Neamul Românesc, iunie 1922 (Anul 17, nr. 118-142)

1922-06-10 / nr. 125

anul al XVII-lea a­l 125 "SS­ BMÍai EXEMPUARU", Str. Domnița Anastasia, și administrația « la UNIVERSUL, Brezoianu 11 d­irectorî N. IORGA București, Sîmbătă în Iunie 19*2 r­ . 180 Pe­­entru preoți și învăț. 120 . Pentru studenți . . 100 . Pe șase luni ... 80 „ Pe trei luni ... 40 , Pentru străinătate dublu. E1NUL EXTERN 1«s­epara­t Re»ACTI/ TELEFON I ADMJNÎc / A*r -v Din tatul orașului Bria Conferința d-li­­ profesor în ziua de fată prin urmare care este cea d’intăiu ori­gine­a Brăilei , în nevoia de gnu, care se sa­tisfăcea nu numai la Chilia, trn partea de Sud a Basara­biei1,, ci șî la Brăila,, pentru tot cuprinsul principatului muntean au shntit nevoia cei din Asia Mică, care avea orașe multe șîi agricultură putină, și au sciiitit nevoia și Italienii, carii aduceau grîu în orașele lor pline de mulțime cu puțin cîmp împre­jur, au simțit nevoia să mai creeze un port. Și atunci, cînd portul acesta a fost creat, nu era nimic mai natural decît ca regele Ungariei, care avea Bra­șovul să caute legături între Bra­șov și Brăila. Una din căușele pentru care s’a întemeiat prin­cipatul Țării Românești este și această legătură veche între Brașov și Brăila, precum una din căușele principale pentru care s’a întemeiat Moldova a fost legătura între Lemberg și între Caffa Crimeii, apoi între Cetatea Albă și Chilia. Așa în­cît nu Brăila este fiica princi­patului Țării Românești, ci ea este maica acestui principat; ea, prin existența și desvolta­rea ei, a făcut necesară într- N. Iorga ținută la Brăila 21 Maiu 1922 meierea și menținerea princu­l Patului, fiindcă, dacă este co­mert, se face și drum. Cel pu­țin înnai­nte de epoca noastră și în această privință știu ceva cu care vin cu automobilul, fă­­cînd unsprezece ceasuri de la București până aici, dintre care cel puțin o treime din drum s’a făcut pe, admirabila șosea care duce la Brăila (ilaritate), în care șanțurile transversale sînt făcute cu un meșteșug desăvîr­șit (ilaritate, aplause). După cea mai mică ploaie, faci, tre­cînd șanțurle, băi de un carac­ter higi­enic absolut recoman­dabil (ilaritate). Pe lîngă acea­sta se dovedește, pentru întâia oară, că șoseaua n’are nevoie de piatră: e de ajuns să fie noroi și gropi (ilaritate). In vremea veche nu era așa. Dacă era comerț, trebuia să fie drumuri întreținute, dru­muri întreținute, drumuri pă­zite, și­ trebuia să existe o for­mație politică care să garante­ze aceste drumuri, șî țerile noastre au fost întemeiate, ca să zic așa, întăr­it ca drumuri, după aceia ca formații politice definitive. Iată care este im­portanța mare a Brăilei în ce privește principatul muntean, aceste motive categorice ale politicei franceze. Desigur că între calculul englez și dorința de apărare a Franciei în fața primejdiei de mîne, nu pot exista prea multe puncte de apropiere. Și iarăși e sigur că Europa ruinată și bolnavă sufleteșc are nevoie de cît mai puțin entusiasm patriotic și­ de cît mai mult calcul economic. Europa va trebui­ să se prefacă treptat într’o mare colecție de negustori șî de fabricanți. Dar o asemenea prefacere nu va putea veni de­cît atunci cînd primejdia unui războiu va fi înlăturată. Iar astăzi, cînd alianța germano-rusă se ridi­că amenințătoare ,la răsărit, o politică de compromise fi­nanciare este, cel puțin pentru unele țări, o imposibilitate mo­rală. Parlamentul francez a văzut limpede acest lucru și de a­­ceia