Naţiunea, iulie-septembrie 1927 (Anul 1, nr. 135-207)

1927-07-22 / nr. 152

Pag. _____________________________________________________________NAȚIUNEA_____________________________________________________________Nr. 15_ [el n și-a fătut nun datoria A fost Regele Ferdinand I al Ro­­m­âniei ! Ca orice om, va fi avut și El poate păcatele Lui. Dar pe deasupra pă­catelor, de amintirea Regelui care se duce va rămânea legat sentimen­tul adânc, că, în ceasurile hotărâ­toare ale Vieții Lui private și pu­blice, și-a făcut mereu datoria. Tânăr, atunci când inima Lui țe­­suse un roman de iubire, văzut cu ochi îngăduitori de Regina Elisabeta chiar, în jurul unei încântătoare românce, El a dat înapoi în fața o­­poziției făcută de șeful guvernului de pe vremuri. Interesele mari ale Țar­ii cereau căsătoria Prințului Moștenitor cu vreo Principesă de peste graniță și viitorul nostru Rege S a supus. Viitorul L’a mân­gâiat, este drept, în această pri­vință, dându-I drept tovarășă de vieață pe cea mai devotată dintre soții și pe cea mai cuminte dintre Regine. Abia sunt pe Tron, în plin războiu mondial, Regele Ferdinand a știut, a doua oară, să-și calce pe inimă. Având să aleagă între legăturile Sale de familie cu Casele Domni­toare ale Puterilor Centrale și între voința neamului românesc, care tin­dea spre un războiu împotriva a­­cestora, El a ales drumul reclamat de interese­­ și de sentimentele a­­dânci ale țării Sale. Și în această privință, viitorul L a răsplătit, dân­­du-i putința să vadă înfăptuită Ro­mânia Mare, adică visul oricărui bun Român. Dar soartea-i mai cerea Regelui nostru o probă a tăriei inimei Sale. El a dat-o fără șovăire, deși nu fără durere, de­sigur. Din păcate însă, în acest din urmă punct, vieața nu i-a dat Regelui răs­plata sacrificiului pe care-L făcuse. Căci pe lângă mângâierea că prin acest act al Său a făcut binele țării Sale, Regele Ferdinand a avut și nespusa mâhnire de a vedea, în zilele de suferință fizică cu care Și-a sfârșit vieața S­a eroică, cum oamenii pentru care se pare că ni­mic nu-i sfânt, au căutat să facă un motiv de frământare in Țara pentru care El dăduse dovada su­premă de renunțare de Sine. Du-Te Rege mare și iubit, căci iubit ai fost și de cei mulți, ca și de cei puțini. Urma adâncă lăsată de faptele Tale în vieața poporu­lui românesc nu se va șterge. Neamul acesta, căruia i-ai sacrifi­cat totul ; țăranii, cărora Tu ai ve­nit cel dintâi, să le oferi moșiile Tale și făgăduința drepturilor cetă­țenești ; toate sufletele cinstite ale țării pe care ai iubit-o și ai servit-o și care a văzut în Tine exemplul cel mai înalt al datoriei împlinite, nu Te vor uita. Iar acum, în acest ceas al lucru­rilor ce nu pot fi schimbate, ei se pleacă, cu toată durerea sufletului lor, înaintea sicriului Tău și se reagă să urmeze, în măsura slabe­lor puteri, marea sa pildă. Pagini de glorie Ziua învierii In ziua de 1 Decembrie 1918, Bucureștii liberați îmbrăcau veșt­mântul de sărbătoare. Regele re­intra în capitala țării în fruntea armatei sale eroice. A fost o zi de mari și covârșitoare emoții, așa cum nu le e dat să trăiască de­cât popoarelor care-și cuceresc fericirea trecând prin cele mai crude suferințe. Visul rău trecuse ; el ținuse doi ani. Deșteptarea ve­nise, era așa cum nu îndrăsniam s’o dorim în cele mai cutăzătoare plăsmuiri ale minții noastre. Cu mândrie, Regele putea să declare: „Când am luat moșteni­rea întemeietorului României mo­derne, am făgăduit înaintea re­prezentanților Națiunei că voi fi bun Român. Cred că m’am ți­nut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită e răsplată, și astăzi pot spune cu fruntea senină , față de Dumnezeu și față de poporul Meu am conștiința curată“. In această zi a învierii n’a fost locuitor al mult încercatei capi­tale, care să nu alerge să vază cortegiul triumfal și n’au fost ochi care să nu picure lacrimi. In fruntea cortegiului era Re­gele, având lângă el pe Regina Maria și pe generalul Berhhelot, tus-trei