Munca, noiembrie 1971 (Anul 27, nr. 7452-7477)
1971-11-26 / nr. 7474
Pagina a 2-a MUNKA Vineri 26 noiembrie 1971 UZINA DE AUTOCAMIOANE BRAŞOVCITADELA A DEMNITAŢII MUNCITOREŞTI „Ai ani cincizeci şi totuşi tinereţea Cununăţii pe fruntea de oţel Ţi-am împletit din muncă frumuseţea Sub faldul comunistului drapel“ (Din poezia omagială pe care muncitorul CONSTANTIN ROŞCA a publicat-o în revista Cenaclului literar de pe lingă Clubul sindicatului Uzinei de autocamioane din Brașov). Vîrstnicul muncitor, pensionar acum, Gheorghe Voinea („...cel de-al cincizecilea angajat în uzina noastrâ, acum 50 de ani" - cum ne-a fost recomandat, cu deosebit respect) ne-a spus : „...uzina aceasta a noastră, cu tot ce are ea, cu trecutul ei, dar mai ales cu prezentul şi viitorul ei, trebuie să o căutaţi, ca sâ o înţelegeţi, în inima oamenilor...“ Era în această recomandare, poate puţin sentimentală, cuprinsă o întreagă experienţă de viaţă. Fireşte, poţi cunoaşte o uzină dirt cifre ce devin, cu fiecare zi de muncă adăugată la ele, documente de arhivă, uneori reci, aproape indiferente. Dar uzina, pasionantă, vie, clocotitoare, rămîne în inima oamenilor, acolo unde fiecare zi şi-a împletit zecile de amănunte fierbinţi cu existenţa fiecărui membru al colectivului, traversînd generaţii care şi-au făcut din muncă unic scop în viaţă, măsură a cinstei şi demnităţii muncitoreşti. „Pentru că noi, să ştiţi, ne-am iubit întotdeauna munca, meseria noastră. Chiar şi atunci cînd trebuia să ne luăm de piept cu capitaliştii pentru a ne apăra drepturile...“ întăreşte comunistul Ştefan Popa. In biografia colectivului, acelor timputii au lăsat urme adinei, mărturii ale abnegaţiei cu care oamenii uzinei, îndrumaţi şi organizaţi de comunişti, au participat la bătălii de clasă împotriva exploatării şi a militarizărrii fasciste a ţării. Mulţi dintre muncitorii comunişti ai „Astrei“ (aşa se numea pe atunci uzina) au plătit cu viaţa acest drum conştient al luptei împotriva exploatării capitaliste şi a fascismului. Siguranţa din Braşov raporta, de pildă, prefectului că „în ziua de 6 noiembrie 1941 a fost înaintat Curţii Marţiale, Traian Ion, lăcătuş la fabrica „Astra", pentru că a introdus pe ascuns în fabrică şi a arătat la diverşi lucrători un manifest comunist“. Peste alte cîteva luni, într-un alt raport, la 4 aprilie 1942, Siguranţa arăta că „mai mulţi comunişti de la „Astra“ au fost judecaţi de Curtea Marţială şi condamnaţi, din care doi au fost condamnaţi la moarte". Printre cei judecaţi atunci nu toţi erau membri ai partidului ; unii erau membri ai „sindicatului roşu“, alţii ai U.T.C. Din respect faţă de muncă, cu demnitatea revoluţionară a clasei muncitoare, comuniştii „Astrei“ au ştiut să-şi facă datoria, punînd, alături de ceilalţi comunişti ai ţării, viaţa lor, la temelia timpului pe care îl trăim. Sînt fapte care nu se uită. Rămîn sfinte pentru conştiinţa întregului popor. Poate tocmai de aceea, în anii socialismului, uzina aceasta cu un glorios trecut revoluţionar, o adevărată şcoală a demnităţii muncitoreşti, a primit numele „Steagul roşu". „...uzina aceasta a noastră, cu tot ce are ea, cu trecutul ei, dar mai ales cu prezentul şi viitorul ei, trebuie să o căutaţi, ca să o înţelegeţi, în inima oamenilor...