i-a dat lu­i Poincaré o binecuvîntare pe care Lloyd George nu o aștepta. S. S. G. fiu­l de încredere d­e fricoși Pentru Lloyd George, care a intrat ca un învingător în capitala Angliei, fiindcă știuse să represinte la Genova ca­­principii și interese diverse, succesul lui Poincare în.Carie­ra franceză trebuie să fi avut efectul unei ploi torențiale. Față de politica de acrobat al celei mai comode dialectice și de abile compromisuri, pe care premierul Angliei o duce de la război și încoace, adop­tând pe rînd politica adver­sarilor săi, chibzuind cu lini­ște la o viitoare schimbare la față, politica Franciei­ reprezin­tă o continuitate de vederi și de răspunderi. S-a crezut o clipă că Franța nu va îmbrăți­șa politica lui Barthou la Ge­nova, care înțelesese să se sprijne pe tratatul de la Ver­sailles. Dorința de pace a Eu­ropei, acordul germano-rus — de către unii de mult prevă­zut — și camelionismul lui Lloyd George ar fi putut in­fluența în altă direcție opinia publică franceză. Lumea e de mult obișnuită cu zăpezile schimbări de Gu­vern în Europa de după răz­­boiu, așa că o cădere a lui Poincaré ar fi însemnat pentru unii o portiță pe care Franța și-o deschide pentru Haga. Franța a făcut însă și de astădată gestul ei tradițional și conseqvent cu jertfele de ieri și cu temerile pentru ziua de mîne. Politica Franciei nu e o politică de ură, cum vor unii s-o zugrăvească, ci e o politică de conservare și de prudență. Din punct de vedere francez tratatul de la Versailles nu poate suferi nici o schimbare. Politca franceză e categoric națională. In această privință Statele învingătoare din Sud-Estul Eu­ropei nu numai­ că trebuie s’o aprobe dar trebuie chiar s’o urmeze. Un tratat se distruge rectificîndu-1. Și a admite rec­­tficarea tratatului de la Ver­sailles, înseamnă a­­ admite mîne ciuntirea Alsaciei în fo­losul Germaniei renăscînde, iar pentru noi Rom­înii ar în­semna nesiguranța liniei Nis­trului. Dăci această rigiditate fran­cesă e poate și în folosul păcii europene. Căci o capitulare azi va atrage o alta mîne. A începe cu revizuirile pe care Germanii azi uniți cu Soviete­le le cer, înseamnă a deschide drumul războiului de mîne. Anglia care a făcut de cînd o politică negustorească nu poate înțelege sau ignorează 52) D-lui Virgil Drăguceanu secretarul Comis­iuii Mo­numentelor Istorice Dintr’un sentiment de pie­tate față de trecutul nostru cultural, un anonim a scris un articol în această­­ foaie că „Nu avem grijă pentru monu­mentele istorice". Cu toții n’avem grijă de altfel. Nici de cum n’am făcut vre-o aluzie la persoana, la o­­pera și truda dv., cunocute și apreciate de toți, pentru a nu păstra comorile de artă ale trecutului. Dar un om, doi, cinci, cu toată bunăvoință, 11’ar putea face totul, dacă nu dau concursul și cei ce înțe­leg ce e lucru de amintire sa­cră. Și m’am plîns că Miniiste­­riul Cultelor și al Artelor, prin personalul numeros ce-l are, nu vine în sprijinul dv., ca monumentele istorice aflate și în suma oamenilor ce depind de acest Ministerul, să fie res­pectate, păzi­te și înțelese de lumea de azi. Este o constata­re a mea personală. Referîn­­du-mă în deosebi la Culte și la Arte, n’am înțeles de­loc să confund neglijența unora pe acest teren cu bunele intenții ale Comisiei Monumentelor Istorice și ale dv. în special. Am văzut atîtea cozuri cînd persoane din controlul oficial al Statului au trecut Indiferen­te pe lîngă unele neglijențe de la unele