Munca, decembrie 1969 (Anul 25, nr. 6860-6885)

1969-12-02 / nr. 6860

Pagina a 2-a „ALIZUNA“ de TINA IONESCU Revirimentul despre care se vorbeşte în ultima vreme, cînd obiectul discuţiei îl constituie prima scenă dramatică românească, îşi află explicaţia, fără îndoială, în regenerarea concepţiei de promovare a pieselor de repertoriu. Criza de echilibru între pretextele clasice şi cele noi, între capodopere şi lucrări de mina a doua s-a consumat, se pare, în stagiunile din urmă, astfel incit — deşi nu s-au abandonat unele spectacole mai puţin reprezentative pentru Naţionalul bucureştean — teatrul îşi recucereşte prestigiul pe potriva menirii sale şi a calităţii intrinseci a colectivului artistic. In acest sens, după „Năpasta“, premiera pe ţară cu „Arizona“ mijloceşte întîlnirea cu alt mănunchi de excelenţi actori al căror talent şi virtuozitate fac să uităm de fragilitatea construcţiei dramatice fiindcă — trecînd peste excesul de generozitate manifestat de unii preopinenţi — recunoaştem „basmului“ Tinel Ionescu pe lingă frumoase însuşiri relevate în detalii, neîmplinirile proprii. Sub raportul fondului ideatic „Alizona“ se circumscrie literaturii de extracţie folclorică, în care se vehiculează din abundenţă principii filozofice şi etice. Meritul incontestabil al autoarei este acela de a nu se fi oprit la simpla urmărire a efectului moralizator : recreînd moment cu moment evoluţia fabulaţiei, d-sa a închegat o viziune sintetică originală despre condiţia omului de rînd trăit în cultul superstiţiei şi al supranaturalului, dar decis a se înălţa deasupra acestei condiţii prin efortul de reeducare a modului de a gîndi şi acţiona. Eliberarea „Arizanei" din cercul Drăgaicelor — unde ajunge prin escapade nocturne, — renunţarea la ipostaza de... femeie îndărătnică (altfel, desigur, decit celebra eroină shakespeare-ană !) — ea o izbîndă a raţiunii care aprinde pretutindeni „flacăra cunoaşterii şi a iubirii“. Dezlegarea obţinută de la Muma Drăgaicelor — în fapt mama Arizanei — soluţionează un conflict nefast realizării de sine. De altfel esenţa eliberării Alizunei — şi nu numai a ei — o exprimă, cu har, Stighuitorul: „Intr-o zi, cînd pămîntul va fi o grădină de oameni adevăraţi, nu voi mai fi decit iubire“. Interpretînd rolul Alizunei, Silvia Popovici întrupează cu dăruire şi rară intuiţie un personaj liric, aparent linear, cu un comportament adecvat cadrului de manifestare — coliba de pădurari, crîngul Drăgaicelor , cînd naivă, simulînd neputinţă şi stîngăcie şi inspirînd duioşie; cînd vivace, dură şi înţeleaptă — totdeauna umană şi fermecătoare, în cuplu cu Stihuitorul (Lazăr Vrabie) — „risipitorul năzdrăvan“ care vinde „adevăr şi cuget“, Alizuna deschide porţile nevăzute ce separă planul real de cel fantast, unindu-le într-o singură lume. In alte roluri : Matei Alexandru (Luca — fratele mare al Alizunei, pădurar, în stare să dea cu barda în orice stejar, „dar sufletul gingaş ?“), Simona Bondoc (Muma), N. Gr. Bălănescu (Cojocarul), C. Diplan (Domnişorul) ş.a. şi înaintea acestora C. Rauţchi (Patru — fratele mijlociu, mucalit şi impulsiv), una din prezenţele actoriceşti excepţional înzestrate ale teatrului românesc. Consemnând numele regizorului George Teodorescu, al scenografei Elena Pătrăşcanu-Veakis, care au slujit cu fidelitate ideea pretextului, apreciem că spectacolul cu „Alizona“ răspunde — în pofida unor deficienţe uşor depistabile (scena Peţitului distonează printr-o anume vulgaritate) gusturilor publicului celui mai larg. VICTOR BIBICIOIU „CAMARAZI“, fotografie de Francisc Koncz—Gherla PE O TESM DE DOC (Urmare din pag. 1 a) — Ştiu că sinteţi suflet din sufletul acestei uzine, i-am spus Terezei Giorgi după ce şi-a încheiat mica