Naţiunea, iulie-septembrie 1927 (Anul 1, nr. 135-207)

1927-08-05 / nr. 164

Anul 1. No. 164 2 ^ exempluPUi __fagis» 5 August 1927 Prinvredact.r si ro- ^ ^ ABONAMENTELE;^ Să nu uităm! Nu odată am meritat reproșii că uităm prea ușor, că nu știm să ținem minte. Dacă pentru individ, uitarea poate fi o calitate, pentru o na­țiune, pentru un popor — ea constitue un defect capital. In timp ce presa vecină fierbe de enervarea stârnită de acțiunea lordului Rothermere — cerând, cu date statistice făurite în arsenalul Rredentei, revizuirea tratatului de la Trianon, — presa noastră — cu o singură excepție, „Univer­sul“ — nu a știut să-și amin­tească și să împrospăteze în me­moria opiniei publice românești, un eveniment din trecutul nostru nu tocmai îndepărtat, o aniver­sare ce nu ar fi trebuit să ne iasă atât de ușor din minte. Se împlinesc astăzi — 4 Au­gust 1927 — opt ani de când prima divizie românească își fă­cea intrarea în capitala Ungariei pentru a pune capăt revoluției bolșevice maghiare Soldatul ro­mân, prin apariția lui dincolo de Tissa, a înfrânt războiul civil maghiar, deslănțuit de dușmanii interni ai Ungariei, căreia i-a re­dat siguranța și liniștea de care se bucură astăzi guvernul conte­lui Ștefan Bethlen. Ca s­alrui­ai acestea îri­­ Unga­ria, nu are de ce ne mila, dar faptul că noi, în timp ce vecinii noștrii cer revizuirea „nedreptă­­ței“ tratatului de pace dela Tria­non, nu știm să ne amintim și nouă și lor sacrificiile imense și de toate felurile care s’au făcut, fără precupețire, pentru restabi­lirea liniștei în Europa, — cons­titue o mare vinovăție, o greșală — chiar pe care trebue să o re­cunoaștem. In timpul acesta, vecinii noș­trii, neînconjurând chiar frauda, folosesc și inventează, la nevoe, toate datele cari li se par folosi­toare cauzei lor Este incontestabil că acțiunea lordului Rethermere, a găsit — nu numai în Ungaria, unde era firesc — dar și în alte părți, un ecou favorabil. Dar este cel pu­țin tot atât de adevărat că în imensa majoritate a opiniei pub­lice internaționale, acțiunea al că­rei avocat este lordul Rothermere, este judecată altfel și considerată ca o acțiune — simptomatică și tulburătoare, fără îndoială — lip­sită însă de orice fond serios dar mai ales, de orice sorți de iz­bândă. Nu trebue să se uite că trata­tul de la Trianon nu este o ches­tiune personală între noi și Un­garia, ci că el reglementează sta­tutul dintre Ungaria pe de o parte și România, Cehoslovacia și Jugoslavia, deci Mica An­tantă. Nu trebue să se uite iarăși că în fața forului internațional care este Liga Națiunilor nu se poate pune problema revizuirei unuia din tratatele de pace decurgând rezultatele războiului mondial, fără ca, în mod automat, să se pună pe tapet, în complexul lor, eventualitatea și necesitatea revi­zuirei tuturor celorlalte tratate de pace. Și cine poate crede sau spera că aceasta ar fi posibil? Ungaria? Și-și face ca iluzii că alături de ea ar găsi Italia pe al cărei spri­jin pare să conteze datorită unor articole izolate ale unor ziare ita­lienești? Dar dacă s’au uitat acolo cu­vintele dlui Mussolini, rostite acum un an de dictatorul Italiei cu prilejul duelului oratoric an­gajat cu d. Stressemann din cauza incidentului de frontieră de la Brennero, — noi nu le-am uitat. — „Italia, spunea d. Mussolini, nu va admite niciodată ca să se atingă cineva de ceea ce a obți­nut cu prețul aspru al sângelui italian !