Neamul Românesc, iunie 1917 (Anul 12, nr. 156)

1917-06-10 / nr. 156

hml al m-lea, No. ÎS6.' fil m *er­owski APARI ZILNIC w mmit iMi^pSSF A fost o vreme cind popoarele erau turma Statelor, proprietatea suveranilor și moștenirea dinastiilor. In ele însele nu se zbătea niciun suflet și, atunci, cum se putea cere ca din cercurile Curților și cance­lariilor diplomatice să se ție samă de o putere care ar fi trebuit în­­tăia trezită din elementele­­ umile de instinct ? Armatele, care nu se recrutau în­că din toți cetățenii, ci se alcătuiau din oameni ispitiți cu plata sau cu­leși cu arcanul, la circiumă, după o beție. In mijlocul unei orgii, ca să fie legați bine și trimeși la fabrica de soldați, unde învățau „exercițiul prusian”, ca să știe fiecare ce să facă din cele patru labe ale lui, armatele acestea de specialiști, pro­fesioniști și veterani serviau orice războiu, fără nicio convingere și nicio mulțămire lăuntrică. Azi se băteau cu unii pentru ca mine, îm­preună cu dlnșii, să meargă împo­triva unor dușmani de cari nici nu auziseră până atunci. Ba nici nu li se spunea totdeauna cu cine nu a face. Și ce pregătire sufletească pentru ce fel de atmosferă morală se putea face unor oameni care se și închiriau de micii suverani ai Germaniei ca să lupte oriunde i Ist­orice parte a Europei, ba chiar,imn dată­ ce îi plătise «1 ,4*#* colo de Ocean! Au venit apoi împotriva acestor experți fără suflet în ei mulțimile aprinse de un nebun entusiasm ale Revoluției francaze, care au dat de minciună toate prevederile și au răsturnat toate calculele prin singura putere a unei energii care nu vrea să știe de nicio piedecă. Și fără geniul lui Napoleon I­ iu cetele re­cruților de la 1792 au fost în stare să prefacă, printr’un șir de uimitoare biruinți, înfățișarea Europei. Și atunci, după ce epopeia s’a isprăvit și vulturii împăratului celui nou și unic zăceau frunți In pulbe­rea sîngeroasă a celei din urmă în­­frîngeri, fiecare din Statele care fuseseră învinse și călcate In picioare de nebiruitul avînt al eroicei plebe francese a căutat să substituie ar­matelor de Stat armate naționale, introducind, după exemplul Prusiei, datoria de a servi supt steag a fie­cărui supus, care se chema acuma „cetățean”. Cu astfel de ostași, pregătiți, în ce privește mintea și inima, printr-o îndărătnică școală de propagandă, a câștigat Prusia insări marie vic­torii care au dus, după răpunerea tuturor dușmanilor,­­­ Intemeiarea Imperiului german dominat de vul­­turii roșii și negri ai Berlinului. Ori­ce ar fi însemnat aceasta pentru presentul și viitorul omenirii, era totuși o răsplata cuvenită pentru cele mai mari sforțări ale unui a­­devărat și mare popor. Dar iată că armate naționale pretind că prezintă și alte State, al­cătuite numai din ce n­-a căzut în ghiară de-a lungul veacurilor și înfățișind numai o familie, o Cur­te, o castă de stăpînire ingîmfată și de nesățioasă stoarcere. „Armata națională­ a Austriei, cu sau fără Ungaria tot așa de pestriță, arma­tă de robi îndobitociți și de robi cari freamătă, aruncată din timp în timp pentru scopuri care întru ni­mic nu atingeau pe niciunul din neamurile care intrau îa compune­rea ei. A trebuit doar ca Junii Turci ai Eo­verilor și Talaafilor să răsară cu ideia »armatei naționale otomane“, în care se bat rasele, limbile și, pe de-asupra, și legile, ca să se vadă pe lume ceva mai caraghios și, fiindcă totuși e