consfătuire, conducindu-şi interlocutoarele pînă la uşă şi luîndu-şi rămas bun de la ele. Întreprinderea „Oltul“ a împlinit respectabila vîrstă de 90 de ani, iar dumneata, după cite am aflat, îi cunoști din fir a păr istoria... Era liberă, muncise din zori, în primul schimb, era cam ostenită și poate că se gîndise să plece acasă, să se odihnească un pic, iar eu, tam-nesam, îi solicitam cu insistență o oră sau două de audiență arhaică. — Să vin cumva mîine ? am întrebat. — O, nu! De ce ? Timp am destul. Voi încerca să mă descurc, deşi sînt atîţia alţii care ştiu mai mult decit mine... — Totuşi, vă ascult... — Mă rog. Dar mai bine să vedeţi. Glasul faptelor e întotdeauna mai puternic. Să mergem prin uzină... Eram literalmente, copleşit de ţinuta demnă şi sobră a femeii acesteia, de vioiciunea ei spirituală, de gestul simplu al palmei ridicate în aer, ca să despice un trecut îndepărtat pentru a-mi arăta viitorul. Am renunţat pe loc la uneltele mele gazetăreşti, mi-am virat carneţelul şi pixul în buzuflar, propunîndu-mi să văd, să ascult, să memorez şi să scriu, cînd urma să scriu, nu după însemnări seci, rigide şi fugare, ci de-a dreptul din inimă, după cuviinţă. — In 1879, cînd a luat fiinţă ţesătoria, mi-a spus ea în curtea uzinei, nu erau decit vreo 7 războaie şi 20 de lucrători. Numărul salariaţilor este azi de 125 de ori mai mare. Uzina s-a dezvoltat vertiginos în ultimii 20 de ani... Poseda deci un capriciu al cifrelor, ordonînd lucrurile în statistici precise. încă de la începutul începuturilor, priza produsă aici era apreciată la Viena şi chiar la Paris. Azi, damascul nostru, alte sortimente de ţesături trec oceane şi mări, străbat continente şi vămi renumite. In Europa, spre Asia şi Africa, în America şi în Canada... Am pătruns in ateliere, purtat în legănarea visătoare a unei voci calde, uşor tremurate, vibrind în emoţie şi afecţiune pentru tot ceea ce rostea. Vorbea ea ? Vorbea uzina ? — Trecutul îl mai regăsim doar printre maşinile aflate intr-un mic muzeu, şi-a continuatea istorisirea. Din vechile clădiri n-a mai rămas aproape nimic. Pretutindeni — nu simţiţi ? — domină mirosul de tencuială proaspătă. In hala aceasta lucrez şi eu, la maşina aceea din colţ, la care se află femeia aceea slăbuţă, schimbul meu. Muncii i-au fost redate spaţiul, lumina, aerul, ringurile şi războaiele de ultim tip, productive mai puţin zgomotoase şi mai la îndemînă de supravegheat... Ascultam şi revedeam lingă vechi maşini uluitoare, de tip „Textima“, ori „Plat“, sau „Jagendorf“, într-o încăpere îngustă şi joasă, o copilă, o Tereză Giorgi de altădată, păşind uimită printre războaie cu glas de mitralieră, într-o atmosferă insuportabilă, cu ninsori de scame, cu un salariu de mizerie, lucrînd la fosta firmă „Kichger“ şi pregătindu-se cu resemnare pentru primul drum spre sanatoriu, apoi spre nefiinţă. Moment de coşmar, imagine irepetabilă, fiindcă înseşi cauzele calamităţilor ce coborau asupra acestei profesiuni acum 30, sau 60, ori 90 de ani, au fost complet şi pentru totdeauna eradicate. — Aici vorbeşte prezentul, am zis privind chipul luminat de un zîmbet al Terezei Giorgi. — Desigur, a răspuns ea. Mai ales pentru tineri. Noi, ţesătoarele mai vechi, ne pomenim adesea făcînd comparaţii. Hala cea nouă, cu barăcile şi hangarele de altădată. Maşinile cele noi, cu rablele la care am învăţat meseria. Şi poate că de aceea şi sîntem un pic mai mindre, mai mulţumite. Pentru că sub ochii noştri, sub mîinile noastre, s-a transformat totul, ca într-o minune biblică... Numai in ultimii patru ani s-au produs modernizări in valoare de 70 milioane de lei. E o sumă, nu ? Atelierul acesta, în care ne aflăm, este cel mai nou. Şi tot aici găsim şi cele mai