Neamul Românesc, iunie 1918 (Anul 13, nr. 150-178)

1918-06-25 / nr. 173

Ann) și XII-lea, No. 173. 10 BANI EXEMPLARUL SS ȘI ABONAMENTUL I Pe un an, în țară, 40 de fel­e­­ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA î Iași, Pasagiu! Bani* n­l 3 (Agenția teatrală „Thalia") IS­M Suflet turcesc Avem, în legătură cu alianța, de un caracter așa de particular, pe care Puterile „culturale“ din Europa mij­locie au încheiat-o cu Bulgaria și cu Turcia, care trebuie să iasă mărite și împuternicite din războiul purtat pentru folosul civilizației, al­ifea și a­­titea scrise ale vecinilor noștri de peste Dunăre. Articole de ziar și de revistă, descrieri ale Bulgariei și ale po­porului bulgăresc, arătarea tuturor drepturilor, închipuite și neînchipuite, programe de viitor, nimic n’a lipsit. Pictorii bulgari au expus în Germa­nia, actorii bulgari au dat represen­­tații la Berlin. Niciun mijloc de re­comandare n’a fost uitat. Pe toate căile s’a căutat a se dovedi că în asociația politică și în camaraderia militară nu stau, alături cu un popor așa de învățat și cu așa de mari merite pentru arta, literatura și­ știința lumii, cine știe ce începători sau cîr­­paci în alt domeniu decit al atacului la baionetă, ci un neam pe aceiași treaptă, ebenbürtig. Și, cu o metodă pe care o cu­noaștem și de la alți vecd, și ei foarte preocupați de reputația lor și meșteri în a cultiva reclama, bine plătită, sa provocat pretutindeni, cu mici daruri bine împărțite, o întreagă literatură de lăudare a Bulgariei și a Bulgarilor, care, trebuie sa mărtu­risim, e adese­ori superioară, aceleia pe care o fac, cu atîta îmbielșugare, „propagandiștii“ noștri naționali, atit de siguri de sine chiar atunci cînd, fără a ști ceva mai de înainte, nu s'au putut hotărî să cetească puțin, — căci, dacă Romanul sa născut poet, el are din naștere și cea mai deplină și mai profundă cunoștință a lucru­rilor care privesc pe poporul său. Turcii n au făcut însă așa. Abia dacă s’au presintat în Capi­tala Germaniei protectoare niscaiva jurnaliști ca să dea asigurări de cre­dință, care, cu firea turcească, pot fi primite ca asigurătoare, încolo, nici articole, nici broșuri, nici bibliografii, nici exposiții de pictori­­­ firește — și încă mai puțin represintanții de teatru pe scenele Europei centrale. Oamenii se mulțămesc a face meș­teșugul lor strămoșesc cu supunerea tradițională la voia sorții și cu o fi­delitate corespunzătoare concepției lor despre prietenie și tovărășie. E nevoie de Turci în Dobrogea, în Muntenia, in Galiția­­, ei vin, uitînd chiar, numai pentru a se vedea ce perfecți cavaleri sînt: Caucasul, Ar­menia năvălite ca acum doi ani, Me­sopotamia smulsul stapinirii lor, Siria pe jumătate cucerită de aceiași duș­mani. Așa e : unul pierde, altul cîștigă , creștinii spun că halal de acesta din urmă, dar cine e în adevăr om după normele Islamului știe bine că de fapt mai multă stimă se cuvine acelui care s’a jertfit pe sine prietenului decit aceluia care că, în schimb, se face, pentru mi­ne, inventariul bogățiilor Imperiului de către cine așteaptă numai momentul de a se exploata sistematic, științific, ce­ are a face ! Doar Bulgarii dacă, în egoismul lor, se lasă greu cînd e vorba de „concesii, financiare și eco­nomice”, chiar cînd cu dînsele se poate căpăta toată vechea Dobroge românească. Turcul, măcar acela care nu e așa de „june“ iicit, adăugîn­­du­se sîngele polon sau ebraic, să nu mai fie Turc de loc, el e bucuros de musafiri — și de cei „economici" — și-i primește, după strămoșeasca datorie, cu brațele deschise: „Asta-i Turda noastră.... Ce țară frumoasă, ce țară bogată! Poftiți... Noi n’avem nicio pretenție...