“ Faptul că, î­n momentul de față încurajarea jocului maghiar ser­­vește Italiei, ca un argument fo­lositor în tactica ei de a obține un maximum de foloase econo­mice sau politice, fie în Europa centrală, fie în Albania, — sau va determina pe d. Mussolini de a sprijini în mod serios o acțiune care, prin repercusiunile ei ime­diate, s’ar întoarce ca o Sabie cu două tăișuri în contra Italiei în­săși. Lordul Rothermere nu poate dormi de coșmarul care î’i dă amintirea sacrificiului vieței celor 900.000 de soldați englezi, morți în războiul mondial pentru a re­para „nedreptățile“ din... Europa. „Nedreptățile“ din alte conti­nente, sau chiar cele din apropie­rea imediată a Marii Britanii, nu supără somnul nobilului lord? Numai a celor din Ungaria? E înduioșetor și ridicol de stră­veziu. Ce ar zice însă țara căreia îi aparține lordul Rothermere, ce atitudine ar lua Anglia față de o acțiune care ar porni din ini­țiativa vreunui bancher cehoslo­vac, român s­au iugoslav, pentru „revizuirea regimului impus indi­genilor din coloniile engleze“? Desigur, nu diferită de aceia a oficialităței noastre, care, prin tă­cerea ei voită, arată “că dispre­­țuește atacurile din afară, ames­tecul străin într’o problemă a ei internă, care o privește pe ea și numai pe ea. De aceia este bine să lăsăm Societăței Națiunilor și reprezen­tanților noștrii acolo, grija de a veghia la pacea Europei. Noi să ne îngrijim, deocamdată, numai ca pacea României să nu fie tul­burată. Și pentru aceasta este bine să ne amintim că soldatul român care a învățat drumul la Buda­pesta pentru restabilirea liniștei Ungariei, — și-l va reaminti — cu elan și bucurie — atunci când nevoia și interesele României o vor cere. Și nu’l va mai face singur, de astădată. Ci în buna tovărășia a aliaților noștrii. Să nu uităm aceasta, și mai ales — să o știe și alții. J. Paleologu Sosirea dlui ministru La­­pedatu la Cluj Azi dimineață la ora 11 și 30 a sosit cu expresul la Cluj dl Alex. Lapedatu, ministrul cultelor și artelor A fost întâmpinat la gară de un mare număr de prie­teni politici. Semne de cumințire Ne apropiem de sfârșitul celui dintâi deceniu de la Unire — un in­terval de timp atât de mic față de viitorul ce suntem ho­­râți a-i avea croit în istorie, și atât de mare to­tuși față de prea puținul ce l-au dat consolidării românești tocmai cei mai mult tăgăduitori, cei mai mesianic auto-chemați, ale căror sterpe opintiri din vremea aceasta de muncă din răsputeri, au carac­terizat atât de nenorocit tocmai a­­ceastă provincie dezrobită a noa­stră, care i-a dădăcit pe cei mai mulți dintre înșelătorii aceștia ai celor mai mari speranțe ale româ­nimii libere. Ne apropiem de acest soroc — iată, astăzi sunt opt ani de când opincarii regelui Ferdinand și-au făcut intrarea triumfală în mândra capitală a ungurului trufaș­ — și eram amenințați ca dintre toate popoarele cari și-au croit împreună cu noi o soartă în lume, să fim cel al cărui prim deceniu de după 1918 este bilanțul celei mai triste ne­putințe, celei mai dureroase zbu­­ciumări intestine, c­­or mai multe speranțe înșelate și celor mai fu­neste patimi mărunt­e. Eram ame­nințați să încheiem tecada aflând pentru r. nu știu cățea mie oară, că­ci Iuliu Maniu a mai cerut oda­tă desființarea parlamentului, că dl Alexandru Vaida a mai reamintit odată că dsa i-ar trimite pa­roți la l­iga Națiunilor, că partidul na­­țional-țărănist a hotărât de dragăl comemorării deceniului de muncă trudnică a altora la consolidarea unirii, să mai reia încă o datâ d’a cope tot ce i-a­­ a. ft până acum contribuția la opera de consolidare a statului român întregit. Eram amenințați a vedea într’ade­­văr acest unic caz de precumpă­­nire a intereselor personale și de partid față de interesele mari ale neamului românesc, căci nu mai departe de cât zilele trecute, când Ungaria