Munca, septembrie 1971 (Anul 27, nr. 7400-7425)

1971-09-15 / nr. 7412

Pagina a 2-a LEGEA ESTE UNA PENTRU TUTI & 'c m Wmmt Sill§"- w - • * v-«MP xV, ,.;■ m W' , * J iloli trebuie sa o cunoascaj —tfi»care• o reMMExm RĂSPUNDEREA COMITENTULUI ŞI... GAFELE PREPUŞILOR SĂI Clteva scrisori primite de la oamenii ai muncii care s-au aflat la odihnă sau tratament in staţiunile balneo-climaterice, alte citeva sesizări adresate redacţiei de către turişti, iubitori aii frumuseţilor montante, precum şi de melomani, spectatori ai Operei din Bucureşti, ne-au pus, cu toată diversitatea punctelor de referinţă, în faţa aceleiaşi flagrante nesocotiri a prevederilor legale ca obligă la solicitudine, la respectarea unor norme contractuale, întreprinderile şi instituţiile organizatoare de cură balneară, de programe culturale şi recreative. Un grup de 14 muncitori, profesori, tehnicieni, contabili din Bucureşti, Sibiu, Tecuci, Baia Mare, Vaslui şi Corabia semnează o scrisoare în care ne descriu cum şi-au „petrecut“ concediul de odihnă in staţiunea Borşa din Maramureş. Epistola lor conţine un lung şir de amărăciuni care le-au întunecat această perioadă de refacere a forţelor de muncă : nerespectarea gradului de confort indicat pe biletul primit de la sindicate, lipsă de curăţenie elementară, de amabilitate a personalului de deservire, nu există club cu activitate, nu se organizează excursii, se produc intîrzieri de 0 oră în servirea mesei, se suspendă hrana caldă în mijlocul săptămînii. „Intr-o joi, fără a fi anterior anunţaţi, ne-am trezit cu un pachet care conţinea hrana rece pentru două mese (prînz şi seara) alcătuit din următoarele : 1 ou, 1 chifteluţă, 1 debreţin (alterat), o jumătate de ardei gras, 1 cutiuţă de paie de ficat şi piine“. Iar mai departe semnatarii scrisorii ne spun : „Deranjaţi de toate aceste aspecte şi mai ales de deosebirea care se face între turişti şi oamenii veniţi la odihnă cu bilete U.G S.R., am sesizat acestea conducerii staţiunii prin tovarăşul director, în speranţa că lucrurile se vor schimba, dar primirea şi mai ales afirmaţia tovarăşului director cum că alocaţi sunt numai 14,50 lei pe zi şi că lucrările nu se pot schimba, am scris în condică (paginile 26—28) şi încercăm să vă informăm şi pe dumneavoastră...“ Alexandru Salăjan din Baia Mare ne scrie că din înţelegerea încheiată între Consiliul judeţean al sindicatelor Maramureş, Direcţia sanitară judeţeană şi întreprinderea balneară „Izvoarele“ privind îmbunătăţirea condiţiilor de tratament în staţiunea Cărbunari nu s-a respectat nimic. Oamenii muncii aflaţi la cură în această staţiune aşteaptă pînă la 4-5 ore, „să se strîngă apa in baie“, nu s-au diversificat procedurile medicale conform menţionatei înţelegeri etc... Pensionarul Ion Dobre din Reşiţa, după o călătorie de 20 de ore cu trenul, a mai stat cîteva ore pînă a fost cazat în vila 33 din staţiunea Borsec, după „tocmeli“ asupra gradului de confort la care avea dreptul. In cameră nu era decit un pahar cu apă la două persoane, la baie nu i s-au dat cearşeafuri de şters spunindu-i-se că va primi la vilă. Iar la vilă, camerista l-a mustrat că „n-a cerut din prima zi“. Şi, probabil drept pedeapsă pentru lipsa de orientare, i-a dat cearşeafurile necesare abea in a patra zi de tratament. La cantină, ospătarele neatente, nervoase, trîntesc farfuriile cu mîncare, ceainicele şi cănile, sub nasul oaspeţilor, iar dacă le faci observaţie, te înjură birjăreşte... Aceste