biserici de artă. „Nu e treaba nastră“, se scu­­la unul, „lucruri pod­ești cari nu mai trebuie“ adaugă sen­tențios­ul inspector titrat. Și cu­ toții ne codim cînd e vorba de respectul public; sîntem — vorba cunoscuta anecdote — „din altă parohie“ și nu lăcră­măm alăturea de enoriașii bl- Politică sau Cultură ? Partidele politice la noi, după 1859 și mai ales după 1866 și nu au accentuat încă cu cît ne apropiem de zilele noa­stre, — șî au manifestat,­­ în toate chipurile, părerea lor de basm, care de altfel șî o păs­trează și astăzi, că „între, po­litică și cultură este un abis, și în ce privește idealurile de a Uns, și mai ales în ce privește procedeurile de urmat“. Cine își mai aduce aminte de luptele politice ce s’au dat în ultimele decenii dinnaintea războiului mondial, între așa numitele partide istorice, libe­rali și conservatori, își dă per­fect de bine săm­a că dacă alte considerații polttce mai va­riau de la unul la celălalt, apoi asupra excluderii culturei din politică, amîndouă partidele istorice erau­ de perfect acord. Formule goale stăpîneau și pe atunci convingerea că „po­litica țintește la succes șî suc­cesul trebuiește obținut prin orice mijloc. „Cultura țintește la adevăr și deci nu are ce cău­ta în politică. O fi ea bună, cultura, pentru cîțiva oameni de școală, la Academie.... în străinătate, la popoarele occi­dentale..., nouă nu este de nici un folos, la noi politica nu se face pe ideil, pe principii, ea se face „pe încredere personală, de admirație personală, pe ido­latrie“. Și de aceia în toata srăm­în­tarea vremurilor acestora de „politicianism“ steril, o luptă, fără alegere de mijloace, fără principii, ci numai o goană ne­bună pentru șefie, a sfîrșit prin întronarea unei oligarhii, care stăpînea întreagă pătura noa­stră conducătoare. Iar în preocupare aceasta de interes personal, imediat, —cît mai imediat și cît mai sigur— numai „pentru ce îți făgăduie­ște sau îți dă puterea“, cu îm­părțirea din averea Statului, pentru partizani, a tuturor bu­nătăților, pentru ca tabăra să fie cît mai numeroasă, au fost părăsite cele mai mari proble­m­e de viață ale poporului nos­tru, printre care problema cul­turală în primul lor, și­ am a­juns, astfel, la desastrul fin­an­ciar de la 1900 și la răscoalele țerănești de la 1907. Atunci s’a născut Mișcarea Nationalsta a profesorului N. Iorga. Ea pornește tocmai de la principiul că prin cultură, adi­că prin adevăr,­ se poate înte­meia o politică rodnică. Numai cercetînd puterile de viață ale poporului nostru, specifice nouă, din tot trecutul nostru și concordîndu-le cu evoluția în­tregii caturi umane, puteam asigura neamului nostru locul pe cărei merită în rîndul po­poarelor civ­isate. „Și a fost această mișcare politică naționalistă și demo­crată ca un suflu trezitor de conștiințe, de la un capăt la celalt capăt al întreg cuprinsu­lui locuit de Romînî, chiar și din ținuturile, pe atunci, supt stăpînire străină, pentru că se adresa sufletului românesc de pretutindeni“. E bine să nî aducem aminte din cînd în cînd de aceste lu­cruri. Căci dacă partidul naționa­list democrat, — care s­a năs­cut din această mișcare și pentru înfăptuirea ei, — n’a pu­tut încă grupa supt steagul său toate elementele de valoare, care înțeleg că numai o poiliti­că culturală singură poate fi salvatoarea unuii neam, cum este neamul nostru mai ales în granițele lui de astăzi, to­tuși cine ar mai îndrăsni să tă­găduiască, că numa­i supt im­periul