Naţiunea, iulie-septembrie 1927 (Anul 1, nr. 135-207)
1927-08-05 / nr. 164
Anul 1. No. 164 2 ^ exempluPUi __fagis» 5 August 1927 Prinvredact.r si ro- ^ ^ ABONAMENTELE;^ Să nu uităm! Nu odată am meritat reproșii că uităm prea ușor, că nu știm să ținem minte. Dacă pentru individ, uitarea poate fi o calitate, pentru o națiune, pentru un popor — ea constitue un defect capital. In timp ce presa vecină fierbe de enervarea stârnită de acțiunea lordului Rothermere — cerând, cu date statistice făurite în arsenalul Rredentei, revizuirea tratatului de la Trianon, — presa noastră — cu o singură excepție, „Universul“ — nu a știut să-și amintească și să împrospăteze în memoria opiniei publice românești, un eveniment din trecutul nostru nu tocmai îndepărtat, o aniversare ce nu ar fi trebuit să ne iasă atât de ușor din minte. Se împlinesc astăzi — 4 August 1927 — opt ani de când prima divizie românească își făcea intrarea în capitala Ungariei pentru a pune capăt revoluției bolșevice maghiare Soldatul român, prin apariția lui dincolo de Tissa, a înfrânt războiul civil maghiar, deslănțuit de dușmanii interni ai Ungariei, căreia i-a redat siguranța și liniștea de care se bucură astăzi guvernul contelui Ștefan Bethlen. Ca salruiai acestea îri Ungaria, nu are de ce ne mila, dar faptul că noi, în timp ce vecinii noștrii cer revizuirea „nedreptăței“ tratatului de pace dela Trianon, nu știm să ne amintim și nouă și lor sacrificiile imense și de toate felurile care s’au făcut, fără precupețire, pentru restabilirea liniștei în Europa, — constitue o mare vinovăție, o greșală — chiar pe care trebue să o recunoaștem. In timpul acesta, vecinii noștrii, neînconjurând chiar frauda, folosesc și inventează, la nevoe, toate datele cari li se par folositoare cauzei lor Este incontestabil că acțiunea lordului Rethermere, a găsit — nu numai în Ungaria, unde era firesc — dar și în alte părți, un ecou favorabil. Dar este cel puțin tot atât de adevărat că în imensa majoritate a opiniei publice internaționale, acțiunea al cărei avocat este lordul Rothermere, este judecată altfel și considerată ca o acțiune — simptomatică și tulburătoare, fără îndoială — lipsită însă de orice fond serios dar mai ales, de orice sorți de izbândă. Nu trebue să se uite că tratatul de la Trianon nu este o chestiune personală între noi și Ungaria, ci că el reglementează statutul dintre Ungaria pe de o parte și România, Cehoslovacia și Jugoslavia, deci Mica Antantă. Nu trebue să se uite iarăși că în fața forului internațional care este Liga Națiunilor nu se poate pune problema revizuirei unuia din tratatele de pace decurgând rezultatele războiului mondial, fără ca, în mod automat, să se pună pe tapet, în complexul lor, eventualitatea și necesitatea revizuirei tuturor celorlalte tratate de pace. Și cine poate crede sau spera că aceasta ar fi posibil? Ungaria? Și-și face ca iluzii că alături de ea ar găsi Italia pe al cărei sprijin pare să conteze datorită unor articole izolate ale unor ziare italienești? Dar dacă s’au uitat acolo cuvintele dlui Mussolini, rostite acum un an de dictatorul Italiei cu prilejul duelului oratoric angajat cu d. Stressemann din cauza incidentului de frontieră de la Brennero, — noi nu le-am uitat. — „Italia, spunea d. Mussolini, nu va admite niciodată ca să se atingă cineva de ceea ce a obținut cu prețul aspru al sângelui italian !