trei sumare rezumate şi spicuiri din scrisorile primite sînt departe să epuizeze întreaga „colecţie de suveniruri“ cu gust de pelin, acumulată în respectivele staţiuni. Frecvenţa şi amploarea lor ridică cu actuitate, dincolo de implicaţiile eticoprofesionale, ştiut fiind că solicitudinea ţine de obligaţiile de serviciu ale lucrătorilor din staţiuni — o problemă de drept civil, întreprinderile balneare au încheiat contracte economice cu Uniunea Generală a Sindicatelor, care le incumbă răspunderi ferme în asigurarea celor mai bune condiţii de ospitalitate oamenilor muncii trimişi la odihnă şi tratament prin sindicate. Pentru aceasta respectivele întreprinderi au încasat bani, cea mai mare parte proveniţi din bugetul de asigurări sociale, iar restul din veniturile salariaţilor, beneficiari ai biletelor. Nerespectarea condiţiilor stipulate în contract de către una din părţi constituie o abatere de la clauzele contractuale, prejudiciază interesele celeilalte părţi , respectiv oamenilor muncii reprezentaţi prin Uniunea Generală a Sindicatelor. Şi chiar dacă pentru făptuirea ei se invocă comportamentul necorespunzător, greşelile în muncă ale unor salariaţi ai întreprinderilor balneare, fie ei medici, ospătari, băieşiţe, funcţionari la serviciul cazării etc., aceasta nu micşorează cu nimic răspunderea legală a unităţilor. Articolul 1000 din Codul civil vine să statueze juridic responsabilitatea comitetului pentru fapta prepuşilor săi, cu alte cuvinte a întreprinderilor şi instituţiilor pentru abaterile salariaţilor acestora. Aşadar, conducerile acestor unităţi nu se pot eluda de la răspunderea pentru prejudiciile aduse, pentru nerespectarea unor contracte, dînd vina pe subalternii lor, sau prezentînd scuze. Ele pot fi date în judecată şi obligate să suporte daunele cauzate părţii lezate. Aspecte asemănătoare întîlnim şi in activitatea Ministerului Turismului. La cabana „Poiana Izvoarelor“ din Bucegi a fost trimis în zilele de 23—25 august, de Oficiul de turism din Bucureşti, un grup de circa 60 de persoane. Concomitent au sosit însă şi numeroase familii, cu acreditări speciale din Bucureşti, pentru a fi cazate în anumite camere ale aceleiaşi cabane, întrecînd capacitatea normală. Rezultatul a fost că unii au dormit în paturi şi alţii pe jos, după înverşunate certuri cu cabanierul. La fel s-a întîmplat, sîmbătă 4 septembrie, cînd cabana era ocupată de turişti sosiţi ocazional şi, fără să fie anunţat din timp, a fost trimis din Bucureşti un alt grup de 35 de persoane. Vinovaţi pot fi găsiţi, desigur, funcţionarii x sau y de la oficiul de turism, şi este bine să se stabilească răspunderea personală, a autorului faptei, să se ia măsurile corespunzătoare. Faţă de clienţii oficiului de turism, răspunde însă nu funcţionarul, ci instituţia şi dacă ar fi dată în judecată ea ar trebui să suporte daunele. După cum însuşi prejudiciul moral, afectarea prestigiului le suportă tot instituţia, sub firma căreia se produc astfel de încurcături. Acest aspect credem că ar trebui să preocupe mai mult conducerile instituţiilor care lucrează cu publicul, comitetele sindicatelor, ce reunesc în rîndurile lor salariaţii acestor instituţii. Deoarece pentru mărunte prejudicii materiale, pentru nervii pricinuiţi sau pasagere incomodităţi, cetăţeanul nu-şi mai pierde vremea, banii şi energia dînd în judecată instituţia care nu şi-a respectat obligaţiile faţă de el. Un astfel de caz ne-a oferit de