acestei mișcări de trezi­re a conștiinței românești de pretutindeni,­­ de către marele scormonitor de suflete, profe­sorul N. Iorga, prin afirmarea unității culturale mai întăiu—, care a dat entusiasmul de sa­crificii șî de biruijnță—, s’a pu­tut înfăptui idealul nostru na­țional?! Și, astăzi încă, alături de par­tidele vechii — printre care e partidul liberal, care a ținut să și sublinieze ceia separației culturii de politică iar recen­tele frămîntări dinnăuntru par­tidului o confirmă—, un alt par­tid nou, de clasă,—partidul ță­rănesc—se svîrcolește în ghea­rele acelorași idei, de heghe­monte prin demagogie, după ce doiă ani de zile „averesca nîsinul“ — un produs al acelo­rași oameni a acelorași id­ei, supt altă firmă—, a adus la rui­nă financiară țara noastră. Și mail sînt oameni și gru­pări politice sănătoase care aș­teaptă încă...?! Mișcarea naționalist demo­crată ne îndeamnă­ la adevă­rata politică prin Cultură. ISIDOR STEFANESCU sericii le predica preotului. La acest fel de funcționari m’am gîndit cînd am scris ar­ticolașul citat și nici decum la omul devotat științal­ sale cu toată sfințenia, — cum sînteți dvs. V. D. CUGETĂRI Să zici doar adevărul este o [jucărie Să-l recunoști ce este mai [mult poate să fie. Să-l spui e lucru care a fi [mai greu îmi pare Dar să-l suporți acela ] lucrul [cel mai mare. Gurt. Statelor­ Unite a hotârît ca și Ame­rica să iea parte la viitoarea Conferință­ de la Haga. Nu se știe însă precis dacă Statele­ Unite vor lua parte efectiv la lucrările Conferinței sau delegații americani vor asista la desbatere ca sim­pli spectatori cum au făcut la Genova. Tratatul provizoriu între Cehoslovacia și Ru­sia, negociat la Genova, a fost semnat. In Japonia crisa de Guvern continuă. La Angora au loc tratative între Troțchi și Mustafa Kemal, pentru semnarea unei convenții militare. Guvernul britanic nu a luat încă hotărîrea, în ceia ce privește trimiterea la Washington, a unei misiuni speciale ca să discute chestia datoriilor Angliei față de Statele­ Unite. El a luat decisia să plătească dobînzile acestei datorii, la toamnă, do­­bînzi care se ridică la suma de 25 milioanne lire sterline. Decadența civică a buron­esiei Forța civică a opiniei publice în orice Stat, reprezintă gra­dul de putere politico-socială a celor trei clase mari de ce­tățeni care alcătuiesc poporul: clasa de sus, boerîmea,­ cu parveniții; acestei clase, ciocoii; clasa de mijloc — negustori, industriași, funcționari, proprie­tari, etc. ; și clasa de jos a muncitorilor de tot felul. La nai1,, clasa de sus, prin rarele exemplare de boieri curați ce mai conține și prin secăturismul­­ ariviștilor cari se ocupă cu competință numai de ei, nu de treburile publice, nu mai comptează de mult ca o forță determinantă în curentele de opinii publice. Clasa de jos abia acum începe, la noi, să se miște pentru o acțiune civică mai efectivă, mai corespunzătoare rolului ce-i revine în viața de Stat. Rezultă astfel că­ numai bur­­ghesia reprezintă actualmente opinia publică în țara noastră și că ea trebuie să exercite acea autoritate civică de su­praveghere și control asupra actelor de adm­instrație publică de care activitatea și viața regulată a Statului are absolu­tă nevo­ie, mai cu samă într’un Stat ca al nostru unde Parla­mentul este o ficțiune, iar rolul său de control inexistent. Di­n nefericire însă, burghe­­sia noastră, căreia de altfel i se datorește­­ în mare parte desvoltarea de pănă acum a