“ Cam așa vorbește un general, Izzet- Fuad-Pașa, într’una din cele mai nouă reviste germane. Fără nicio trufie națională, el face întăiu spovedania pliatelor poporului său. Dacă i-au mers rău lucrurile, a­­ceasta nu se datorește dușmanilor—de fapt niște oameni așa de cum se cade —, ci numai greșelilor pe care le-au făcut Turcii înșiși, o „prea insufi­cientă concepție a legilor islamismu­lui, o interpretare greșită și nesănă­toasă a ideilor Profetului“, ilusia că, odată ce s’a făcut cucerirea, „menți­nerea ei e, exclusiv, afacerea săbiei de Damasc“, fără administrație, fără îndreptare. Trebuia „proprietate“ și „libertate“, o „bună guvernare“, un „respect absolut al legii“, și s-a avut, în loc, numai „marele egoist și nu mai puțin marele despot de pe tron“, Padișahul. „De alminterea“, spune cuminte generalul otoman, „nu se gîndiau ei, în paroxismul absolutis­mului, că popoarele au dreptul la un ideal și că" dorințile lor pot trece peste o supusă robie". A venit apoi, după o lungă „ga­­lopare către haos“, înfrîngerea, de­­sastrul, nenorocirea supremă. Cu alianțele de astăzi și într’o foaie din Berlin, Izzet-Fuad n’ar putea insista asupra motivelor străine de Turcia însăși ale catastrofei.­Acuma, „partea cugetătoare a nației“ își dă samă de neajunsuri; „cel puțin vreau s’o spere, spune criticul, care, adauge, în fra­­zeologie orientală, că lumea nu mai vrea­­ spini, ci „trandafirii unui viitor înflorit..., zîmbet, lumină“, iar, în ter­minologie de ofițer de cavalerie, „să rectștige distanțele pierdute“. „Să spe-­ râm, Doamne! “ Cum însă ? „Pentru fatalul războiu de acum­a, ne-am­ aruncat în enorme datorii, și prima noastră grijă după războiu va fi, momentan, să plătim aceste da­torii.“ Și este de unde, datoriile, a­­par „numai ca o glumă, neplăcută în chip trecător", cînd se știe cite „comori neexploatate" ascunde Tur­cia. „Nu sute de milioane, ci imen­se, miliarde (sic) nu deschid brațele", chiar și în cel mai apropiat colț de Asie, care e, în același timp, și „un loc de petrecere cum niciodată și în nicio fantasie n’a fost măcar vi­sat..., un nou Babilon cu strălucită menajuri­me“. „Trebuie*, strigă en­­tusiastul general, „o metodică și logică exploatare a rasei noastre“... Nu era de nevoie să strige așa de tare. Este cine s’o facă, și, dacă „Turcia cea bună“ a generalului e încîntată și ea, cu atît mai bine ! . N. IORGA Din războiul nutri, 1 pilă vitejească. Podul din spre Nistru peste care trecea de la Bender, drumul cel mare spre Ti­raspol nu fusese stocat încă. Se anunțase pregătirea unui puternic atac din partea cetelor de trupe și a unei armate înnebu­nite, dar maiorul Giuciu nu primise încă ordine precise pétim íntimpinarea aces­tuia. Toată noapta bateau tunurile ca într'o tot nedesf­undată. Dimineața, după răsăritul soarelui unui sfîrșit de tortuar, ele încă mai aruncau cite-o gură de-asu­­pra Benderului amuțit tot ca la miezul nopții. Maiorul își cerceta soldații. Se vede ceva, camarade?