“. Vorbim cu oamenii. Şi descoperim, treptat, uzina. Aşa cum este ea. Cu drumul ei cel nou, de creatoare a autocamioanelor româneşti. „...nu ştiu dacă o să mă înţelegeţi, dar cînd sînt pe stradă şi întîlnesc un SR 101, unul din puţinele cîte or mai fi, că au trecut ceva ani de cînd acest tip, primul tip de autocamion românesc, a ieşit pe porţile uzinei, îmi vine să zic : „priviţi, acesta sînt eu, cel de acum 17 ani“ ne spune maistrul presator Nicolae Comanici. Era, nu pot să uit, 1 Mai 1954, îl văd şi parcă mă privesc în oglindă". Maistrul a încărunţit aici, în uzină. Anii nu i-au fost prea „liniştiţi“. El şi i-a dorit aşa. Şi i-a vrut mereu neliniştiţi, mereu la cea mai înaltă tensiune. „Nu cred că aş putea trăi fără probleme !“. Este, pe undeva, un romantic. Un om care nu vrea să „treacă ziua", ci să lase în conţinutul fiecărei zile muncite în uzină o părticică din el. In urmă cu 17 ani, cînd presa primele forme ale autocamionului românesc, a spus într-o adunare a inovatorilor, organizată de comitetul sindicatului : „...pînă cînd o să ies la pensie, mă angajez să fac o sută de inovații !" „Nu sínt cam multe ?“ L-au întrebat, în particular, cu vagă malițiozitate, tovarăşii lui de muncă. „Sínt ! Dar o să le fac !" Au trecut anii, dar comunistul Nicolae Comanici nu și-a uitat cuvîntul dat. Pentru el, „o sută“ nu erau vorbe în vînt. Ci măsura datoriei pe care şi-o asuma faţă de uzină, faţă de el însuşi, ca om pentru care uzina nu este un simplu loc de muncă, ci mediul care l-a creat ca muncitor şi comunist — fapt pentru care se simte continuu obligat să-şi dăruiască muncii întreaga sa capacitate. A realizat „suta“. Acum o depăşeşte. „Ce să fac, mai am pînă la pensie..." spune maistrul Nicolae Comanici, cu o umbră de umor cald, ardelenesc, în glas. „Există vreun tip de autocamion sau variantă a sa asupra căruia să nu se fi râsfrînt efectul vreunei inovații de-a dumitale î* „Nu I* Răspunsul cuprinde el o imensă mîndrie pentru datoria pe care ştie că şi-a îndeplinit-o cu consecvenţă, fără să-şi îngăduie nici un moment de răgaz". Această conştiinţă a datoriei de a investi în fiecare produs un volum cit mai mare de inteligenţă tehnică originală o o socotim superb subtext la toate cele 4 301 de invenţii şi inovaţii cu care constructorii braşoveni de autocamioane au însoţit, din raţiuni profund gospodăreşti, procesul de fabricaţie al autocamioanelor româneşti. Cei 1 124 de inovatori au dăruit uzinei, autocamionului românesc in ultimă instanţă, un volum de inteligenţă care s-a materializat în valori postcalculate de 124 605 288 lei... „...uzina aceasta a noastră, cu tot ce are ea, cu trecutul ei, dar mai ales cu prezentul şi viitorul ei, trebuie să o căutaţi, ca să o înţelegeţi, în inima oamenilor..." Cuvintele vîrstnicului muncitor ne însoţesc. Devin cheie pentru cunoaşterea uzinei de azi, a oamenilor ei. Dragostea are uluitoare diversitate de manifestări. Sculerul Dionisie Man, de exemplu, nu este ceea ce se numeşte un om care mută munţii din loc. „Muncesc — cam asta-i tot !“ ne-a spus atunci cînd l-am rugat să ne povestească ceva deosebit din viaţa şi activitatea sa. Aici, în această uzină braşoveană, „a făcut ochi", cum îi place să spună. Are 46 de ani, din care 32 aparţin uzinei! „Am intrat ca ucenie... De atunci, in uzină am rămas..." „Vă leagă ceva deosebit de ea?“ încercăm o radiografie a statorniciei. Ne priveşte oarecum curios. „Cum adică?" Ce să mă lege în afară de munca şi meseria mea, de prietenii şi tovarăşii mei, de amintirile mele din tinereţe. Nu înţelegeţi că asta este uzina mea !“ Fireşte, meseria putea să şi-o facă şi în altă uzină. Dar pentru el nu există „alta“. Aceasta este a lui, locul în care a învăţat de la cei de dinaintea lui tainele meseriei. Or, asta nu se trădează. Rămîne „dragostea" de o viaţă. „Doar atît să fie?“ „Credeţi că este puţin?