Statului român și din energia căreia au trǎit în precedentele trei sferturi de veac, atîtea frumoase inițiative șî sau izbîndit atîtea mărețe idealuri, — această burghesie, altădată atît de vigilentă, după ră­zboiul de întregire a neamului a căzut într-un fel de apatii intri un fel de sfirșeală ci­ici că numai poate reacționa si contra unei uneia din anomalii­ ce se petrec zilnic supt ochii , sfidînd-o. Fapte de dezrăbălare publi­ca de tot felul, coșuri neaurbu­rate de banditism sălbatec de drum mare și de orașe, furtul de zeci și sute de milioane de lei din averea Statului, sustra­geri­ de materiale, alimente , mărfuri de mare valoare, in­cendieri de deposite în preajma controlului, risipă și specul; cu bonuri de tesaur care ai sărăcit și discreditat Statul prăbușind valuta, etc., etc.... toate acestea au fost aduși de presă la cunoștința opinie publice, la timp, amănunțit , necontenit. Opinia noastră pu­blică nu s’a mișcat însă din loc nici contra vinovaților, nie contra celor ce-i acoperiau. Speculanți numeroși au abu sat și abusează cu nerușinare de­­ buzunarul cetățeanului rid­i­­cînd prețurile alimentelor și a tuturor articolelor de primă necesitate la cote fabuloase. In Bulgaria, poporul a linșat și chiar a împușcat pe negusto­rii hrăpăreți cari au indrăsnit să urce nejustifi­cat prețul ali­mentelor și articolelor de aspră nevoie , iar funcționarul care s’ar dovedi acolo c’o frustrare de materiale sau bani publici, ar fi pe loc sfîșiat de public. Ca efect, Bulgaria o țară în­vinsă, are valuta, mai bună ca noi, iar traiul acolo, în ce pri­vește produsele interne, este mai eftin. La noi, îmbogățiții de răz­­bo­u și cei de după războiu, stropesc cu insolența și noro­(Citili flontifinarea in sa». 1U Dnl­ai Mii tti­­n­e de la eriginiile ei pănă la Sanie c2e .„amir © Orilz prof. Unive s­tai Lecții ținute în Universitatea in București Iată acum o ideie de chinu­rile iadului, în care păcătoșii sînt puși să se frigă, și­ duși a­­poi la masă, de unde Dracul îi trimete îndărăt bucătarului, cînd nu i se par destul de copți: Stagando en quel torwento, sopra­ne ven un cogo, Zo­é Bazabu, de li pezor del logo, Ke lo meto a rostir, com’un bel porco, al fogo, en un gran­spe de fer per farlo tosto costo. E po prende aqua, e sal caluzen e on e fer e forte aseo, tosago e ven­irn, e si ne faso un solso de tanto é bon e fin, ca ogrinca cristian si guardo el­te divin. [„Stînd în acel chin, îi vine „pe la spate un bucătar, adică „Belzebut care e printre cei „mai răi (draci) din acel loc, „care îl pune să se prăjească „la foc, ca pe un porc bun, „pus întro frigare de fier, ca să i frigă numai decît. Șî apoi la apă și sare, funingine și „vin, șî fiere șî oțet tare, și „toxic și venin, și face un sos „care e așa de bun șî fin încît „Dumnezeu (Regele divin) să „ferească pe orice creștin „credincios, Regelui Infernului „apoi (bucătarii) îl trimet în „dar, și el îl gustă și strigă „înfuriat cui l-a adus : „Acea­­­stă friptură nu face nici cît­e o smochină uscată, căcii car­nea e crudă și sîngele e „încă proaspăt , deaeda du­­ceți-i îndărăt numai decît, și „spuneți acelui bucătar rău, că „nu mî se pare bine fript și „că să-l pună cu capul în jos, „în acel foc care arde mereu, „zi și noapte“]. Cu acest exemplu frumos de „grotesc“ medieval care ne a­­mintește dracii oribil ridicoli de pe capitelurile romane, să lăsăm poesia naiv fantastică și nelipsită de atracțiuni ne­cioplite a lui Giacomino da