vorba de oameni, așa de vrednici de res­pect și de milă un­ei Iașii, ceva mai infam. Așa a găsit războiul formațiunile războinice ale Europei. Și iată că el, marele văditor al adevărurilor celor mai cu îngrijire ascunse și îngropate, începe a sfărma minciu­nile trecutului pentru a face să se vadă tot ce acoperia iluzia lor. Infrîngerile din 1914, 1915 și 1916 ale Austro-Ungariei au gră­mădit sute de mii de prizonieri în lagărele Rusiei mai ales. Oamenii au privit întăiu prinderea lor ca o izbăvitoare milă a lui Dumnezeu. Erau iertați în sfîrșit de povara luptei împotriva lor înșiși, a viito­rului lor național și în folosul că­lăilor cari-i minau la tăietoare, bu­curoși că scapă de dînșii. Apoi, după ce s’au desmeticit de osteneli, de lipsuri, de suferințile rănilor și bolilor, ei, mai mult de la sine, rare ori cu ajutorul vre­unui în­demn, căci Statele în luptă cu Monarhia bicefală respectau vechi­le prescripții ale dreptului „inter­național“ dintre State.—sau gîndit că rostul lor nu e să se odihnească și să aștepte ce se va hotărî des­pre ei fără ei, că lupta lor nu s’a isprăvit, ci a început numai. Și atunci Statele au trebuit să recunoască, pentru întâia oara, toate,—Rusia, care a permis în­ar­­marea Cehilor și Sîrbilor cari au luptat în Dobrogea, Franța, care a primit, de la început, pe toți su­pușii Statelor dușmane sau dușmă­nește neutre, cari căutau steagurile ei, acum în urmă și România noas­tră, care nu e destul de tare ca să dea inițiativa în lucruri așa de gin­gașe—, că orice om are dreptul de a lupta supt steagul națiunii sale și că niciun jurămînt nu-l poate opri de a-și face această datorie mai înnaltă decît toate... Recunoașterea acestui punct nou în istoria lumii, că pot fi armate naționale în afară de Stat, mai pre­sus de State și contra Statelor cind ele nu înfățișează națiunea, o pe­cetluiește, în ce ne privește pe noi, apariția voluntarilor romîni de ori­gine ardeleană și bucovineană. Și vedem in aceasta unul din ma­rile semne ale vremurilor. mu ioma. Armate de Stat (\ armate nationale nesiguranța Cu prilejul venirii ostasii r rmînt din Ardeal si Bucovina. CUGETĂRI Culese de Ion T. Ghica Astăzi un Suveran reprezintă o sintesă a vo­taților superioare voinții lui. Puterea sa se măr­ginește în a le canalisa, astfel ca orientațiunea lor să nu aibă loc în afară de dânsul, nici mai ales in contra lui. Aici residă toată arta poli­ticei moderne. (Gustave Le Bon.) Niciun bărbat, nicio femeie n’are dreptul de a răminea simplu spectator în timp ce ceilalți se luptă. (Lloyd George.) Atunci cînd vezi două mari popoare făcîn­­du-și un războiu lung și indirjit, dese­ori este să faci o politică rea crezind că poți sta spec­tator liniștit, de­oare­ce acela din cele două popoare care iese învingător, întreprinde apoi noi războaie și o națiune de soldați va porni să lupte in contra popoarelor care nu sunt decît cetățeni. (Montesquieu) A nu ei sigur de altul, de purtarea lui, — cînd trebuie să lucrezi împreună cu dînsul —, este de bună samă o pie­decă grea ?n acțiunea ce ai să desfașori. In foarte rari cazuri însă va fi piedeca de nem­­ăsurat. A nu fi sigur de zina însuți iată adevarata nesiguranță, duș­manul de moarte al oricărei activități. In cașul întăiu, fbintHu însuți destul de tare, ai posibilitatea să meditezi, să aștepți și, aflind mijlocul de a înlătura piedeca ce ți s’a pus în drum, să lu­crezi pentru a o îni­ătura. In