“ Nu, nu este puţin. Este o altă faţetă a datoriei pe care un om şi-o simte faţă de colectiv. Cu implicaţii care depăşesc strictul interes personal. A primi şi a da. Lege de conştiinţă. A da tot ce poţi. In cei 32 de ani de muncă în uzină Dionisie Man nu a lipsit nici cinci minute de la serviciu. In cei 32 de ani Dionisie Man nu şi-a permis nici cinci minute să-şi părăsească locul de muncă. „Cinci minute înseamnă produse de vreo 15 lei. Dacă nu le fac, este ca şi cum aş fura aceşti bani din cîştigul tovarăşilor mei... Şi ce fel de muncitor mai este acela care îşi calcă demnitatea lăsînd pe alţii să muncească pentru el?” Comunsitul Dionisie Man spune că munceşte şi cam asta-i tot , ce face. Dar felul lui de a munci, corect, faţă de uzină şi faţă de propria-i conştiinţă, a devenit etalon pentru mulţi dintre muncitorii care şi-au început viaţa de muncă, ca ucenici sub îndrumarea lui. „Vi-i mai amintiţi?“ „Sînt atît de mulţi... Au fost sub mîna mea chiar şi băieţii mei, pe care i-am învăţat meserie. Acum il am la mine şi pe fiu-meu Dionisie, să vă spună el cum mă port şi dacă învaţă meserie... „Tot Dionisie?“ „Aşa i-am pus numele. Ca al meu, ca să mă simt tot în uzină şi cînd voi ieşi la pensie..." Nu-şi mai aminteşte pe cîţi a învăţat meserie. Dar are oare vreo importanţă ? In fiecare an, la şcoala exigentă a muncitorilor constructori de autocamioane braşoveni, învaţă circa 700 de ucenici. Şi uzina „simte" că experienţa celor vîrstnici rodeşte în entuziasmul şi seriozitatea tinerilor muncitori. Iar pentru cei care pleacă, ceruţi de necesităţile fireşti ale economiei naţionale, la alte uzine, faptul de a fi învăţat meserie la Uzina de autocamioane din Braşov constituie cea mai solidă recomandare. „De ce credeţi că se petrec lucrurile astfel?“ l-am întrebat pe inginerul Nicolae Sin, de acum şi el om „vechi" în uzină cu cei 19 ani trăiţi pe platforma oţelăriei. Ii pusesem această întrebare ştiind că mulţi oţelari braşoveni au fost chemaţi, în mod insistent, la noile uzine de maşini din ţară. „Ce aş putea să vă spun?! Uite, ca să vă faceţi o imagine ce înseamnă să fii muncitor la noi, am să povestesc despre unul dintre oţelarii mei, despre Vasile Sultani. Aş zice că uzina îi este ca şi propria casă. A elaborat, împreună cu echipa lui, de cînd este oţelar, peste 60 000 de tone de oţel. Este omul care nu se uită la timp cînd are de terminat ceva. Cum să vă spun, sprijinindu-se pe umerii unor astfel de oameni, uzina devine mai puternică, mai sigură că îşi va îndeplini sarcinile, oricît de mari ar fi ele... Fiecare om luat în parte este o adevărată forţă. Aceasta ne face puternici. Despre noi se spune în oraş că avem o organizaţie de partid puternică, un sindicat puternic, o organizaţie de tineret puternică. Şi sîntem mîndri....“ L-am întrebat pe Oţelarul Vasie Sultani : „Ştim că au fost cazuri cînd aţi intrat în cuptorul încă fierbinte ca să urgentaţi boltirea. Intra în atribuţiile dumneavoastră ?“ Ne-a privit mirat de o astfel de întrebare. „Cum adică, dacă intra în atribuţiile mele ? ! Ce-i aia „atribuţie" ? ! Dacă o cer interesele producţiei, mai ţii seama de atribuţii ?