curind, tocmai Opera din Bucureşti, instituţie a primei noastre scene lirice. Şi tocmai din dorinţa de a nu risipi mărgăritarele prestigiului său, ţinem să semnalăm, un fapt mărunt de care ar putea fi acuzate, să spunem, casierele. La spectacolul cu opera „Aida“ programat la Arenele Romane, joi 5 septembrie s-au vîndut de două ori aceleaşi bilete pentru anumite locuri, începuse spectacolul şi pe două rinduri din grădina Arenelor Romane, păgubaşii acestei regretabile încurcături se certau încă vehement, tulburînd audiţia. Pe cine acuzau oamenii aceia, îndreptăţit nemulţumiţi ? Casierele sau Opera Română ? Cu atît mai mult cu cît din distribuţia anunţată lipseau Elena Cernei şi Dan Iordăchescu, iar mulţi dintre spectatori, oameni ai muncii români, ca şi turişti de peste hotare, veniseră nu atît pentru „Aida“, cit pentru celebrii interpreţi, absenţi de pe scenă. In astfel de cazuri, o obligaţie elementară faţă de public, impune să se anunţe dinainte la radio, în presă, modificarea distribuţiei. Desigur nimeni nu-şi va pierde timpul să dea in judecată Opera din Bucureşti. Dar e păcat ca prestigiul ei internaţional să fie lăsat pe miinile unor „prepuşi“, care nu înţeleg să desfăşoare o activitate dominată de corectitudine şi respect faţă de public. Am putea evoca alte şi alte aspecte asemănătoare din practica serviciilor noastre publice, între care nu pe ultimul loc se situează C.F.R.ul, cu prea desele încurcături făcute călătorilor de către casieriţele agenţiilor de voiaj şi din gări, unde se dau tichete pentru acelaşi loc rezervat la două-trei persoane, ori nu se respectă mersul trenurilor. Intirzierile acestora producînd mari daune personale și sociale, aminarea unor treburi presante, pierderea legăturilor utile pe alte rute, prezentarea tardivă la lucru a navetiștilor etc. Considerăm însă că faptele relatate sunt suficiente pentru a ilustra răspunderea stabilită prin lege ce revine conducerilor Întreprinderilor şi instituţiilor în relaţiile lor cu cetăţenii, obligaţia de a lua cele mai ferme măsuri în organizarea serviciilor publice, astfel incit prestigiul comitentului să nu fie ştirbit de gafele propuşilor săi. ★ Esenţial este ca o dată cu eforturile conjugate ale factorilor educaţionali pentru creşterea responsabilităţii in muncă a fiecărui salariat să fie asigurat un sistem de lucru riguros organizat, care să excludă în probabilitate prin însăşi structura funcţionării sale, condiţiile perpetuării unor asemenea anomalii dăunătoare interesului public, bunului mers al treburilor şi autorităţii instituţiei. VICTOR BOTEZ ZONE OBSCURE In reglementarea VECHIMII NEÎNTRERUPTE In aceeaşi unitate se scrie Floarea Sîrbu (Craiova, str. Unirii nr. 60) şi începe misiva sa cam pe departe — de prin 1968 cînd, salariată la Filiala din Băileşti a Băncii Naţionale, a trăit „cel mai fericit eveniment din viaţa personală" — s-a căsătorit. Fireşte, a trebuit să-şi urmeze soţul care locuia in Craiova şi a mai fost nevoită să-şi schimbe şi locul de muncă. Nu la vreo altă filială situată, tot aşa, la un capăt al judeţului. Ci avea să-l urmeze în inima lui (a judeţului !) — e vorba de oraşul Banilor. Punea in acest chip in practică porunca străveche — „soţia să-şi urmeze soţul* (de ce nu şi invers ?) — printr-un transfer legal la Filiala Băncii Naţionale, din Craiova. Prin urmare, un transfer în cadrul aceleiaşi instituţii, dar în altă localitate — la Craiova — unde domicilia soţul şi unde