—O mogîldeață nea­gră, domnule maior, încă unsa unte­le vin amîndouă pe șosea. Maiorul înțelesese. Două automobile blindate venteu pe șo­sea de-a dreptul spre pod.—Să facem o încercare, băieți, după mîne, marși Opt soldați, sentinela de la pod, întreagă grupa de schimb, cu sergentului maiorul, se pitesc întrun șanț acoperit de stuf. Toată lumea luă p­rea la ochi, spre pod. Maiorul așeză și el, cu dreapta, nedespărți­­ta-i pușcă și o luă țapăn în umăr. Mina strigă, pe care o înlocuia acum un bul­găre de pârnáit, i o petegise dușmanul în luptele de la Oh. Să încercăm , cînd vor fi pe pod, foc de salvă. Bun... Cu un fir de fum după ele m­așinele vin nebune. Cum t­ac stîlpul de telegraf de la capul podului o pocnitură ca din­tre pușcă. Toste­i­ mele se goliseră. O a doua salvă la fel M­afinele se opresc. Deschid un nebun foc de mitralieră în vînt și fără țintă. Cu tot curajul zgomo­tului pe care îl fac­e mitralierele lor, însă se retrag și dispar iar ca două puncte. — Sau dus iti’M­agî­­•­•• — Sau dus să vie mai multe și ca a­­părători, răspunde un soldat. — La posturi, băieți, șî așteptați vă voiu spune ce facem daci vom primi or­dine. Să vedem ce zice telefonul. Maiorul încearcă zădarnic să afle ceva. Sîrmele telefonului rupte de proiectile nu mai aduceau nimic. In fața atacului ina­mic ce se anunța puternic, batalionul de infanterie, divisionul de artilerie și esca­­dronul de cavalerie care ocupau orașul din ziua de 20 Iam­ai, de cînd Benderul intrase în stăpînirea trupelor brigadei a 22-a de infanterie, se retrăseseră să pri­mească întăriri. Maiorul singur, isolat, fără ordine, în fața unui dușman care începuse să se arăte puternic de posturile cele mai înnaintate, trebuia să hotărască. Retragerea fără ordine sau moartea pe poziție ? De­sigur ci cea din urmă ! Lan­sează o ultimă patrulă prin raidurile duș­mane, care înconjurau orașul, în nădejdea de a primi vre-un ajutor sau vre-o veste. Dar nimic! Rămînea lupta pe baricadă sau asediul. Maiorul își aduna din trupa lui o mină de oameni: 82 de soldați și 2 ofițeri, și cu toții jurară resistență. Către centrul orașului, țăranii din pla­iul Cioșanilor se grămădesc într-un pă­trat de case mărginit de patru străzi drepte. La fiecare colț de casă cste o mitra­lieră; la fiecare fereastră este un om cu arma­ta baionetă , la ferestrele de sus și la cele din pod grenadierii. Și acum pot să vie!! Toată lumea își găsi fără multă arătare locul. Dar vine tumultul. Mașini, săbii, puști, grenade, se apropie de centru. Asediul începe. Atac din afară, resistență dîrză dinnăuntru. Două zile și două nopți încheistte au aruncat pandurii Mehedinților moarte printre nebunii de sfară. Ar mai fi ținut? De­sigur că doar plumbi și nădejde aveau plăieșii destulă. Nevoie n’a fost însă. Trupele noastre întărite, care reatacau Benderul, îl recu­ceresc și în mijlocul minelor descopăr­ind­ o cetate improvisată, pe plaie și vii la postul lor, încunjurați de sate de cada­vre. Ce pierduseră ei ? O, mult pentru numărul lor mic: 15 morți și 15 răniți. Ce cîștigaseră ?, gloria neperitoare a păstrărei unei moșteniri pe care ei o lăsaseră cîndva alți plăieși, în împrejurări tot atît de grele. Despresurarea, atunci ca și acum, a venit, și va veni în­totdeauna cînd ne vom găsi în luptă nedreaptă și neegală. Sîntem plăieși, și cu toții, în învălmi­­șiru­l de azi care ne-a cuprins, așteptăm cu credință despresurarea care