călări. După cei trei fău­ritori ai victoriei, venin oastea re­gimentele de la Mărăști, Mărășești, de la Oituz și de la Cireșoaia Apoi unități din armatele aliate, Fran­cezi, Englezi, Americani, repre­zentanți ai ilustrelor armate care se acoperiseră de glorie pe câm­purile de luptă ale Apusului. Dar, pe de-asupra steagurilor care tălfăiau mândre, ochii umezi ai privitorilor sfredeleau spațiul, iar gândul mergând mai iute, țin­tea departe . . . La Alba Iulia, în vechea Capitală a lui Mihai Viteazul, se încheia în același momente, prin voința Națiunii Române, adunată din toate colțurile Ardealului, cel mai măreț act al istoriei neamu­lui românesc“ Din „Istoria războiului pentru în­tregirea neamului românesc, 1916— 1919“ de Const. Kirițescu, p. 325 27 voi. Exemplul Regelui Sătenilor de pe Domeniile Coroanei li se dă imediat în arendă folosința pământului (Din „România“, organul Marelui Cartier general din Iași, 22 Martie 1919.) M. S. Regele a adresat dlui administrator al Domniilor Coroa­nei următoarea scrisoare: Domnule Administrator, împrejurări vrășmașe au împie­dicat până acum Parlamentul să desăvârșească opera reformelor constituționale. Astăzi când vitejii noștri ostași, cari cu atâtea jertfe și atâta sânge au apărat pământul strămoșesc, se întorc la căminurile lor, voesc ca pe Domeniile Coroanei, ca și pe proprietățile Mele, ei să se bucure de foloasele pe cari le asigură principiile sancționate de Mine în Constituție In acest scop, până ce nouă legi vor permite împroprietărirea lor definitivă, doresc ca pe aceste Domenii ei să fie deja, sub formă de obște și de arendă, puși de îndată în folosința pământurilor ce li se vor cuveni. La aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri, a­cele, se va ține seamă în primul rând de luptătorii cari se intorc de sub drapel și de familiile acelora cari și-au istovit viața în serviciul Pat­riei Veți binevoi, potrivit cu aceasta, să alcătuiți un proect de organi­zare a obștiilor, astfel ca funcțio­narea lor să poată începe imediat ce situația generală o va face cu putință. Ferdinand Măsuri de ordine și de doliu București. 21. — Autoritățile militare au decis ieri interzicerea oricăror atrapamente, afară de procesiunile de doliu, de aseme­­nea a întrunirilor neîncuviințate în prealabil de comandamentele militare. S’a dispus închiderea localuri­lor de petrecere, teatrelor și­ a tu­turor localurilor de spectacole, pe tot timpul doliului țârii. „Ferdinand cel Leal“ M. S. Regele Ferdinand a acordat o convorbire corespondentului marelui ziar francez „Figaro“. Corespondentul dl Robert de Lezeau, după ce caracterizează în cuvinte miș­cătoare acțiunea și atitudinea Regelui nostru, face interesanta observație, că Suveranul atât de iubit de poporul său, se va bucura în istorie de un epitet neobicinuit și neacordat nici­ unui mo­narh in toate veacurile : „Ferdinand cel Leal„. Iată nobi­lele cuvinte, pe care M. S. Regele României le-a rostit și pe care marele ziar parisian le-a împrăștiat în lumea întreagă : Mă găsești, — a binevoit să spuie Regele Ferdinand — după zile crude, dar țin să-ți afirm cu voia dușmanilor noștrii, că încre­derea Mea rămâne întreagă și că că nu mă va părăsi . România va merge până la capăt, adică până la victorie, împreună cu Aliații săi­­ mari și iubiți. E mândră să lupte alături cu ei. Nenorocirile trecătoare pe care le îndură și pe care le simt dureros, în tot ceea ce inima unui Rege trebuie să aibă părin­tește, nu mă împiedecă să fiu si­gur că am îndreptat țara pe dru­mul cel mare al menirei sale is­torice. Fiecare popor are pe a sa. Menirea țărilor germanice a fost să se contopească într’o întinsă împărăție. Așa s’a și întâmplat Soarta vitezei Italii a fost să-și îndeplinească unitatea și a ajuns la aceasta după multe vicisitu­dini, pentru că această ursită era scopul superior al vieței sale și pentru că a năzuit într’acolo cu căldură, cu curaj și cu tenacitate. Tot așa va fi și pentru Româ­nia. ..Te asigur, că de