tînăra pereche îşi stabileşte domiciliul comun. Un transfer ? Da, un transfer care va fi mai apoi consemnat în cartea de muncă aşa cum este „transfer la cerere". Şi implicaţiile acestui transfer la cerere nu sunt dintre cele mai mici. De pildă, Floarei Sîrbu (şi altora în situaţia ei) nu i se va mai recunoaşte vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate cu toate consecinţele ce decurg din asta şi în primul rind pierderea sporului pentru continuitate. După cum se ştie, Legea nr. 1 — a organizării şi disciplinei muncii — recunoaşte, potrivit art. 9 pct. k, drept vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate tocmai situaţia în care unul din soţi îl urmează pe celălalt (în cazul în care acesta a fost transferat în interesul serviciuluide reţinut această precizare), sau este mutat împreună cu unitatea într-o altă localitate. Este o dispoziţie pe deplin echitabilă şi în spiritul ideii de sprijinire şi consolidare a familiei, promovate cu consecvenţă de legislaţia noastră. Nu ar trebui însă, ca în acelaşi spirit, să beneficieze la noul loc de muncă, de continuitate şi salariaţii care se transferă într-o altă localitate ca urmare a căsătoriei . Se pare că actuala reglementare a omis acest lucru. De ce să lipsească din bugetul unei căsnicii abia încropite sporul acordat pentru continuitate în muncă, tocmai cînd e mai greu ? Această „fisură" (poate impropriu definită astfel) ar trebui reanalizată. Specialiştii Ministerului Muncii ar putea astfel lumina această parte mai obscură a legislaţiei transferului, sprijinind soluţia propusă de noi — recunoaşterea vechimii neîntrerupte in aceeaşi unitate cind transferul la cerere este determinat de faptul că „unul din soţi ii urmează pe celălalt — ca urmare a căsătoriei — in altă localitate." Ajută şi asta la consolidarea familiei, nu trebuie să se îndoiască nimeni. UŞURINŢA NU POATE FI SCUZATĂ Uneori răul declanşat de uşurătate, de superficialitate sau de nerespectarea îndatoririlor profesionale lasă urme adinei. Nu sunt puţine situaţiile care se îndreaptă cu greu sau care duc la privaţiuni şi suferinţe inutile. lată ce ne scrie T. Neagu din spitalul Ibic Baloteşti : „Cînd am dus foile de concediu medical, şeful serviciului personal, Bunea, mi-a spus că legi speciale pentru mine ar fi doar pe... Lună. Şi că nu mi se pot da banii pentru concediu medical, întrucît mi se desfăcuse contractul de muncă..." Şi cum T. Neagu a fost tractorist la fabrica de cărămizi din Ţăndărei şi nu are brevet de cosmonaut, s-a gîndit că tot mai bine ar fi să se adreseze ziarului nostru. Şi bine a făcut Am aflat astfel că prin luna martie nu se simţise prea bine cu sănătatea. La dispensarul din Ţăndărei medicii i-au spus că totul este în regulă. Dar Neagu boleşte vegheat astfel de dispensar, de la 5 la 23 martie, cînd, în sfîrşit, medicul Ion Scurtu îl trimite la spitalul tbic din Fetești. De aici, T. Neagu este trimis „în galop“ la sanatoriul Baloteşti. Intre timp, conducerea fabricii îi desface contractul de muncă „pentru indisciplină" evident, fără a se interesa de ce lipsește de la serviciu. Aşa incit atunci cînd Neagu a prezentat la plată certificatele medicale, fabrica a refuzat pe motiv că-i desfăcuse contractul de muncă. Situaţia s-a prelungit astfel mai multe luni de zile, răstimpul unor privaţiuni materiale pentru Neagu şi pentru familia sa, care nu avea alt venit decit salariul. Poate fi învinovăţit T. Neagu de neglijenţă ? (că nu şi-ar fi depus la timp certificatul medical). Starea gravă în care se afla n scuză. Nu acelaşi lucru se poate spune însă de pripitul şef al personalului care, desfăcîndu-i contractul de muncă, a dovedit uşurinţă şi chiar nerespectarea îndatoririlor de serviciu ce-i reveneau — printre care obligaţia de a verifica era esenţială. Lesne de înţeles, nici măcar pe Lună nu ar fi bun un astfel de şef al personalului. Vorba dumisale... Dialog cu cititorii de ROMULUS ZAHARIA BREVIAR LEGISLATIV • In Buletinul Oficial nr. 98 a fost publicată H.C.M. nr. 1004/1971 privind plata lucrărilor executate de Întreprinderile pentru mecanizarea agriculturii în raport de producţia obţinută de cooperativele agricole de producţie. Noua reglementare menită să asigure cointeresarea mai accentuată a Întreprinderilor pentru mecanizarea agriculturii la rezultatele cooperativelor agricole de producţie deservite şi în sporirea producţiei agricole a acestora stabileşte, între altele, că in cazul în care C.A.P. depăşeşte producţia planificată, plata pentru lucrările efectuate de I.M.A. se va face proporţional cu depăşirea, insă nu mai mult de 20 la sută peste tariful legal. De asemenea, in cazul in care nu s-a realizat producţia planificată pe terenurile şi la culturile la care s-au efectuat mecanizat lucrările agricole — nerealizare datorată Întreprinderilor pentru mecanizarea agriculturii care nu au executat lucrările la timp $l de bună calitate — plata In natură sau In bani se va face proporţional cu producţia realizată, însă nu mai puţin de 80 la sută din cantităţile sau urnele cuvenite potrivit tarifelor legale. Prevederile noii reglementări se aplică în Începere de la 1 ianuarie 1972. MUNKA Soluţiile şi măsurile ce pot fi luate de comisiile de Caracterul complex al comisiilor de judecată care îmbină activitatea jurisdicţională cu cea de influenţare obştească, face ca şi in ceea ce priveşte soluţiile şi măsurile pe care aceste organe le pot lua in exercitarea atribuţiilor lor să prezinte diversitate, în raport tocmai de natura cauzei pe care o judecă. Dat fiind unele confuzii ce se vădesc in practica comisiilor de judecată, in legătură cu acest aspect, vom încerca în cele de mai jos să facem unele precizări. PRINCIPALELE MASURI DE INFLUENŢARE OBŞTEASCA. In cazurile in care judecă abateri de la regulile de convieţuire socială comisiile de judecată pot lua prin hotărire una din următoarele măsuri de influenţare obştească a) mustrare cu avertisment şi b) amendă. Mustrarea cu avertisment, constă în dojenirea celui ce a săvirşit abaterea — care se realizează în şedinţa de judecată în prezenţa întregii asistente — punindu-i-se totodată in vedere ca dacă nu se va îndrepta pe viitor, se va lua faţă de el o măsură mai severă. în ce priveşte amenda, cuantumul acesteia merge de la 50 Iei pînă la 1 000 lei. Aplicarea uneia din aceste măsuri — şi trebuie precizat că pentru aceeaşi faptă nu poate fi aplicată decit numai una din aceste măsuri — presupune bineînţeles constatarea de către comisie că cel în cauză este vinovat de fapta săvîrşită. Stabilind criteriile generale de individualizare a măsurilor de influenţare obştească — in funcţie de gravitatea faptei şi persoana făptuitorului — legea prevede totodată şi unele limitări în aplicarea acestora în cazul minorilor. Astfel art. 27 prevede pe de o parte că măsura amenzii nu poate fi luată împotriva minorului care nu realizează venituri din muncă, iar