“ Faptul că, în momentul de față încurajarea jocului maghiar servește Italiei, ca un argument folositor în tactica ei de a obține un maximum de foloase economice sau politice, fie în Europa centrală, fie în Albania, — sau va determina pe d. Mussolini de a sprijini în mod serios o acțiune care, prin repercusiunile ei imediate, s’ar întoarce ca o Sabie cu două tăișuri în contra Italiei însăși. Lordul Rothermere nu poate dormi de coșmarul care î’i dă amintirea sacrificiului vieței celor 900.000 de soldați englezi, morți în războiul mondial pentru a repara „nedreptățile“ din... Europa. „Nedreptățile“ din alte continente, sau chiar cele din apropierea imediată a Marii Britanii, nu supără somnul nobilului lord? Numai a celor din Ungaria? E înduioșetor și ridicol de străveziu. Ce ar zice însă țara căreia îi aparține lordul Rothermere, ce atitudine ar lua Anglia față de o acțiune care ar porni din inițiativa vreunui bancher cehoslovac, român sau iugoslav, pentru „revizuirea regimului impus indigenilor din coloniile engleze“? Desigur, nu diferită de aceia a oficialităței noastre, care, prin tăcerea ei voită, arată “că disprețuește atacurile din afară, amestecul străin într’o problemă a ei internă, care o privește pe ea și numai pe ea. De aceia este bine să lăsăm Societăței Națiunilor și reprezentanților noștrii acolo, grija de a veghia la pacea Europei. Noi să ne îngrijim, deocamdată, numai ca pacea României să nu fie tulburată. Și pentru aceasta este bine să ne amintim că soldatul român care a învățat drumul la Budapesta pentru restabilirea liniștei Ungariei, — și-l va reaminti — cu elan și bucurie — atunci când nevoia și interesele României o vor cere. Și nu’l va mai face singur, de astădată. Ci în buna tovărășia a aliaților noștrii. Să nu uităm aceasta, și mai ales — să o știe și alții. J. Paleologu Sosirea dlui ministru Lapedatu la Cluj Azi dimineață la ora 11 și 30 a sosit cu expresul la Cluj dl Alex. Lapedatu, ministrul cultelor și artelor A fost întâmpinat la gară de un mare număr de prieteni politici. Semne de cumințire Ne apropiem de sfârșitul celui dintâi deceniu de la Unire — un interval de timp atât de mic față de viitorul ce suntem horâți a-i avea croit în istorie, și atât de mare totuși față de prea puținul ce l-au dat consolidării românești tocmai cei mai mult tăgăduitori, cei mai mesianic auto-chemați, ale căror sterpe opintiri din vremea aceasta de muncă din răsputeri, au caracterizat atât de nenorocit tocmai această provincie dezrobită a noastră, care i-a dădăcit pe cei mai mulți dintre înșelătorii aceștia ai celor mai mari speranțe ale românimii libere. Ne apropiem de acest soroc — iată, astăzi sunt opt ani de când opincarii regelui Ferdinand și-au făcut intrarea triumfală în mândra capitală a ungurului trufaș — și eram amenințați ca dintre toate popoarele cari și-au croit împreună cu noi o soartă în lume, să fim cel al cărui prim deceniu de după 1918 este bilanțul celei mai triste neputințe, celei mai dureroase zbuciumări intestine, cor mai multe speranțe înșelate și celor mai funeste patimi mărunte. Eram amenințați să încheiem tecada aflând pentru r. nu știu cățea mie oară, căci Iuliu Maniu a mai cerut odată desființarea parlamentului, că dl Alexandru Vaida a mai reamintit odată că dsa i-ar trimite paroți la liga Națiunilor, că partidul național-țărănist a hotărât de dragăl comemorării deceniului de muncă trudnică a altora la consolidarea unirii, să mai reia încă o datâ d’a cope tot ce i-a a. ft până acum contribuția la opera de consolidare a statului român întregit. Eram amenințați a vedea într’adevăr acest unic caz de precumpănire a intereselor personale și de partid față de interesele mari ale neamului românesc, căci nu mai departe de cât zilele trecute, când Ungaria