cinci luni de când ține războiul nostru ori­care ar fi gravitatea ceasurilor și cruzimea neizbânzilor noastre, nici o clipă n’am simțit o părere de rău căci nici o clipă n’am avut simțul că M’am înșelat asupra menirei acestei țări“. — Ofițerii Maiestății Voastre, Sire spun în adevăr cu orice prilej, că și în momentele cele mai rele, nu V’au auzit rostind o singură plângere: „Atât ar mai fi lipsit ! Să Mă plâng! Dar cum oare să fi putut să Mă plâng vreodată ? Tot ce am făcut, înțelegi dta dacă ar fi încă odată să fac aș face ! De­sigur. De­sigur trebuie să luăm din nenorocirile noastre de astăzi lecții de energie. Dar e păcat să ne pierdem vremea gândindu-ne la ele, pentru a căuta motive de desnădejde și de chin sufletesc. Trebuie să ne îndreptăm ochii mai departe și mai sus ne ridi­căm sufletele și mai ales trebuie să ne întărim în fiecare zi tot mai mult, fiecare din noi, voința. A voi, a voi, acesta este to­tul a voi.“ Regele Ferdinand stătue, adaugă corespondentul, ciocănind aceste două silabe cum faci cu arma pe care vrei să o făurești. „Și nu să voiești cine știe cum Nu să voiești trecător, ci cu toate puterile minții și ale inimii! Vo­ința în vremurile de fier în care trăim e talismanul care va izbuti să sfărâme și porțile cele mai strașnic încuiate. Trebuie ca fie­care din noi de la cel mai mare până la cel mai mic să se încre­dințeze de acest adevăr și să se facă vrednic de a’l îndeplini. In ceea ce Mă privește pe Mine, în acest chip vreau Eu biruința, a­­ceea care ne cere astăzi atâtea lacrimi și care ne va aduce într’o zi atâta bucurie. Așa am voit Eu intervenția României și în unire cu guvernul Meu am hotărât-o. O cât M’a costat­­ uite, a fost poate pentru mine clipa cea mai dureroasă, cea mai plină de chi­nuri din acest lung șir de încer­cari. Când Mi-am luat Tronul gândul rolului pe care trebuia să’l joace România în marele confllict a luat pentru dânsa toate clipele vieței Mele. Aceasta era marea datorie de la care nu puteam să Mă sustrag și nu trebuia. Câte lupte ! Câte frământări lăuntrice ! De la înce­put îmi impusesem această re­gulă de conștiință: să Mă las pe Mine la o parte, să nu țin seamă nici de neamul din care am pornit nici de familia Mea nici de sentimentele Mele ca om, să nu văd decât Româ­nia, să nu Mă gândesc decât la dânsa și decât pentru dânsa. Doar nu domnești asupra u­­nui neam pentru tine însuți, ci pentru neamul acela. Acea­sta și este: cred Eu cinstea unui Rege. M’am silit să­­ pă­strez credința. Când pentru care puțin tot gândindu-Mă și întor­­cându-Mi gândul, am căpătat în­credințarea, că locul României era împreună cu popoarele înțe­legerii, că era de chemare latină ca și rasa sa, că interesul său și nu un interes trecător, că in­teresul cel statornic, interesul is­toric, trebuia să o așeze alături de Franța, de Anglia, de Rusia și Italia, că, dacă n’ar ținea sea­mă de această chemare, ar ajun­ge iarăși ce a fost atâta vreme vasala altei Puteri, și că ar ni­mici astfel tot ce ar face mări­mea și noblețea unei țări : unita­tea naținnală, libertatea de ac­țiune i­ndependentă, — atunci am simțit o mare întărire sufle­tească pentru că vedeam cu sigu­ranță ce drum aveam de urmat Dar în acelaș timp, simțiam și o jale adâncă, pentru că înțelegeam de câte lucruri avea să mă des­partă pentru totdeauna acest drum, de familia Mea, de prietenii ce i-am avut odată, de iubirile prie­tenești ale copilăriei Mele... Atunci a fost în Mine — iartă-Mă că rostesc aceste cuvinte mari, care de obicei nu-Mi plac ; nu mă pot scuti de dânsele aici, — atunci a fost în Mine o luptă între conștiința și inima Mea, și con­știința a biruit. Eu i-am cerut neapărat să fie astfel. Inima a rămas puțin cam tristă... Nu trebuie să i se ia în nume de rău aceasta. Vorbind despre comandanții armate­lor germane de invazie, și pe care M. S. Regele i-a cunoscut de aproape, adaugă : „Oare, nu știu ei, că datoriile au o ierarhie pe care nimeni dintre noi nu este liber să o a­­leagă și că