pe de altă parte, că niciuna din aceste măsuri — mustrare cu avertisment sau amenda — nu poate fi aplicată minorilor între 14—16 ani, dacă nu se stabilește că au săvîrșit fapta cu discernămînt. Ca o măsură complimentară, vizind de fapt întărirea rolului educativ-preventiv al sancţiunii date, art. 27 al. ultim al legii stabileşte că : „Comisia de judecată poate dispune, atunci cind apreciază că este cazul, afişarea hotărîrilor prin care s-au luat măsuri de influenţare obştească“. In legătură cu acest aspect, deşi din formularea legii reiese caracterul facultativ al afişării hotărîrii, considerăm că ţinînd seama de scopul educativ al măsurilor de influenţare obştească, afişarea ar trebui să se facă în toate cazurile. Obligarea la repararea daunelor. Osebit de măsurile de influenţare obştească pe care le poate lua, art. 28 alin. Ultim, din Legea nr. 59/1968 prevede că „dacă prin fapta săvîrşită s-a cauzat o pagubă, comisia obligă pe cel ce a produs-o la repararea acesteia“ Evaluarea daunei se face, după caz, potrivit normelor dreptului comun sau legislaţiei speciale privind stabilirea valorii pagubelor cauzate avutului obştesc. In cazurile în care apreciază că persoana in cauză nu este vinovată, că fapta ce i se impută nu a fost săvîrşită de ea sau că sesizarea s-a făcut după expirarea termenului legal ca şi atunci cînd sesizarea comisiei s-a făcut de o persoană fără calitate ori plîngerea (sesizarea) a fost retrasă, comisia de judecată hotărăște închiderea dosarului. Atunci cînd judecă litigii de muncă sau patrimoniale, comisia, după caz, va putea să dea următoarele soluții : a) admiterea, în total sau în parte a cererii sau contestaţiei reclamantului ; b) respingerea cererii ori contestaţiei. Este de menţionat că în anumite cazuri comisia poate pronunţa şi hotărâri parţiale ori care consfinţesc învoiala părţilor, potrivit prevederilor art. 270—273 din Codul de procedură civilă. C. FUGARU Miercuri 15 septembrie 1971 Vitftifá Honour o: ♦ SifgBritd Kalian* lm ilmtmn * hm? Mer ♦ NkeMelltexro Coir.sfattfin Bit tui • Rotftiti Sf tinein Viei or Ro:‡!›( a tmm nun MI m imiitt ! Urmare firească a dezvoltării legislaţiei penale in România, noul Cod penal — intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969 — reprezintă sintetizarea si îmbinarea acestei legislaţii, a Ştiinţei dreptului penal cit şi a practicii judiciare in materie penală din tara noastră. ..Explicaţii teoretice ale Codului penal român" — lucrare de largă respiraţie in materie, desfăşurată pe parcursul a patru volume, dintre care trei au apărut pînă in prezent in Editura Academiei Republicii Socialiste România — reliefează contribuţia meritorie a unui valoros colectiv de autori, in frunte cu prof. dr. docent Vintilă Dongoroz, de a explica teoretic întregul Cod penal, prin examinarea şi lămurirea instituţiilor dreptului penal de la noi, a noutăţilor intervenite in acest domeniu. In paginile volumului pe care-l prezentăm astăzi cititorilor sint analizate si comentate cu multă competenţă primele patru mari categorii prevăzute in partea specială a noului Cod penal: infracţiuni contra securităţii statului ; infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra avutului personal sau particular şi infracţiuni contra avutului obştesc. Prin modul de concepere si realizare, lucrarea reuşeşte să pună in evidenţă faptul că noul Cod penal — instrument eficient de apărare socială — constituie totodată şi un îndrumar