va veni. GHERON NETTA te?" Luni 25 State 1918; „Dușmanii poporului“ te N. IORGA Ce talent au popoarele în a-și găsi dușmanii cei adevărați ca să-i răsplătească și în a pedepsi pe duș­manii cei închipuiții Ibsen a înființat, într’o faimoasă pie­să, pe acel Uniș­t om de­ știință, sigur de cercetările și deducțiile sale, care e descoperit că bolile ce bintuie în oraș vin de la o stricăciune în conductele de apă, și împotriva căruia — otrăvitorul i — se ridică lumea întreagă. Atîția au aplaude­t la „Dușmanul poporului” pen­tru ca în viața reală, la cea d'întăia o­­casle, să facă același lucru celui d'întăiu om de la el de-acasa care ar ajunge vinovat de același greșeală. Medicului din orașul norvegian așa i se cuvenia. De ce să nu caute și el vina unde o caută toți ceilalți, și de ce să-l împiedece de a se prăpădi la capătul rătăcirii lor! Poate și mai mult i s’ar fi cuvenit însă dacă, pe lângă semna­larea, conștiincioasă și curagioasă, a u­­nei primejdii publice, el s'ar fi străduit toată viața, la orice ocaste și în ori­ce împrejurări, să arăte acelorași tova­răși de locuință care sUt mijloacele, așa de simple și așa de grele, prin care bolile sufletului însuși se pot lecui. Așa au făcut doi mari scriitori ruși, Turghenlev și Tőktől. Unul și-a îndreptat to­rța , comprt­mi­­rea frățească asupra țeranului șerb, presintîndu-l supus, blind și bun, vred­nic în cel mai înnalt grad de liberta­tea umană și cetățenească. Prin „Amin­­t­irile unui vînător“ chestia rurală în Rusia a făcut un mare pas înnainte. Iar cellalt, încredințat că omul de jos, săracul pămtntului, necărturarul este cel mai curat și mai nobil, acela singur în care cu adevărat trăiește legea creștină, s’a îndreptat către dînsul, ani de zile, pentru a face din el apostolul unei nouă Evanghelii, și, în nesfîrșiia­t dragoste pentru muncitor, el și-a părăsit, cît i-a fost cu putință, toate rosturile clasei sale, pentru ca, în veșmîn­tul chiar al săteanului, el, contele, să taie lemne și să coase cizme. Dușmani ai idolatriei politice țariste și fii tuturor minciunilor și nedreptăți­lor care o înconjurau, ei amîndoi n’au trăit să vadă vremea cînd tronul atî­­tor nedreptăți și abuzuri va cădea și soarta țerii, a nației, a societății va fi în mîna acelora în cari ei vedeau mă­rinimoș­­i înfăptuitori ai viitorului. Și casa de țară a lui Tolstoi a fost printre cele d’lntăiu care au ars, iar o știre recentă spune că nimic n’a mai rămas, în ultimele tulburări, din cea ce, pentru țara sa Rusia strînsese, în altă locuință din mijlocul poporului său iu­bit, gustul ales al lui Turgheniev. Iar la Moscova cîțiva exploatatori de nouă speță, înconjurați de o fana­tică droaie de nebuni, se vor fi bucu­­rînd că s’au­ pedisit măcar dană moarte, în averea lor, acești „dușmani ai po­porului“ care nu au predicat singura Scriptură care se ascultă și se urmează­­ a­liii. Drepturi romi și bulgare si prop Drepturi etnice II. d. G. Vilsan, profesor universitar. Să vedem în ce condiții se afla Do­brogea față de poporul român. Așez­area turco-tatară ocupa mai ales centrul și Sudul Dobrogii. Ea nu împiedeca deci legăturile naturale sie Romînilor cu ma­lul dunărean și acestei provincii interca­late între Țara­ Românească și Moldova. In afară de colonisările musulmane, Do­brogea nu putea primi un plus nou de populațiune decit din aceste Principate. Pe