casul al doilea, neavînd în tine niciun razim, nicio tărie, îți pierzi capul și la cel d’în­­tăiu obstacol, și nu vezi nicio posibili­tate de a-l înlătura; și nu-ți răm­îne de­cit să renunți la acțiunea începută. Ni se plîngea odată o biată femeie necăjită. Rămasă văduvă cu cinci copii, toți mărunți, trebuia să muncească da dimineața pără­seara, ca o roabă. Avea un petec de pămînt foarte departe de sat. Pentru a putea îngriji și de copii, ii luase cu ea în rite­va dimineți. Dar a­­jungea târziu de tot, la moșioara ei. Se hotărî să-i lase acasă. Ii dădu in grija celui mai mare, iasă nici așa nu putea munci liniștită din­ pricina unuia din doi băieți, care era an­drae împelița, nu asculta de cel mare, băga vrajbă între cei mai mici, fura mere de pe la vecini, munca m­erindea tuturor. Cînd mama venia seaca, ruptă de oboseală, pîrile împotriva lui Vasilică nu mai con­­tenuau. In toată seara îi iordănia, dar fără folos. Biata femeie­­i se plîngea de multe ori : »Vasilică ăsta mă bagă’n pămînt*. Dar într’o bună dimineață o văzuiu pierind la hotar cu Vasilică. Băiatul mergea înnainte și mama, c’o nuielușă de alun în mină, abt­a se ținea în urma lui. De atunci în toată ziua îl ducea pe ștrengar cu dînsa. Acasă era pace, și femeia pitea munci liniștită. Femeia aceasta fusese de la început si­gură de sine, de puterile sale. Era mai mult bărbat deci femeie în hotărîrea ce-și luase de a nunei singură petecul de moșie, de a­și crește familia și de a nu desnădăjdui ce s’ar fi ales însă de ea și de toată casa ei dacă, murin­­du-i bărbatul, n­­r mai fi fost sigură de sine, n’ar fi avut deplină încredere în puterile sale ? Ar fi ajuns la ușile oamenilor, cu copii cu tot. Nesiguranța în purtarea altuia e o piedecă în acțiunea ta, nesiguranța în tine însuți e însă moartea activității tale și mama dinnădejdii. Piedeca ce ți-o pun în cale alții o vezi mai mare sau mai mică, nu numai după cum este ea în adevăr, ci mai ales după cum e siguranța ce o­a în tine însuți, apro­piindu-te de ea. Sunt clipe în care nesiguranța pare că-și ridică dirkcapul chiar în fața­ po­­poarelor, sunt lips în care par că se în­tunecă orizontul unui neam întreg. Și mulți, în cursul­­ ramurilor, contemplind această nesigurață, au zis:" »Piedecile ce s’au pus în drum sînt atît de mari, nicit neamul nu le va putea trece. Și, ce este mai la fel, piedecile au fost puse de alții !*. Insă s’a adeverit, tot de­ a­­tâtea ori de cit ori s’a pronunțat sen­tința aceasta, ci neamurile,— cită vreme nesiguranța în care s’au aflat la un mo­ment dat era picinuită de cause ex­terne nu interne, era provocată de ma­­șinațiunile altor, nu de neîncrederea in sine însuși a neamului,— s’a adeve­rit că neamuri! au biruit piedecile pu­­se’n drumul lor și au ieșit din nesigu­ranță... Până cînci un popor are încre­dere în sine înșiși. In tăria sa, nesigu­­­rat­ța nu-1 poati face să îngenunche în­naintea piedecior ce i se pun în cale. Tăria unui popr consistă mai mult în sănătatea lui afletească decit în cea trupească. Caci în sufletul lui trăiesc și cresc principii dreptului și ar a drep­tății, dacă idea al căruia se închină, pen­tru care se jerfește, este adinc uman, steaua lui nu s va întuneca prin nicio nesiguranță prvocată de cause neatir­­natoare de voița lui. Nesiguranța, în acest caz, e în afară de sine, e ceva străin de însuș organismul lui. In ceasurile ele mai grele el va avea putere