tinere ţesătoare. Dezvoltarea unei întreprinderi cere, lucru firesc, şi un plus de muncitoare. Cine le-a pregătit 7 Oameni ca ajutorul de maistru Ştefan Andrei, a cărui brigadă compusă din nouă fete abia dacă trece de media vârstei de douăzeci de ani... Ascultam. Tereza Giorgiu avea un fel aparte de a-şi expune ideile, un dar minunat de interiorizare, de filtrare şi înfăţişare directă, în lumini vii, fascinante, a lucrurilor înconjurătoare. Ajutorul de maistru Ştefan Andrei era un pedagog iscusit, un tehnician priceput şi devotat întreprinderii. Totul despre alţii, nimic despre ea. Lucru firesc, dacă negîndim că prin Tereza Giorgi glăsuie Însăşi uzina. Cine promovează şi cum se întreţine formalismul? (Urmare din pag. 1-a) de circumstanţă care germinează şablon şi formalism. Să exemplificăm : trimiterea conferenţiarilor în oraşele şi comunele judeţului (nu numai la Argeş), se realizează printr--o iniţiativă hotărîtă în birou, fără o consultare prealabilă a locuitorilor asupra subiectelor utile. In judeţul Neamţ, numărul conferenţiarilor „expediaţi“ la sate se stabileşte de către... I.R.T.A. Adică, în funcţie de capacitatea autobuzului disponibil şi care se Închiriază Comitetului judeţean pentru cultură şi artă. La Brăila se prevede: „lunar se vor instrui 100—120 de conferenţiari, care se vor deplasa la sate pentru a face expuneri pe diferite teme“. Un alt exemplu : crearea ad-hoc a unor echipe artistice prin „decizia“ concursurilor de amatori ca fiecare cămin cultural sau sindicat să înfiinţeze şi cor, şi brigadă artistică, şi echipe de dansuri, şi... Se ignoră astfel tradiţia şi posibilităţile concrete existente într-o localitate sau întreprindere. Multe dintre aceste formaţii reprezintă doar apariţii meteorice care garantează satisfacţii administrativ-statistice, fără o acoperire eficientă, în timp. Cite dintre formaţiile muzical-coregrafice participante la cel de-al IX-lea concurs mai au existenţă reală ?... Acum, atenţia tuturor este concentrată către viitoarea bienală de teatru, după care va urma iarăşi un concurs muzical-coregrafic, şi iarăşi o bienală de teatru... „Concursurile artistice de amatori — sublinia C. Alexandrescu, directorul Casei judeţene a, creaţiei, populare — au ajuns intr-un înaintat stadiu de scleroză, desfăşurîndu-se — astăzi — după o concepţie adoptată în urmă cu 20 de ani. Sunt concursuri care îngustează aria de afirmare a amatorilor, subordonînd totul unui epuizabil maraton pentru ciştigarea de diplome în Finală , concursuri cu defavorabile consecinţe în domeniul valorificării ştiinţifice a folclorului“. Analiza aspectelor relevate ne îndreptăţeşte să subscriem următoarelor propuneri : • Reducerea numărului de inspectori ai activităţii culturale (sunt acum cite 9—10 la un judeţ) — funcţie şi aşa anacronică — şi crearea unor cabinete metodice (2—3 specialişti — sociologi, psihologi şi pedagogi, esteticieni...), care să traseze jaloanele ştiinţifice ale dezvoltării muncii culturale de masă. Se subînţelege aici şi aportul Facultăţii de sociologie a Universităţii din Bucureşti, care trebuie să înfiinţeze cursuri fără frecvenţă şi cursuri post-universitare pentru activiştii culturali cu experienţă. Poate că astfel încercările unor foruri culturale, de a întreprinde anchete şi sondaje cu caracter sociologic s-ar solda cu succes. • Inversarea criteriilor de răspîndire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, pornind (adică) de la solicitările auditorilor: conferinţe pentru auditori, nu un auditoriu „mobilizat“, cu enorme eforturi, la conferinţa tovarăşului sosit de la judeţ sau de la Bucureşti, uneori fără să fi fost anunţat. • Desfiinţarea fazelor republicane ale competiţiilor artistice, înlocuind