inteția campania pornită impotrivă-de prin intermediul lor­dului Rothermere, în Cameră se a­­mintia că, pentru a nu știu câtea oară, partidul național-țărănist a dat mâna cu propagandiștii anti­­valahi din străinătate, și nu mai departe decât tot zilelc acestea — și în ce momente ! — partidul na­­țional-țărănist făcea încă una din­tre provocatoarele sale gafe, de felul aceleia de la încoronare, sau aceleia dela botezul celui ce avea să fie regele Mihai I. Și iată, în sfârșit, minunea pe cale de­ a se întâmpla, Dl Vaida hotărește că partidul național-țără­­nist nu va face opinie separată în chestiunile r­­ari de stat, printre care, pornind de la actualitatea cam­paniei revizioniste a Ungariei, este bine înțeles și politica externă a românilor. Este o minune ceea ce auzim și vedem, și dacă ni-a fost dat s’o vedem și s’o auzim în acest al op­tulea an de la intrarea noastră în Budapesta, este desigur datorită în rândul dintâi marelui patriotism și înțeleptului tact al șefului nostru și al guvernului, este datorită dlui Ion I. C. Brătianu, care și după ce a riscat eșecul pertractărilor din Iunie cu di Maniu, și după ce șeful național-țărăniștilor a comis neso­cotitul act politic de-acum unspre­zece zile de la Cameră, și după ce partidul național-țărănesc a înțeles să arate în ultimele zile că nu este un partid cu care să se poată sta de vorbă fără riscuri, și-a călcat pe inimă, a stăruit în apelurile la con­­ciliațiune, a sfătuit, a îmbiat, până când mobilul acestei acțiuni , ma­rile interese ale statului, a fost în cele din urmă sezisat înțeles și în­sușit. Acum, cu toate contrazicerile la cari le place fruntașilor național­­țărăniști să se expună, este de cre­zut că stau de fapt în fața unei situații noui și îmbucurătoare. Iar declarațiile făcute de dl ministru Duca la Cameră, înainte de închi­derea sesiunii extraordinare, decla­rații prin cari s­a adresat d-lui Maniu și confraților săi și le spunea: „la re­vedere la toamnă, la o operă con­structivă“, sunt desigur de bun au­gur, tăgăduitoare că bilanțul de­­ceniului dintâi de după unire nu se va încheia reprobabil cum se so­cotea. In ziua de azi, când Budapesta izbăvită acum opt ani de armatele noastre raliază la campania sa an­­tivalahă fascismul italienesc și pe o seamă de oameni din Anglia, acce­lerarea aceasta a cumințirea parti­dului național-țărănist este unul dintre cele mai îmbucurătoare sem­ne ale vremii. Vom aștepta, bine înțeles, să ve­dem cât se vor ținea de cuvânt pentru ca bucuria țării să poată să fie adevărată. ÎSAIA TOLAN 4 August 1919 Se împlinesc opt ani de zile de la ocuparea Budapestei de către armata româna a Regelui Ferdinand. Această aniversare este și va rămâne o zi de săr­­bătoare a românilor de pretutin­deni, în primul rând a românilor ardeleni, cari am suferit sute de ani umilirea în care ne a ținut trufașa capitală. Cu toate acestea, ziua de 4 August 1919 nu este aniversarea răsbunării, căci poporul român, oricât de mult ar fi îndurat în cursul veacurilor, detestă acest sentiment. S’a spus de atâtea ori și o re­petăm de câte ori e nevoe, că, la Budapesta, n’am căutat să jig­nim mândria unui popor vecin cu care dorim să trăim în bună înțelegere, ci am căutat să afir­măm încă odată dreptul nostru asupra Ardealului, unde — vorba dlui N. Iorga — nația noastră se sprijinește pe vechimea de locu­ință, pe preponderența numerică, pe necesitatea geografică, precum și pe voința liber exprimată a majorității locuitorilor săi, azi cetățeni egal îndreptățiți ai statu­lui român. Este un fapt istoric că armata română a fost primită de popu­lația capitalei ungurești ca o