datoria care Mi se impunea, era să apăr România și să-i asigur independența astăzi, și murirea în viitor? Germanii zic: „Mai presus de orice Germania“ , și eu am zis : „Mai presus de orice datoria mea“. „O altă datorie morală Mă va stăpâni de-opotrivă în viitor, Și o voi îndeplini și pe aceea cu dragoste adâncă, tot mai mare în fiecare zi, pe care po­porul românesc o face să se nască In inima Mea, — datoria de a face mai largă viata, mai mare bunăstarea a acelor ță­rani cuminți, isteți, chibzuiți și viteji, cari s’au bătut atât de eroic pentru tara lor. Cu acest gând încă de acum trebuie să prevedem ș i să cercetăm cu m­are aminte ceea ce va fi in România, reforma cea mare de după război , legea agrară. Eu mă voi sili, împreună cu gu­vernul Meu, să-i dau cea mai largă însemnătate socială $i caracterul practic cel mai efec­tiv, și să o aduc la îndeplinire cât se va putea mai larg $i mai drept. Nu e nimic mai greu $i mai gingaș decât să avezi o lege democratică, a­­tunci când nu vrei ca ea să a­­jungă demagogică, $i să piară prin aceasta chiar însuși pre­țul ei. Face ca pentru legea a­ceasta să-ți întrebuințezi toată conștiința și toată inima, pen­tru că acei cari, întorcându-se la vetrele lor, și care se vor folosi de dânsa, vor fi osta­șii“. Scriitorul francez încheie, slăvind dragostea adâncă și caldă, care leagă pe ostași și popor de Regele lor. A­­ceastă dragoste s’a născut în chip fi­resc, la cel dintâi prilej, când Regele și-a cunoscut supușii, iar supușii au putut prețui marele Său suflet. Voinicii Moldovei și­ ai Țării Românești văzură, la un apus de soare, trecând prin cantonamen­tele și pe lângă tranșeele lor, într’un veștmânt care nu se deo­­sebia prea mult de veștmântul pe care-l purtau ei, cu dreptate și bună privire, cu înfățișarea plină de iubire și mâna întinsă către dânșii, pe aceia din care nu cunoșteau până atunci decât chipul zugrăvit. Domnul țării, a văzut la lucru pe țăranii aceștia răbdători, plini de răbdare și vi­tejie, cari se uitau uimiți la dân­sul. Sângele lor l-a văzut curgând, dar plângeri dela dânșii n’a au­zit. Și El le-a spus în atâtea chi­puri deosebite, prin faptă ca și prin cuvânt: „Vă doare, Mă doare și pe Mine, îmi sunteți dragi, copii.“ Și ei au răspuns: „Doam­ne, ne ești drag“. Așa s’a săvârșit în România, pentru marea ei fericire, unirea sufletească a poporului și a Reg­gelui. Unirea aceasta rodnică în urmări însemnate, fiecare zi fără îndoială se va întări și mai mult. Dar astăzi chiar ea este nezgu­duită, căci se sprijină pe o te­melie întreit de puternică : loia­litatea de suflet, nobleță de inimă ale Suveranului, devotamentul și vitejia acestei oștiri de țărani, cari au păstrat neatins în ei, la adăpostul oricărei stricăciuni stră­ine, rasa românească“ In ajunul bătăliei dela Mărășești Ordinul de zi al M. S. Rege­lui Ferdinand I In preziua bătăliei, regele Fer­dinand I a dat următorul ordin de zi trupelor ce aveau să ia parte la operații: Scumpii mei ostași! . Mult așteptata zi a sosit, când după luni de repaos și de refa­cere, iarăși puteți arăta dușma­nului vitejia românească a stră­bunilor noștri. S’a dat ordinul de ofensivă pe întregul front și împreună cu frontul nostru, fronturile vecine vor porni la atac. Ochii tuturor sunt ațintiți asupra noastră. In vitejia voastră toată suflarea ro­mânească și-a pus nădejdea și credința nestrămutată de victorie. Arătați-vă demni de această încredere. Alăturea cu frații voștri de arme din puternica armată rusească, porniți la luptă cu brațul oțelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul de biruință! Purtați drapelele înainte, alun­gați pe dușman din pământul strămoșesc, fiți pildă de vitejie, pildă de toate virtuțile omenești. Vom avea multe greutăți de învins, dar cu iubirea de neam și de țară în inimă și cu voință de fier, vom ieși biruitori­­ înainte dar, scumpii mei ostași, Țară și pentru Rege“. Nu e decât o singură lozincă : ori biruință, ori moarte de erou! Ferdinand

Next