să se reculeagă, să-și stingă toate forțele, s se îmbrace în zale nouă de luptă, să râofînă cu fruntea sus spre Dumnezeu, să e mai tare decît nesigu­ranța. El știe e poate, și știe că odată i se va da și psibilitatea să arăte ce poate. Căci pobilitatea vine tot da la Acela către «re își ridică fruntea de martir. I. AGfin BKIflHy Iași, Slmbătă 10 îuaie, UDACPA ff JUMUMISTRAgD IAȘS Passgfsi Bara s-4 S Director: N. IORQA HMBBMMWBBB||MBBgiBBiBBBgMBIgMiMMBaHBBgBBBMBMBI Serbam Unirii romanești. Satului Regelui către Ardeleni și Bucovineni. Fraților de peste Munți și din Bucovina cari ați fost pribegi și ați suferit așa­ de mult, de cum ați pășit pragul casei noastre, vă zic din toată inima: Bine ați venit! Trecem prin momente frumoase, prin clipe de fericire cînd v’ați angajat îmiaintea lui Dumnezeu, Innaintea steagurilor tricolore, ce vă vor arăta drumul biruinții, î­naintea camarazilor voștri cari au singerat pănă acum pentru idealul nostru. Țara vă spune, bine ați venit, pentru că în voi vede razele unui soare nou. Orașul, în care s’a înfăptuit Unirea Principatelor, vă salută ca solii bine veniți ai unirii tuturor Rom­înilor. Eu, Regele căruia l-ați jurat credință, privesc la voi chezășia cea mai sigură, că nădejdile unui șir lung de veacuri se vor împlini, că dorul unui popor de astă dată se va stinge. Vă spun de aceia, ostași romîni, înnainte cu Dumnezeu, înnainte peste Munți, unde vă așteaptă milioane de frați. Urmați drumul care vă va duce la libertate, la fericire și atunci vom fi un singur popor. Ziua de 8 Iunie va rămînea neuitată, nu numai In amintirea Ieșenilor cari au avut norocul de-a fi față la o serbare fără păreche în analele noastre naționale, căci niciodată nu s’au înfrățit oștile în­nainte de a se îndeplini unirea țerilor, ci țerile unite au precedat unirea stea­gurilor ostășești, dar și a neamului ro­mânesc de pretutindeni. După ce Ardelenii și Bucovinenii au depus jurămîntul înnaintea Regelui, care s’a îndreptat către dînșii cu dragoste de părinte, în Piața Unirii s’a făcut la cea­surile , primirea lor de, poporul însuși. Zdravenii flăcăi, cari făceau admirația tuturora prin frumuseța lor bărbătească, prin focul care 11 ardea în ochii aprinși de setea răzbunării au fost întîmpinați cum niciun împărat biruitor n’ar putea fi întîmpinat în Cetatea lui de Scaun. De cînd a vorbit șeful Guvernului, nu ca un ministru, ci ca un frate, de cînd s’au unit glasurile de bună urare al marelui poet ardelean Goga și al celui d’intăiu dintre învățații bucovineni Iancu Nistor, de cînd și-a dat binecu­­tarea Mitropolitul Moldovei, care e și al Sucevei și de care atîrnau odată Scau­nele ardelene din Vad și Maramurăș, până ce în horă s'au strîns tineri și bă­­trîni, bărbați și femei de dincolo, pribege care lăcrămau sucind, oameni din popor și miniștri, săraci și mari proprietari, a fost o furie de entusiasm fără părece^ în Istoria noastră. JM S’a petrecut ceva necunoscut c..