în acest mod centralizarea excesivă în îndrumarea mişcării artistice de amatori cu o deplină iniţiativă a judeţelor. Incipient, aceste iniţiative se şi relevă : „Cibinium“, la Sibiu, „Colocvii braşovene“, „Zilele culturii arădene". Trebuie încurajate manifestările zonale — „Festivalul de poezie“ — la Botoşani, festivalul de muzică populară „Maria Tănase“ la Craiova, „Festivalul de muzică uşoară“ la Piatra Neamţ... Anual să se organizeze la Bucureşti (fără miza premiilor) o trecere în revistă a formaţiilor reprezentative ale judeţelor, o trecere în revistă similară actualelor festivaluri estivale de pe litoral. Şi iată-ne, cu această propunere, ajunşi în cel mai sensibil sector al activităţii culturale de masă : colaborarea dintre comitetele pentru cultură şi artă şi organele teritoriale ale U.G.S.R. și U.T.C. In această ordine de idei , ION RIZU, membru în Biroul executiv al Consiliului, municipal al sindicatelor : „La Comitetul pentru cultură și artă ceva încă nu este în ordine, ceva în stilul lui de muncă. Activitatea culturală este privită „pe felii“, dovadă o recentă informare „privind organizarea activităţii culturale în municipiul Piteşti“, care nu menţiona în nici un paragraf contribuţia sindicatelor“. DOREL ŞTEFANESCU, directorul Casei de cultură a tineretului : „Noi colaborăm cu Comitetul pentru cultură şi artă foarte bine. Colaborăm pentru că am înţeles rolul pe care şi-l asumă acesta în coordonarea întregii activităţi culturale. Sindicatele încă nu, lucrează departamental, paralel". ION MIHAILA, preşedintele Comitetului municipal pentru cultură şi artă : „Am refăcut şi îmbogăţit informarea de care se aminteşte. S-au iniţiat o seamă de manifestări comune, sunt în organizare altele — „Festivalul brigăzilor artistice“, „Festivalul rapsozilor şi soliştilor de muzică populară". Dar ceea ce încă nu ne este clar, este posibilitatea noastră de intervenţie, a Comitetului pentru cultură, în sfera de activitate culturală a sindicatelor". Enunţarea succintă, dar — mărturisim — fidelă a conţinutului opiniilor transcrise ne îndrituieşte să afirmăm că la nivelul municipiului Piteşti persistă încă o confuzie în ceea ce priveşte abordarea, în comun, a fenomenului cultural-artistic. Comitetul municipal pentru cultură şi artă nu acţionează ca un organ de lucru colectiv, în care sunt reprezentaţi cu drept de vot deliberativ organizaţiile de masă — sindicatele, U.T.C. etc. La rîndul lor, reprezentanţii acestor organizaţii vorbesc despre Comitetul pentru cultură şi artă ca şi cum n-ar face parte din biroul acestuia, vizînd doar activul salariat al comitetului. De aceea, se întâmplă ca sindicatele să propună să se ţină o conferinţă într-o întreprindere, Comitetul pentru cultură şi artă să asigure lectorul şi pentru că printre auditori erau şi tineri conferinţa, ca acţiune realizată, se raportează, ierarhic, pe trei linii : sindicat, U.T.C. şi Comitetul pentru cultură şi artă. Se întîmplă, ca în desfăşurarea concursurilor artistice de amatori să se nască „disensiuni“, ambiţii şi orgolii, întrucit, tot pe trei linii trebuie să se raporteze cite formaţii sunt înscrise, cite spectacole au prezentat, cite premii şi diplome, au cîştigat... Mai puţin se întreabă — sau nu se întreabă deloc — care este coeficientul de utilitate al conferinţelor, al concursurilor artistice, în ce măsură acestea se răsfrîng şi se integrează ansamblului de educaţie şi de dezvoltare multilaterală a publicului ? Instaurat cu mulţi ani în urmă în munca cultural-artistică de masă, spiritul competitiv şi cantitativ a ajuns, după cum se observă, să iradieze formalism, inutile paralelisme şi o activitate în salturi. Să-l abandonăm, aşadar, promovînd cu îndrăzneală conceptul calităţii şi al permanenţei. Este un deziderat care solicită intervenţii nu numai de la Piteşti, nu numai de la nivelul judeţelor, ci si de pe plan central, poate, in primul rind, de pe plan central. " MUNKA Pe adresa concursului nostru de fotografii artistice „SPRE LUMINA“ fotografie de Ioan Florii, membru al cercului de fotoamatori al clubului minerilor din Lupeni Maril 2 decembrie 1969 „Avocaţii diavolului“ Ne-am rezervat seara de vineri emisiunii de cultură ştiinţifică „Mai aveţi o întrebare?