* Nu ştim dacă poate fi dată o altă definiţie mai completă pentru responsabilitatea comunistului faţă de interesele majore ale producţiei. Muncitorul comunist îşi ia conştiinţa drept măsură pentru faptele sale. Şi atunci el, cu întreaga sa capacitate, se subordonează nevoilor producţiei care devin probleme „strict personale” ale sale. Este exact reacţia continuă pe care o trăieşte tehnologul Mihai Binder care a simţit nevoia să parcurgă meseriile de lăcătuş, trasor, mecanic pentru a-şi îndeplini cît mai complet atribuţiile sale din secţia motoare. „...sînt, probabil, cunoştinţe pasive..." „Absolut de joc ! Ca să convingi omul de corectitudinea şi economicitatea unei anume tehnologii, trebuie să pui mîna să-i arăţi. Cu „ordinele" nu convingi..." Profesionalitatea se mută pe un plan complex. Autoritatea devine o consecinţă a verificării continue, fără reticenţe, a competenţei. Din acest punct de vedere, oamenii uzinei sunt necruţători cu ei înşişi. Pe un asemenea climat comunist de muncă se întemeiază certitudinea că sarcinile sporite din actualul cincinal vor fi riguros îndeplinite, cu toate că producţia globală va înregistra, faţă de cincinalul trecut, o creştere de 88 la sută. „...uzina aceasta a noastră, cu tot ce are ea, cu trecutul ei, dar mai ales cu prezentul şi viitorul ei, trebuie să o căutaţi, dacă vreţi să o înţelegeţi, în inima oamenilor..." Uzina, oglindă a dragostei şi statorniciei oamenilor săi, răspunde cu aceeaşi măsură acestei dăruiri. Maistrul Aurelian Nistor, preşedintele comitetului sindicatului, ne-a relatat modul în care se realizează această reciprocitate. „Nu aş vrea să vă fac un istoric. Dar cerinţele faţă de uzină, exprimate de oamenii noştri prin organizaţia sindicală, au găsit întotdeauna un ecou favorabil. Despre clubul nostru ştiţi, nu-i cazul să vă mai spun. De curînd a fost dată în folosinţă o cantină la care pot fi serviţi, în fiecare zi, 2 000 de oameni. Apreciind temeinicia unor observaţii făcute în adunările de grupă sindicală, conducerea uzinei a trecut la reutilarea tuturor grupurilor sociale de pe lîngă sectoare. De asemenea, uzina a construit 6 cămine, cu 2 700 de locuri, pentru tinerii muncitori nefamilişti... În jurul uzinei s-a construit un modern cartier de locuinţe..." Ascultîndu-l, ne veneau în minte cuvintele maistrului Dumitru Chiruj care, vorbind despre preocuparea susţinută a conducerii uzinei pentru continua îmbunătăţire a condiţiilor de muncă, spunea, drept oricare alt comentariu, că : „..avem un sindicat bun, activ, care se impune şi se bucură de autoritate..." Da, şi acesta este un fapt care face parte din uzina pe care oamenii o poartă în inimi. Şi-i întregeşte demnitatea ce se bazează pe obligaţia pe care o simte fiecare membru al colectivului de a-şi face mereu, in fiecare zi, în mod comunist datoria... MIHAI COLEŞIU ILIE MIHALEA Fotografii: PETRE COZIA Autocamioanele româneşti se ..nasc" într-un flux continuu, corespunzător specializării uzinei şi cerinţelor mereu mai mari ale economiei naţionale „Roman“ — un nou autocamion ce intră în familia braşoveană a autocamioanelor româneşti, mărturisind capacitatea oamenilor uzinei de a realiza produse de o tot mai înaltă tehnicitate. Maistrul NICOLAE COMANICI : „...a da continuu tot ceea ce pot reprezintă sensul vieţii mele , o zi trăită în uzină fără să fi contribuit cu ceva nou la buna desfăşurare a procesului tehnologic, o socotesc o „zi pierdută“, îmi cer prea mult ? Nu cred. Este de datoria mea, de muncitor comunist, să-mi cer cît mai mult...“ Oţelarul VASILE SULTANI : ,,... consider că în atribuţiile stricte ale meseriei mele intră absolut tot ceea ce priveşte bunul mers al producţiei în secţia mea...“ Lăcătuşul DIONISIE MAN : „...avem datoria ca atunci cînd primim lingă noi, pentru îndrumare, tineri ucenici, să ne gindim că lor, acestor tineri, le va rămîne uzina noastră și cinstea muncitorească pe care ne-am străduit să o păstrăm neîntinată...“ Tehnologul MIHAI BINDER : „...autoritatea are un singur argument — competenţa, dacă nu ştii „să pui mina“, să faci ceea ce ceri altora, să nu aştepţi să fii respectat...“