^k ța dinastiilor cînd Regele a saidit balcon pe aceia de care nu-i idealul unei ra­se întregi și^B an­evă­r­­a saile teior u..jB 7 P M­­jil jjil le ridice, noua armatîi^enita^a^^pu­­nea purtătorul ei de cuvint, advocatul V. D., marele orator al convingerilor sale : „Fiindcă așa a vrut." Nu e om care să fi fost de față și care, întorcîndu-se> la liniștea­ conștiință sale, să nu fi înțeles ce poa­te sufletul. Și acel suflet a dovedit la Iași la 8 iu­nie 1917 că este încă de acum un ade­văr moral nebiruit, acea faptă a viitoru­­lui celui m­ai apropiat pe care o o reto­rică mai ușoară îl numește: RormP.I0?" Mare. Gur în fanta ținută de H. SORGfl în Piața Unirii Frați ostași intrați in luptă pentru România. Ați venit aici ca să faceți, împreună cu tovarășii voștri din oastea noastră, România cea nouă, pentru care sînteți gata să aduceți prinosul scump al sîn­­gelui vostru. România cea nouă,pe care aveți s’o coborîți numai pe pămîntul care vi se cuvine vouă și nouă. Căci de fapt această Romănie mai mare este îndepli­nită încă de acum, odată ce se găsește în sufletele voastre, în voința voastră nebiruită. Acesta este totdeauna lucrul cel mare în faptele pe care le îndepli­nește un popor , să creadă și să vrea. La faptă ați venit, și de aceia vă pri­mim cu bucurie. Cu multe cuvinte nu. Fiindcă niciodată­­ prin cuvinte nu s’au întemeiat țerile, ci tocmai prin ele au pierit. Iată dușmanii împotriva cărora ne-am rădicat cu toții, Austriecii mișei și Ungurii obraznici, nu vor peri numai pentru că brațul lor n’a fost în stare să poarte o luptă pe viață și pe moarte, ci pentru că s’au lăsat copleșiți sufle­tește de minciuna pompoasă a cuvinte­lor. Se vor fi ucis singuri, strivindu-se de zădărnicia lor. La fapte ne-am mai întîlnit. De cîte ori un lucru bun a ieșit din legăturile noastre este că am fost tovarăși la fapte. Ce dovadă mai bună poate fi despre a­­ceasta decît viața acelui strămoș în­naintea chipului de aramă al căruia veți fi trecut venind aici, tata Ștefan bă­­trînul. El v’a fost Domn vouă, Bucovi­nenilor, ca și nouă, celor de aici. Doar a avut în stăpînirea lui și Ardealul în păr­țile Bistriței, cetatea Ciceului și, în mijlo­cul țerii voastre n? demne, Cetatea-de- Baltă. A poruncit acolo și cînd trufașul crai, feciorul de cățea ungurească și de voinic român Matiaș Corvinul a rătăcit pe aici încercînd să-l zdrobească, s’a ales cu ce se va alege toată această spurcă­ciune nemțească, turcească, bulgărească și ungurească de care sîntem plngăriți, cu săgeata Valahului în spinare. Veți porni mîne, știți unde. In locul unde mamele și soțiile voastre blastămă pe asupritori lîngă vatra pustie de unde a plecat ostașul, precum In România noas­tră năvălită aceiași sărăcie, aceiași a­­păsare, aceiași jale și pîngărire ne aștep­tă pe noi pribegii spre a le răsbuna. Să nu stringem toate puterile pentru această faptă, noi toți cari ne coborîm din același vechiu neam părinte și cari ne închinăm aceluiași Împărat ce ni-a dat limba și numele, noi cari ne-am văzut așa de adesea ori și nu ne-am uitat niciodată. Săriți voi, Ardeleni din văile ce se răsfiră către Tisa, voi, Maramu­­rășeni cari ați adus în Moldova noastră steagul de biruință al bourului, voi, Bu­covineni, pe cari acum 150 de ani v’a smuls cu pădurile și poienile Moldovei de Sus hoția meșteșugită a Austriei I Să­riți cu toții asupra aceluiași dușman, și alături cu noi să se stringă făcînd zid nebiruit, orice putere din această țară, căci nimeni n’are dreptul să se dea în lături,—și cuvin­tul acesta are și rostul de a scormoni sufletele ce au întîrziat. Intr’o singură mișcare uriașă să por­nim, cu tot ce avem cu tot ce putem, orice s’ar întîmpla, până ce dușmanul viitorului și al vieții noastre se va găsi în sfîrșit supt călcliul Valahului acestuia batjocorit și învins numai ca să se ridice din nou 11 răzbunarea lui grozavă. 1

Next