“, chiar dacă ştiam că la întrebarea din titlul programului — „Există farfurii zburătoare?“ — nu vom afla un răspuns tocmai infailibil. Mai exact, am ales această „secvenţă“ pentru a vedea în ce măsură un subiect controversat poate (sau nu poate) deveni prilej de tele-controverse. Pentru telecronicar (şi pentru mulţi telespectatori, desigur) există o adevărată fascinaţie a emisiunilor în care se confruntă opinii cit mai diverse; prea adesea discuţiile TV au prilejuit „confruntări“ de opinii sinonime, preopinenţii reluînd o idee anterior exprimată şi oferind-o doar altfel „coafată“... Să ne reîntoarcem, deci, la emisiunea ştiinţifică de vineri, consacrată O.Z.N.-urilor, „obiecte zburătoare“ despre care nimeni nu ştie nimic precis (pentru că altfel s-ar fi vorbit despre O.Z.I.-uri). Nici un telespectator, desigur, nu s-a aşteptat ca o astfel de emisiune să facă vreo descoperire senzaţională, să rezolve nişte necunoscute fundamentale sau măcar să contribuie (precum „Reflectorul“) la lichidarea unor rămîneri în urmă ale ştiinţei mondiale contemporane. Toţi eram însă interesaţi, la fel de sigur, în aflarea punctelor de vedere personale ale invitaţilor emisiunii. Nu era pentru prima oară cînd televiziunea îşi punea această problemă. A mai făcut-o, fie în spiritul cărţii (acum incriminate) „Farfuriile zburătoare — o chestiune serioasă“, fie cu preţul unor exagerate cheltuieli de fantezie, fie prin prisma unor speculaţii de naturi foarte felurite. Recentul tele-colocviu pe tema farfuriilor zburătoare a încercat mai mult: nu numai o trecere în revistă a unor concluzii ştiinţifice internaţionale de „ultimă oră“, dar şi o confruntare, o ciocnire, între susţinătorii unor teze diferite. Şi, ciocnirea s-a produs. Este drept că unele consideraţii ale cite unui om de ştiinţă s-au dovedit ciudat de aştiinţifice (dacă aş fi cosmonaut, de pildă, n-aş face experienţa care mi-a fost propusă — aceea de a ieşi din cabină pentru a călători pe lingă rachetă spre Lună). Este drept că în limitele de timp acordate (cu riscul abuzului de paranteze mai deschidem una: televiziunea continuă să drămuiască arbitrar durata emisiilor, acordînd prea mult spaţiu unora şi lăsînd altele pradă crizei de timp), participanţii la discuţii au schiţat doar unele răspunsuri. Dar ciocnirea de care aminteam s-a produs. Şi chiar dacă, graţie „avocaţilor diavolului“ — cum i-a denumit, plastic, Felicia Antip — multe farfurii zburătoare au devenit cioburi de iluzii, emisiunea a fost, efectiv, interesantă. Poate că am văzut oameni susţinîndu-şi cu pasiune, cu furie chiar, cauza. Poate pentru că am asistat la încrucişări , de săbii, la şarje, nu tocmai amicale (de care conducătorul discuţiei, Ion Petru, n-a ştiut întotdeauna să profite). Poate pentru că am văzut oameni puşi în încurcătură. Deocamdată „avocaţii diavolului“ s-au dovedit mai puternici. Dar sîntem convinşi că înfocatul apărător al iluziilor, Ion Hobana, nu şi-a epuizat nici disponibilităţile, nici citatele... Pînă una-alta, în lume se experimentează tahionii. Pînă una-alta, sugestia deloc neglijabilă a telespectatorului care a propus să privim aceeaşi problemă din perspectiva omului de ştiinţă al anului 3.000 rămîne