necesar orientării atitudinii şi comportamentului oamenilor, ridicării conştiinţei lor civice şi juridice, menit a creea în contextul convieţuirii noastre sociale climatul de linişte, securitate şi avînt, trebuincios marilor înfăptuiri pe plan social cît şi continuei perfecţionări a individului pe plan uman. Imbinind judicios cercetarea fundamentală cu cea aplicativă, lucrarea amintită îşi propune şi realizează un dublu scop : exacta înţelegere şi aplicare a noilor reglementări penale de către practicieni, cit și utilitatea e pentru cercetătorii ştiințifici din domeniul dreptului penal. AUREL CODREANU •9' '/ ;• U ' v v z s *2*3^^ Xi; ./ V:-; o? '' ' x •: X ' :■ :asv. tm in faţa a sute de lucrători din comerţ s-a judecat „PROCESUL CAFELEI“ S-a judecat cu uşile deschise, completul deplasîndu-e in mijlocul unui auditoriu format din colegii de breaslă ai inculpaţilor — lucrători din comerţ. S-a derulat în faţa auditoriului un fum al necinstei, in care protagonişti au fost lucrători ai unităţii O.C.L. Alimentara din srada Mihai Eminescu nr. 17, de la gestionară — Constanţa Popoviei, la ultimul vînzător — S. Asfadurian. Se mai aflau pe banca acuzării Iacob Popoviei, soţul gestionarei, şi Vasilica Mocanu, actualmente pensionară, fosta gestionară a unităţii. Capetele de acuzare sunt deosebit de grave : abuz în serviciu, delapidare din avutul obştesc, complicitate la necinste. Cum s-au petrecut în mod concret faptele , la un Inventar făcut unităţii, revizorii descoperă în casa magazinului suma de 80 000 de lei. Ce sunt aceşti bani, ce reprezintă ei ? Gestionara lămureşte întrebările explicînd că este vorba de încasările lunii trecute, nepredate încă. De ce se mai află ei în magazin, de ce nu au fost depuşi ? Se încearcă cîteva răspunsuri neconvingătoare. Controlul calculează prejudiciile aduse statului prin sustragerea acestor fonduri din circuitul economic şi intuind că la mijloc este ceva necurat se hotărăşte extinderea cercetărilor. O descindere la locuinţa soţilor Popoviei se soldează cu descoperirea sumei de 22 000 lei, din care pentru 10 000 Iei nu se poate oferi nici o justificare. Constanţa Popoviei le dezvăluie sursa : sustraşi din avutul obştesc. Cum au putut fi delapidaţi fără ca inventarele anterioare să-i descopere ? Aici a intervenit diabolica inventivitate a vînzătorilor, care au găsit modalitatea să-şi rotunjească veniturile prin procedee necinstite : cafeaua pe care o primeau spre a fi vîndută în stare crudă, era prăjită, măcinată şi bineînţeles vândută la alt preţ. De aici diferenţe ce intrau în buzunarul făptaşilor. Un calcul estimativ făcut de o comisie de specialitate a arătat că acest procedeu ar fi putut aduce iniţiatorilor lui un ciştig de 29 000 Iei. Cert este că nu s-a putut constata cu probe dacă inculpaţii şi-au însuşit mai mult decit suma declarată, dar la întrebarea : cum a fost posibil ca această „afacere a cafelei“ să prospere atîta timp fără nici un obstacol, instanţa judecătorească a descoperit şi a oferit auditoriului cîteva răspunsuri, care bineînţeles au constituit un obiect de meditaţie pentru cei prezenţi şi în special pentru reprezentanţii conducerii organizaţiilor comerciale. • In magazin se încetăţenise încă cu mult timp în urmă un climat de necinste. Acesta a fost şi motivul pentru care în faţa instanţei au fost aduşi ca acuzaţi fosta gestionară Vasilica Mocanu şi vînzătorul Suren Asfadurian care nu erau străini de aceste practici, s-au