Verona, și să tre­ cem să vorbim de acela, mai puțin vioaie, dar mai conștientă a lui Bonvesin­da la Riva. Despre el știu că aparținea unei familii milanese cu stare, ca un membru, în cel de-al tre­ilea ordin al fraților Umiliați, că a luat parte la evenimentele de la 1288 șî 1291 și a murit la o vîrstă înaintată după 1313, epocă în care scrise ultimul său testament. Opera sa principală este Cartea celor trei Scripturi (Libro dé le­tre Scritture) un fel de triologie, rezultînd din Scrittura negra în care se descriu chinurile Infernului Scrittura rossa în care e vorba de mîntuire, și din Scrittura durata în care se descriu bu­curiile Paradisului. Importanta poemă (cuprinzând mai mult de două mii de versuri alexan­drine legate în catrene mona­­ritice) fu isprăvită de scris înainte de 1274 și reprezintă, într-un anumit fel, un prece­dent al Divinei Comedii, atît prin tripartiția sa, cît și prin cultura pe care o arată auto­rul, și mai ales, prin ingenio­­sitatea construcției sale, în care se observă anumite potri­viri între o parte și alta, pe care le vom găsi apoi în poema daotescă. Defectul lui Bonvesin (Buonvicino, adică Bun vecin) este că e puțin cam predicator dar are însemnate calități de poet și de artist, bogat în inven­ții originale și inspirate de viața din timpurile lui, ca, de exemplu, povestea acelui pri­mar, care, cunoscînd obiceiul orașului care îl chemase să exercite acest oficiu, că pedep­seau pe primarul care s’ar fi îmbogățit pe spinarea lui, luîn­­du i toată­ averea și trimîțîndu 1 gol șî înfometat, într’un pustiu foarte mare și­ înspăimântător, plin de bestii sălbatice ; în timpul însărcinării sale, tri­mese în acel pustiu (prin care puse să se facă și o stradă) , tot fedni de bogății și de prove­zii, astfel că putu apoi să tră­iască îmbelșugat. Ajuns la a­­cest punct, cu multă lab­iilitate Bonvesin construește a sa moralisatio: „Orice om în a­­­ceastă lume, cît are timp șî „putîntă, să se poarte ca acel primar înțelept. Omul, care, cu „milosteniile sale, își trimete „toate bogățiile în­ locul unde „după viața aceasta, va tre­­­bui să locuiască (regatul Ce­curilor) acela e (om) prevă­zător, pentru că adună o co­­­moară, de care apoi se va bu­­­cura ; pe cînd sgîrcitul rău, „care se gîndește numai să a­­­dune bogății în această lume, „va trăi rău în pustiu ca un „sărman prisorilor” șî nu va „găsi ceia ce îi va trebui“. Dar specialitatea lui Bonve­sin sunt contrastele : între Fe­cioară și păcătos, între muscă și furnică, între ianuarie și celelalte luni ale anului, între trandafir și violetă, între su­flet și corp. Să dăm­ un exemplu de con­trastul între trandafir și vio­letă . Incontra la viora la rosa și rosona, e dise : „Eo sont piu bella e-plu cortese e bona ; donca sont eo piu degna de luxe de corona“. Incontra queste parolié responde la violeta : „Non son per quest men bon ane sîa eo piceneta. Bon po­sta gran te soro in picenina arcelita­­, quant’a la mia persona, ben sont­olent­e neta“, [„împotriva violetei roz „vorebște astfel : — Eu sîr „mai frumoasă și mai înalt „ca statură. Eu sînt mai miro­­sitoare și­ mai politicoasă ș­i bună ; deci sînt mai demn „de laudă și de coroană. ”împotriva acestor cuvînt „răspunde violeta . — De acei „eu nu sunt mai puțin bunii „cu toate că sunt mititică. Poa­­te să stea foarte bine o mari „comoară înr’o casetă mîtitîci „și în, ceia ce privește persoana­a mea, sunt șî eu mirositoare ș­i grațioasă“]. (Va urma)

Next