ar­mată salvatoare. Documente con­timporane ne confirmă aceasta și se știe că n’au fost puțini la nu­măr soldații noștri cari și-au în­cărcat ranițele cu cadourile date spre amintire, de populația sal­vata de bolșevici. Uitând serviciile ce i le-am făcut, și că acum 8 ani armata română a salvat viața foștilor inamici precum și cauza civiliza­ției europene, — astăzi aceiași Budapestă ne urește de moarte. Am redevenit „dușmanii seculari ai nației ungurești“. Parlamentul, presa și intelec­­tualimea ungurească este prada unor visuri bolnave ce o mână spre prăpastie. Vechile hotare ale țării Sfântului Ștefan sunt idealul suprem al Ungariei de astăzi. Și numai rareori se ivesc oa­meni clarivăzători ca deunăzi pu­blicistul Ladislau Szabo, care a avut curajul să susțină în ziarul „Pesti Napló“, că sforțările în ve­derea revizuirii tratatului de la Trianon sunt pur și simplu ri­dicole și neserioase, dat fiind faptul minorității populației un­gurești în provinciile luate Un­gariei. Viitorul ne va arată dacă Un­garia este sau nu în stare să se cumințească, sau menținându-și politica nesocotită și provocătoare de astăzi, va da noui lovituri păcii. In orice caz, noi, cari am văr­sat sânge românesc pentru resta­bilirea echilibrului social în țara ce se svârcolea în ghiarele lui Béla Kun, cunoaștem drumul ce duce spre acea capitală a spe­ranțelor nebune. C. Lichidări Necontestabile se lichidează în zilele noastre o acțiune ce n’a fă­cut cinste neamului românesc în­tregit, dupa cum nici bine nu i-a adus in toți acești ani de după unire. Se lichidează o acțiune centri­fugă, și i se substituie o unire a forțelor constructive și o limpezire a stărilor de lucruri. Partidele ce subsistau­ din agi­tație demagogică, din exploatări de ignoranță, din incitarea pati­milor de rând, dispar tot atât de fără veste pe cât de fără veste și temei apăruseră în viața publică a țării românești. A lichidat ave­­rescanismul, cum partid politic n’a lichidat până astăzi. Iorghismul inconsecvent, abătut de la ținta su­perioară ce-o avusese când era un factor de îndrumare națională, i-a urmat în același timp, pedepsit de alegători într’un chip ce a tre­buit să cumințească pe toți câți ar mai fi dispuși să purceadă pe căile rătăcirii. Și a lichidat dea­­semenea cuzismul, după ce întâi certurile deplorabile ce s’au iscat in sânul său, au dovedit că tre­buia să lichideze chiar și inde­pendent de marea purificare ce s’a întâmplat in viața noastră politică in cursul lunilor acestora din urmă. Iar acum, abia la câteva săp­tămâni după această degringoladă generală a celor auto-condamnați la decădere finală, vine congresul studențesc de la Mănăstirea Ne­­amțu, și hotărește odată pentru totdeauna neutralitatea studențimii față de organizațiile politice. Este și acesta unul dintre ma­rile semne ale epocii de limpezire a stărilor de lucruri, epocă ce se marchează printr’o întoarcere a fie­căruia la datoriile constructive ce le are față de neam. După atâția ani de zbucium zădarnic, căruia nu i se poate contesta pornirea generoasă, după cum nici de recunoscut nu i se poate recunoaște decât o oarecare intensificare a­ sentimentului na­țional la unii dintre români și prilejuirea scrisurii unui nou pre­text de oportunism la alții, cari s’au ridicat pe spatele studenți­mii pentru ca apoi s’o compromită, studenții hotărăsc să se întoarcă la carte, după cum fiecare dintre membrii lichidatelor grupări poli­tice se vor întoarce dacă nu azi mâine, la preocupările cotidiane mai puțin sau mai mult nevino­vate, pe cari le-au avut înainte de­ a intra în aventura politică în care și-au frânt gâtul.

Next