tot țermu­l Mării, porturile erau în deplină decadenții, și nu pe aici se poate susținea că Dobrogea se alimenta cu o nouă populare. Pe drumul care traversa longitudinal Dobrogea, circulau negustori și oameni de afaceri turci, sau de orice alt neam, purtători de convoluți care se îndreptau toate spre Sud. Acești negus­tori puteau da cel mult o populație pes­triță micilor orașe ale Dobrogei­­). Te­­radui așezării turco-tatare se­ afla, cum s’a văzut mai sus, în Sudul și centrul provinciei, ceia ce împiedeca mult un adaus de populație din­spre Balcani, unde de alminteri densitatea era slabă. Tot malul drept al Dunării se afla deci supt influența directă a poporului românesc. C­ăci pe malul din față, din vechi tim­puri, existau orașe și sate românești. Existența lor presupune un schimb de circulație și o colonizare pe care nu o putea îndeplini niciun alt neam. Balta Ialomiței și Brăilei erau folosite de cio­bani romîni. In tot decursul secolului al XVII-lea și al XVIII-lea, Domnii romîni confirmă privilegiile Mocanilor cari tre­ceau din Transilvania în Baltă și în Do­brogea. Apele Dunării, numeroasele la­curi și gîrle, erau cutreierate de pescari romîni, cari au dat acestor Ținuturi o toponimie românească. Vadurile de la Silistra, Vadul-Oilor (Hîrșova), Măcin, Lățimea, Isacces, înlesniau comunicația ambelor maluri. Din vechi timpuri, lingă aceste vaduri înflorit orașe (Cetatea-de- Fiod, Brăila, Galați, Chilia). Lingă ele se sfîrșiau drumuri comerciale și pasto­rale importante, care toate purtau bo­găția Țării Românești spre Dunăre, și o purtau cu atît mai mult, cu cît Turcii e­­rau mai exigenți, iar puterea de resis­­tență a Principatelor mai slabă. Toate aceste curente de circulație converg spre Dobrogea, ca și rîurile însemnate: Ialo­mița, Siretiul, Prutul, pe luncile cărora înnainta în stepă plusul de populație ro­mânească din dealuri. Evident aceste împrejurări trebuiau să aibă influență­ asupra f­sionomiei etnice a Dobrogei. Dacă orașele dobrogene păstrau o împestrițare de populație —și scurtele note ale călătorilor arată că nici în aceste orașe nu lipseau Romînii­, așe­­­zările rurale pe malul Dunării nu puteau fi decit mai ales românești. Așa se ex­plică menționări de sate mari cu­ niște orașe, locuite de mii de Romîni (Dăieni, Straja), și aceasta îndată după anul 1600. Nu trebuie să se uite că aceste imigrări românești în Dobrogea nu erau numai naturale, datorite revărsării plusului de populație, ci și silite. Toate incursiunile turcești din Dobrogea In țerile românești aveau ca urmare aducerea de prăzi, dar și aducerea de robi, și aceștia erau tot Romîni, cam­ și prin acest sistem colo­­nisau Dobrogea chiar in părțile sale centrale. Spre aceiași condusie duc și alte con­­siderațiuni. De la Mihai Viteazul con­dițiile de traiu ale țeranului român se îngreuiază atit de mult, incit acesta preferă de multe ori să treacă Dunărea și si se supune stăpînirii turcești, care nu cerea de­cît obișnuita dijmă. Astfel se populează cu sate de Romîni mai tot malul drept al Dunării și chiar o parte din interiorul Bulgariei, dintr’o vreme cînd Bulgarii abia colonisau viile rlu­­ i) Intre ei era probabil și Bulgari ca și Romîni. E caracteristic faptul că foarte rar, până la sfirși­­tul secolului al XVIII-lea, sunt menționați Bulgari In așezările rurale ale Dobrogii,

Next