valabilă. Şi pînă unaalta e bine, e foarte bine, că emisiunea de cultură ştiinţifică a televiziunii şi-a propus să ia în discuţie teme de larg interes public răspunzînd unor întrebări reale, concrete, ale telespectatorilor. Nu ne îndoim că vineri, cînd micul ecran va trece în revistă „ce se ştie pînă acum despre cancer“ telefoanele 13.46.10 si 16.20.80 vor suna intr-una. CĂLIN CALIMAN DE CE TRENEAZĂ APLICAREA UNOR STUDII? (Urmare din pag. 1-a) tema : „Circuitul informaţional între compartimentele tehnice ale uzinei“ (un calcul estimativ arată că în urma aplicării acestui studiu ar rezulta economii de 2 800 000 lei). Dintr-o discuţie cu autorul (care îndeplineşte şi funcţia de şef al serviciului organizării producţiei şi a muncii) am reţinut cîteva din deficienţele care au făcut să nu poată fi valorificată munca sa. „...Am lucrat aproape patru luni de zile, sacrificînd cea mai mare parte din timpul meu liber, şi cînd lucrarea a fost gata,, am cerut s-o prezint comitetului de direcţie. La 19 august 1969 am susţinut-o, dar nu s-a hotărît nimic. Ulterior, din dispoziţia conducerii s-a constituit o comisie pentru a stabili,, ineficacitatea studiului“ — ne relata dezolat Ing. Gh. Andriescu. Şi, într-adevăr, rezoluţia directorului tehnic, ing. V. Sănduleac, a fost clară : ...„Nesatisfăcător“. Dar, o altă comisie, de data aceasta de la un eşalon superior, a apreciat că studiul cuprinde probleme interesante, care merită să fie cercetate cu atenţie... Ştiinţa conducerii şi organizării producţiei şi a muncii se dovedeşte cu atît mai eficientă cu cit ştie să gospodărească în mod raţional mijloacele materiale puse la dispoziţie de către stat, cu cit poate utiliza cu maximum de randament gradul de încărcare a maşinilor, în raport de parametrii proiectaţi. Or, şi din acest punct de vedere, în uzina „Electromagnetica“ se manifestă serioase lipsuri. Există în întreprindere utilaje pentru care s-au plătit sute de mii de lei, şi care n-au funcţionat niciodată. Două exemple sunt edificatoare : o instalaţie de impregnare cu lac ALM, în valoare de 135 450 lei şi o altă instalaţie de degresat interoperaţii cu perclor-etilenă în sumă de 225 970 lei. Să nu uităm că pentru acestea întreprinderea plăteşte cuvenitele cote de amortizare. Conducerea întreprinderii s-a făcut că nu cunoaşte această stare de lucruri, căutînd să ne convingă de contrariu. Să sperăm totuşi că de data aceasta vor fi luate măsuri de gospodărire raţională a bazei tehnico-materiale, iar specialiştii din serviciul de organizarea superioară a producţiei şi a muncii nu vor mai fi puşi să facă alte treburi, ci vor fi lăsaţi să găsească soluţii pentru punerea acestor utilaje in circuitul de producţie. Urmărind aceleaşi probleme de organizare superioară a producţiei şi a muncii la uzina „Vulcan“, am putut constata că aici serviciul respectiv se bucură de un sprijin mai substanţial din partea conducerii. Cu un efectiv de 9 salariaţi, el a elaborat pe perioada de 10 luni a anului 1969, u număr de 45 de studii, cu o eficienţă economică estimată la valoarea de circa 1 milion lei anual şi o creştere a producţiei marfă cu 26 milioane lei. S-au aplicat pînă î prezent 33 dintre aceste teme, urmînd experimentarea celorlalte. In acţiunea de elaborare a studiilor, conducerea uzinei a afectat serviciului de organizare a producţiei şi a muncii un număr de specialişti detaşaţi din alte compartimente, cunoscători ai problemelor de organizare. Fără îndoială, munca ar fi fost şi mai fructuoasă dacă uzina „Vulcan“ n-ar fi întâmpinat unele greutăţi din partea beneficiarilor. Aşa, de pildă, Ministerul Energiei Electrice a contractat cu uzina „Vulcan“ construirea unui cazan de 420 de tone. Obiectivul respectiv