Neamul Românesc, iunie 1911 (Anul 6, nr. 61-72)
1911-06-10 / nr. 64
1011 ■ chiar * organul independent al Romînilor de confesie mosaicâ$: era vorba să fim atacați, prin orice mijloace, pentru ca, trecind prin ceasuri grele, să fim siliți a părăsi, pentru cîtva timp, sistemul atacurilor la adresa altora,* adecă la adresa Jidanilor, — pentru a ne apăra noi Înșine împotriva acuzațiilor ce ni se aduc. Ați înțeles ? Și acum iată cum procedează față de mine. Mai întăia, cu cîtva timp înnainte, Jidanii de la revista «Facla» încep să facă larmă de havră in jurul unui pretins «plagiat» al mieu al unei aepigrame. Era vorba ca lumea să sa deprindă cu ideia, să fie preparată în vederea celor ce trebuiau să urmeze. Vedeți : a plagiat. Plagiază. Va mai plagia. Așadar, e un e plagiator». Și uite. După această manoperă introductivă — deodată—, chiar în ajunul alegerilor, apare broșura calomnioasă cu titlul: «O rușine universitară. Plagiatul d-lui A. C. Cuza, de Emanuel Socor». Și unde apare ? Tocmai în editura revistei acaetare din București, Strada Sărindar, No. 11. Așadar, unde?.Chiar în oficina ziarului jidovesca Adevărul — organ dovedit, cu acte, al societății de colonisare alea». Și, cînd zicem «LiraD — zicem alianța israelită universală», de la Paris, care este Cahalul tuturor Cahalurilor din lume, așadar Cahalul universal. Și, ca dovadă, iată ce mai urmează. Presa! Tocmai: Jidanii in presă. Și se pornește o campanie în toată regula în presa străină, pe tema pretinsului mieii plagiat. Cine ? Ei, cine — doar nu veți crede că vinovat e Socor. A cui e presa aceasta? A lor. Și dă-i înnainte. Știre senzațională — telefonată — ade la corespondentul nostru specialis la Viena, la Paris, la Roma, la Milano, la Cernăuți, la Atena. O afacere sensațională — românească — de plagiat — «eine rumänische Plagiat-Aff drei» Un profesor universitar — român — premiat de Academia Română, plagiatori și încă « Regele plagiatorilor» — cum scriu ziarele aitaliane» ale lui Nathan:an Re dei plagiaris». Pa toate tonurile, in toate jargonurile, țipă, miaună, latră — țibă, , jupine! — împotriva mea, de formă, căci pe mine lumea nu mă cunoaște, împotriva țerii, în fond. Știți bine , țară "sălbatecă, popor necioplit, prigonitor de Jidani, a Ein rohes, un wissen des Volk die Rumänen !» Ce să aștepți de la dînșii ? Barbari! Toate aceste infamii, evident, sunt puse la cap; ele presupun un punct de plecare, așadar și o concepție unitară, prin urmare, un organ de direcție, represintind interesele jidovești, ca atare, și mijloace, pentru a le îndeplini la moment. De unde ? Ei, tocmai, de la Cahal. Cum Cahal ? Ce Cahal ? El nici nu există. E un basm ridicol. Știm. Așa zic Jidanii — ca să scape de răspunderea organisării în taină a Statului în Stat jidovesc, împotriva creștinilor, așa zic Jidanii — ca su poată juca mai departe comedia «asimilării» și a înfrățirii cu popoarele, pe care sînt puși să le dușmănească, așa zic Jidanii — ca să ne poată exploata mai bine, cu ajutorul Cahalurilor, pe care ie au pretutindeni. Care există. Și uite: Kahal sau Cahal — în limba vulgară Cahal — însemnează adunare, comunitate, al cărei șef se numește Roș ha-Cahal, și, dacă avem în