inteția campania pornită impotrivă-de prin intermediul lordului Rothermere, în Cameră se amintia că, pentru a nu știu câtea oară, partidul național-țărănist a dat mâna cu propagandiștii antivalahi din străinătate, și nu mai departe decât tot zilelc acestea — și în ce momente ! — partidul național-țărănist făcea încă una dintre provocatoarele sale gafe, de felul aceleia de la încoronare, sau aceleia dela botezul celui ce avea să fie regele Mihai I. Și iată, în sfârșit, minunea pe cale de a se întâmpla, Dl Vaida hotărește că partidul național-țărănist nu va face opinie separată în chestiunile rari de stat, printre care, pornind de la actualitatea campaniei revizioniste a Ungariei, este bine înțeles și politica externă a românilor. Este o minune ceea ce auzim și vedem, și dacă ni-a fost dat s’o vedem și s’o auzim în acest al optulea an de la intrarea noastră în Budapesta, este desigur datorită în rândul dintâi marelui patriotism și înțeleptului tact al șefului nostru și al guvernului, este datorită dlui Ion I. C. Brătianu, care și după ce a riscat eșecul pertractărilor din Iunie cu di Maniu, și după ce șeful național-țărăniștilor a comis nesocotitul act politic de-acum unsprezece zile de la Cameră, și după ce partidul național-țărănesc a înțeles să arate în ultimele zile că nu este un partid cu care să se poată sta de vorbă fără riscuri, și-a călcat pe inimă, a stăruit în apelurile la conciliațiune, a sfătuit, a îmbiat, până când mobilul acestei acțiuni , marile interese ale statului, a fost în cele din urmă sezisat înțeles și însușit. Acum, cu toate contrazicerile la cari le place fruntașilor naționalțărăniști să se expună, este de crezut că stau de fapt în fața unei situații noui și îmbucurătoare. Iar declarațiile făcute de dl ministru Duca la Cameră, înainte de închiderea sesiunii extraordinare, declarații prin cari sa adresat d-lui Maniu și confraților săi și le spunea: „la revedere la toamnă, la o operă constructivă“, sunt desigur de bun augur, tăgăduitoare că bilanțul deceniului dintâi de după unire nu se va încheia reprobabil cum se socotea. In ziua de azi, când Budapesta izbăvită acum opt ani de armatele noastre raliază la campania sa antivalahă fascismul italienesc și pe o seamă de oameni din Anglia, accelerarea aceasta a cumințirea partidului național-țărănist este unul dintre cele mai îmbucurătoare semne ale vremii. Vom aștepta, bine înțeles, să vedem cât se vor ținea de cuvânt pentru ca bucuria țării să poată să fie adevărată. ÎSAIA TOLAN 4 August 1919 Se împlinesc opt ani de zile de la ocuparea Budapestei de către armata româna a Regelui Ferdinand. Această aniversare este și va rămâne o zi de sărbătoare a românilor de pretutindeni, în primul rând a românilor ardeleni, cari am suferit sute de ani umilirea în care ne a ținut trufașa capitală. Cu toate acestea, ziua de 4 August 1919 nu este aniversarea răsbunării, căci poporul român, oricât de mult ar fi îndurat în cursul veacurilor, detestă acest sentiment. S’a spus de atâtea ori și o repetăm de câte ori e nevoe, că, la Budapesta, n’am căutat să jignim mândria unui popor vecin cu care dorim să trăim în bună înțelegere, ci am căutat să afirmăm încă odată dreptul nostru asupra Ardealului, unde — vorba dlui N. Iorga — nația noastră se sprijinește pe vechimea de locuință, pe preponderența numerică, pe necesitatea geografică, precum și pe voința liber exprimată a majorității locuitorilor săi, azi cetățeni egal îndreptățiți ai statului român. Este un fapt istoric că armata română a fost primită de populația capitalei ungurești ca o