a fost trecut în planul de fabricaţie al uzinei pe anul 1970, cu o valoare de 52 milioane lei. Fiind vorba de o lucrare cu un ciclu de fabricaţie de şapte luni de zile, organizarea producţiei şi a muncii, împreună cu celelalte compartimente, a trecut la efectuarea studiilor corespunzătoare. O parte din piesele comandate din import au şi sosit, dar beneficiarul (M.E.E.) n-a depus nici pînă în prezent documentaţia , tehnico-economică a lucrării solicitate, fapt care face să nu poată începe finanţarea... „In această situaţie nu întîrzie să apară consecinţele : stocuri supranormative, depăşirea balanţei de materiale, plata dobînzilor şi alte necazuri pe care trebuie să le suporte întreprinderea noastră“ — ne spunea tovarăşul Vasile Tălpescu, preşedintele comitetului sindicatului..........Aş vrea să dau un alt exemplu, a intervenit ing. Filip Ionescu, şeful serviciului de organizare a producţiei şi a muncii. Ministerul Industriei Alimentare a cerut uzinei noastre să execute o comandă de 1 000 tone de utilaje pentru ramurile sale, dar în această comandă nu se specifică denumirea produselor. Din această cauză noi nu ştim ce studii de organizare a producţiei şi a muncii să întocmim“. Evident, în aceste situaţii Ministerul Construcţiilor de Maşini, organul tutelar al uzinei „Vulcan“, trebuie să fie mai exigent cu beneficiarii săi, pentru respectarea clauzelor contractuale, altfel se produc perturbări cu implicaţii grave pentru viaţa economică a întreprinderii. Răsfoind planurile de muncă ale comitetelor sindicatelor întreprinderilor respective reiese că acestea şi-au trecut o serie de sarcini în sprijinul activităţii serviciilor de organizare a producţiei şi a muncii. De exemplu, comitetul sindicatului de la uzina „Electromagnetica“ a iniţiat concursuri pe teme de inovaţii, a organizat consfătuiri cu maiştrii şi ajutorii de maiştri, metode folosite şi de comitetul sindicatului de la uzina „Vulcan“. Ar fi nedrept să subestimăm munca acestor comitete, dar ar fi tot atît de nedrept să ne declarăm mulţumiţi de eficienţa acţiunilor întreprinse. Aşa cum remarca şeful serviciului de organizare a producţiei şi a muncii de la uzina „Vulcan“, ing. Filip Ionescu, noul nu este primit totdeauna cu braţele deschise. Există o reţinere din partea celor chemaţi să-l sprijine, o luptă permanentă între rutină, şablon şi metodele noi cerute de progresul contemporan Or, în lupta cu inerţia, cu vechiul, organele şi organizaţiile sindicale au datoria să pregătească terenul, să sădească în conştiinţa maselor de salariaţi acel spirit al autodepăşirii, al continuei perfecţionări. Trebuie să dezvăluie cu tărie lipsurile existente, să organizeze dezbateri la care să invite toţi factorii de răspundere din întreprindere şi, împreună cu conducerile tehnico-administrative, să găsească răspunsuri la problemele vitale. Fără sensibilitate și receptivitate la metodele moderne de muncă, nu se va putea asigura utilizarea cu randament maxim a resurselor interne. ANUNŢĂM PE CITITORII NOŞTRI CA A ÎNCEPUT REÎNNOIREA ABONAMENTELOR PENTRU ANUL 1970 LA ZIARUL ..MUNC A" Abonaţi-vă din timp pentru a vă asigura continuitatea în primirea ziarului. Săptămînal puteţi citi în coloanele ziarului rubricile noastre permanente : „în audienţă la sindicat“ . Poşta juridică; „In oglinda opiniei publice" ; Agenda cotidiană; „Omul şi legea“; „Competenţă — exigenţă — răspundere" ;„Oameni şi fapte" ; Anchete economice, sociale şi culturale ; Cronici sportive, literare şi muzicale ; Reportaje, Note, Comentarii; Ştiri şi reportaje din ţară şi de peste hotare. Abonamentele se primesc la toate oficiile şi agenţiile P.T.T.R., la factorii poştali şi difuzorii de presă din întreprinderi şi instituţii.