in pieţe ori pe uriaşele bulevarde, să celebrăm amintirea înaintaşilor şi să croim alte îndrăzneţe proiecte. Chem­ Dunărea la săr­bătoarea noastră. Cu­­rind, pe mijlocul ei de domniţă valahă, vom a­­şeza o pafta de argint. Va fi această pafta hi­drocentrala de la Porţi­le de Fier. Chem Ungă cupa de pelin, tulipă de cleştar, freamătul pădurilor, li­niştea cîmpiilor, cuvin­tele vechi lincezind su­perb în stupii doinelor şi cuvintele cu care­­ ne vom chema, mîine, să urcăm treptele unor noi dimineţi. Şi — cu legătură de piele aurită şi ferecaturi măiestre — cobor din raft tomul Eminescului. Ei transcriu dintr-o po­ezie de început cîteva stihuri: GHEORGHE TOMOZEî pinza steagurilor purpii­ în România domniei lii, ei au chemat sârbă- poporului, ţară socialis­­toarea primăverii să le tă trăindu-şi zilele un fie crainic al nădejdilor muncă nobilă, cu pateri­lor in bătălia neimpăca-­­că prospeţime, dăruită tă pentru dreptate sa­ celor mai înalte idei „Ce-ţi doresc eu ţie/ dulce Românie, Ţară mea de glorii, ţara mea de dor ? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor ! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocale, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc ; Căci rămine stînca, deşi moare valul.. Dulce Românie, asta ţi-o doresc“. ŞTEFAN TRIPŞA1 maistru oţelar la Combinatul siderurgic Hunedoara, Erou al Muncii Socialiste Personalitatea muncitorului de azi în­cepe să se formeze o dată cu alegerea meseriei căreia i se dedică. Eliberat pentru totdeauna de spectrul lipsurilor materiale care, în trecut, nu permiteau afirmarea potenţelor fiecăruia, omul de astăzi, potrivit aptitudinilor şi preferinţe­lor sale, poate, în adevăratul înţeles al cuvîntului, să-şi aleagă meseria pentru care vădeşte înclinaţii şi este utilă atît pentru el, cît şi pentru societate. Mă număr printre cei ce au avut şi au această posibilitate. M-am făcut oţelur, întrerupînd tradiţia familiei mele în care meseria de lăcătuş era predominantă. M-au atras şi m-au captivat frumuseţea şi măreţia uzinelor în care se fabrică plinea industriei, tocul viu al cuptoarelor şi clo­cotul oţelului, împins de această dorinţă, în 1949 am devenit oţelar, profesie care pe lingă satisfacţiile morale, mi-a transmis curajul şi perspicacitatea în muncă. Cunoştinţele teoretice însuşite la şcoala profesională, interpătrunse adine cu prac­tica la cuptoarele vechii oţelării, sub grija părintească a comuniştilor Gheorghe Băcia (azi pensionar) şi Florian Haiduc (actualmente prim topitor la oţelăria elec­trică) m-au condus treptat spre prima mare satisfacţie : participarea directă la elaborarea unei şarje de oţel... Dar obţinerea diplomei de oţelar a în­­semnat pentru mine doar începutul pă­trunderii în tainele meseriei. Căci nu o da­tă îmi spuseseră dascălii mei: „Apoi, dragule, meseria e ca un H­um ce nu-i ştii capul; iar de cumva ţi se pare că i-ai dat de rost, să te îngrijorezi — ceva nu-i bine cu tine, rugineşti şi te mulţumeşti să şezi locului lăsînd să treacă ce-i nou pe lingă tine..." Vorbele lor au fost pentru mine regula dinţii a vieţii de muncitor : să învăţ. Să stau mereu un pas cu vremea şi chiar să mă strădui să fac, după puterile mele, şi cite un pas dincolo­ de obişnuit.­­Atent şi avid de cunoştinţe noi care să-mi permită dezvăluirea profundă a metamor­fozei prin care trece fonta pînă a se trans­forma în oţel, mi-am însuşit cu pasiune sfaturile inginerilor din secţie, ale munci­torilor mai­ vârstnici. In 1954 am urcat, ast­fel, o nouă treaptă pe scena desăvîrşiriî profesionale — la vîrsta de 21 de ani am devenit maistru oţelar. Trecînd la noua oţelărie, la modernele cuptoare Martin de 400 tone oţel pe şarjă, sentimentul înaltei răspunderi pentru uti­lizarea superioară a capacităţilor de pro­ducţie s-a dezvoltat în mijlocul unui co­lectiv unit, plin de iniţiativă creatoare, ca cel format din oţelării Aurel Stanciu, Lu­cian Pancu, Ioan Miculic. Pe toţi ne preo­cupa îmbunătăţirea întreţinerii la cald a cuptoarelor Martin, astfel incit să se a­­sigure eliminarea oricăror pierderi de oţel. După îndelungi experimentări, colec­tivul nostru a reuşit să stabilească o teh­nologie modernă, proprie oţelăriei noa­stre, care ne-a adus mari bucurii : redu­cerea timpului de reparaţii la cald a cup­torului Martin de la 11 la sută, cît era în 1959, la sub 1 la sută în 1967, în raport cu timpul de funcţionare a agregatului. Ex­perienţa cîştigată de noi a fost apoi pre­luată de colegii noştri de la Reşiţa şi chiar de oţelari de peste hotare. In a­­cest fel, succesul repurtat ne-a situat în rîndul ţărilor dezvoltate, cu vechi tradiţii în elaborarea oţelului. Lucrez cu multă pasiune la moderna oţelărie a Hunedoarei şi nu-mi pot închi­pui nicicînd despărţirea de ea. împreună cu tovarăşii mei stăpînim cu multă si­guranţă gigantice cuptoare de 400 tone şi producem oţel după cele mai avansate tehnologii, cum e de pildă, elaborarea oţelului cu ajutorul folosirii oxigenului prin arzătoare şi lance. Pasiunea pentru muncă, bucuria reuşi­tei în perfecţionarea profesională m-au îndemnat să aştern pe hîrtie experienţa cîştigată. în anul acesta îmi va apare cea de-a treia lucrare în care este înmănun­cheat tot ce am gîndit şi perfecţionat în meseria mea, carte ce va veni, sper, în sprijinul oţelarilor, hotărîţi să traducă în viaţă sarcinile puse de partid în ve­derea creşterii producţiei de oţeluri spe­ciale. Bineînţeles, prin aceasta nu-mi con­sider nici pe departe datoria împlinită. Mai am mult de făcut­ pentru societatea noastră în sinul căreia am crescut şi m-am format ca muncitor. Sunt convins că munca mea va fi mai rodnică dacă îmi voi însuşi şi perfecţiona continuu tehnolo­gia de fabricare a oţelului, dacă voi pă­trunde mai adine în tainele tehnicii.

Next