armată salvatoare. Documente contimporane ne confirmă aceasta și se știe că n’au fost puțini la număr soldații noștri cari și-au încărcat ranițele cu cadourile date spre amintire, de populația salvata de bolșevici. Uitând serviciile ce i le-am făcut, și că acum 8 ani armata română a salvat viața foștilor inamici precum și cauza civilizației europene, — astăzi aceiași Budapestă ne urește de moarte. Am redevenit „dușmanii seculari ai nației ungurești“. Parlamentul, presa și intelectualimea ungurească este prada unor visuri bolnave ce o mână spre prăpastie. Vechile hotare ale țării Sfântului Ștefan sunt idealul suprem al Ungariei de astăzi. Și numai rareori se ivesc oameni clarivăzători ca deunăzi publicistul Ladislau Szabo, care a avut curajul să susțină în ziarul „Pesti Napló“, că sforțările în vederea revizuirii tratatului de la Trianon sunt pur și simplu ridicole și neserioase, dat fiind faptul minorității populației ungurești în provinciile luate Ungariei. Viitorul ne va arată dacă Ungaria este sau nu în stare să se cumințească, sau menținându-și politica nesocotită și provocătoare de astăzi, va da noui lovituri păcii. In orice caz, noi, cari am vărsat sânge românesc pentru restabilirea echilibrului social în țara ce se svârcolea în ghiarele lui Béla Kun, cunoaștem drumul ce duce spre acea capitală a speranțelor nebune. C. Lichidări Necontestabile se lichidează în zilele noastre o acțiune ce n’a făcut cinste neamului românesc întregit, dupa cum nici bine nu i-a adus in toți acești ani de după unire. Se lichidează o acțiune centrifugă, și i se substituie o unire a forțelor constructive și o limpezire a stărilor de lucruri. Partidele ce subsistau din agitație demagogică, din exploatări de ignoranță, din incitarea patimilor de rând, dispar tot atât de fără veste pe cât de fără veste și temei apăruseră în viața publică a țării românești. A lichidat averescanismul, cum partid politic n’a lichidat până astăzi. Iorghismul inconsecvent, abătut de la ținta superioară ce-o avusese când era un factor de îndrumare națională, i-a urmat în același timp, pedepsit de alegători într’un chip ce a trebuit să cumințească pe toți câți ar mai fi dispuși să purceadă pe căile rătăcirii. Și a lichidat deasemenea cuzismul, după ce întâi certurile deplorabile ce s’au iscat in sânul său, au dovedit că trebuia să lichideze chiar și independent de marea purificare ce s’a întâmplat in viața noastră politică in cursul lunilor acestora din urmă. Iar acum, abia la câteva săptămâni după această degringoladă generală a celor auto-condamnați la decădere finală, vine congresul studențesc de la Mănăstirea Neamțu, și hotărește odată pentru totdeauna neutralitatea studențimii față de organizațiile politice. Este și acesta unul dintre marile semne ale epocii de limpezire a stărilor de lucruri, epocă ce se marchează printr’o întoarcere a fiecăruia la datoriile constructive ce le are față de neam. După atâția ani de zbucium zădarnic, căruia nu i se poate contesta pornirea generoasă, după cum nici de recunoscut nu i se poate recunoaște decât o oarecare intensificare a sentimentului național la unii dintre români și prilejuirea scrisurii unui nou pretext de oportunism la alții, cari s’au ridicat pe spatele studențimii pentru ca apoi s’o compromită, studenții hotărăsc să se întoarcă la carte, după cum fiecare dintre membrii lichidatelor grupări politice se vor întoarce dacă nu azi mâine, la preocupările cotidiane mai puțin sau mai mult nevinovate, pe cari le-au avut înainte de a intra în aventura politică în care și-au frânt gâtul.