înfruptat şi ei fără nici o reţinere din plusurile necinstit obţinute şinu au înştiinţat organele în drept de modul în care înflorea afacerea cafelei. • Actele pe care gestionara Constanţa Popoviei era datoare să le ţină la zi se aflau în momentul inventarului în evidentă neregulă, fiind astfel completate încît să nu reflecte situaţia reală a mărfurilor din magazin. Procesele verbale de prăjire a cafelei, de pildă, se încheiau cu întîrziere, cu inexactităţi şi probabil, nu odată s-a procedat la prăjirea cafelei, fără a se consemna acest lucru în vreun act. • Analizind condiţiile obiective şi subiective care au constituit un teren fertil pentru infracţiune, completul de judecată a ajuns la concluzia că însuşi sistemul de urmărire şi verificare a modului în care se desfăşoară vinzarea cafelei este deficitar, prezintă fisuri, de care elementele necinstite profită. Organele competente au fost astfel atenţionate în a reconsidera această stare de lucruri şi a găsi metode de îngrădire a unor asemenea practici necinstite. ...Vinovaţii şi-au primit pedeapsa, mai aspră sau mai puţin aspră, după faptele comise. Sentinţa pronunţată, de judecătoria sectorului I Bucureşti — a fost dreaptă. Salutăm iniţiativa completului de judecată, care judecind la faţa locului, in prezenţa unui auditoriu omogen, şi-a făcut din publicul — pînă acum simplu spectator —un participant direct, interesat, un aliat în misiunea de restabilire a legalităţii S-au judecat fapte, s-au Înfierat atitudini, practici. Acuzaţii, primind blamul opiniei publice au suferit o constrîngere mai puternică decit cea legală sau materială, au suferit moral. Cei prezenţi în sală, martori ai dialogului dintre judecători şi inculpaţi, au înţeles mai bine responsabilitatea ce le revine faţă de avutul obştesc, şi-au dat seama ce periculoase sînt căile necinstite, cît rău aduc ele individului şi societăţii, ce important rol poate juca colectivitatea în asigurarea legalităţii. Astfel, judecata nu s-a consumat ca un act, cadrul ei de dezbatere — instanţa publică — conferindu-i un loc important în procesul de combatere şi prevenire al manifestărilor antisociale. CLARA DUMITRESCU TOT DESPRE O HOTĂRÎRE JUDECĂTOREASCĂ NEEXECUTATĂ Gheorghe N. Bălan, fost salariat al întreprinderii de foraj şi lucrări geologice speciale, ne aduce la cunoştinţă o întîmplare foarte neobişnuită pe meleagurile noastre : mai multor sudori, de la Baza Tubulară din Tg. Ocna, nu li s-a plătit sporul cuvenit pentru condiţii de muncă deosebite. Drept pentru care sudorii s-au judecat cu întreprinderea, iar tribunalul orăşenesc a emis o sentinţă — nr. 1476 din 30 aprilie 1971 — prin care Baza mai sus-amintită din Tg. Ocna a fost obligată să plătească cite 75 lei de fiecare lună, şi din urmă începînd cu data de 1 august 1970. O sentinţă definitivă şi executorie. Totuşi, sudorii nu şi-au primit banii. Şi asta pentru că jurisconsultul întreprinderii a făcut un memoriu, pe care l-a trimis la Ministerul Justiţiei, în vederea unui eventual recurs în supraveghere. Dar nu ştia juristul că, înainte de orice, sentinţa tribunalului trebuia pusă în aplicare şi abia după asta, dacă ar fi avut cu adevărat chef să tergiverseze lucrurile, să o fi făcut „pe timpul său, pe cheltuiala sa", adică fără a încălca în vreun fel drepturile ce se cuveneau sudorilor ? Sau îndeletnicirea aceasta face şi ea cumva parte din „noxele" care au dus la litigiul între sudori şi întreprindere ?