Neamul Românesc, iunie 1922 (Anul 17, nr. 118-142)
1922-06-10 / nr. 125
anul al XVII-lea al 125 "SS BMÍai EXEMPUARU", Str. Domnița Anastasia, și administrația « la UNIVERSUL, Brezoianu 11 directorî N. IORGA București, Sîmbătă în Iunie 19*2 r . 180 Peentru preoți și învăț. 120 . Pentru studenți . . 100 . Pe șase luni ... 80 „ Pe trei luni ... 40 , Pentru străinătate dublu. E1NUL EXTERN 1«separat Re»ACTI/ TELEFON I ADMJNÎc / A*r -v Din tatul orașului Bria Conferința d-li profesor în ziua de fată prin urmare care este cea d’intăiu originea Brăilei , în nevoia de gnu, care se satisfăcea nu numai la Chilia, trn partea de Sud a Basarabiei1,, ci șî la Brăila,, pentru tot cuprinsul principatului muntean au shntit nevoia cei din Asia Mică, care avea orașe multe șîi agricultură putină, și au sciiitit nevoia și Italienii, carii aduceau grîu în orașele lor pline de mulțime cu puțin cîmp împrejur, au simțit nevoia să mai creeze un port. Și atunci, cînd portul acesta a fost creat, nu era nimic mai natural decît ca regele Ungariei, care avea Brașovul să caute legături între Brașov și Brăila. Una din căușele pentru care s’a întemeiat principatul Țării Românești este și această legătură veche între Brașov și Brăila, precum una din căușele principale pentru care s’a întemeiat Moldova a fost legătura între Lemberg și între Caffa Crimeii, apoi între Cetatea Albă și Chilia. Așa încît nu Brăila este fiica principatului Țării Românești, ci ea este maica acestui principat; ea, prin existența și desvoltarea ei, a făcut necesară într- N. Iorga ținută la Brăila 21 Maiu 1922 meierea și menținerea princul Patului, fiindcă, dacă este comert, se face și drum. Cel puțin înnainte de epoca noastră și în această privință știu ceva cu care vin cu automobilul, făcînd unsprezece ceasuri de la București până aici, dintre care cel puțin o treime din drum s’a făcut pe, admirabila șosea care duce la Brăila (ilaritate), în care șanțurile transversale sînt făcute cu un meșteșug desăvîrșit (ilaritate, aplause). După cea mai mică ploaie, faci, trecînd șanțurle, băi de un caracter higienic absolut recomandabil (ilaritate). Pe lîngă aceasta se dovedește, pentru întâia oară, că șoseaua n’are nevoie de piatră: e de ajuns să fie noroi și gropi (ilaritate). In vremea veche nu era așa. Dacă era comerț, trebuia să fie drumuri întreținute, drumuri întreținute, drumuri păzite, și trebuia să existe o formație politică care să garanteze aceste drumuri, șî țerile noastre au fost întemeiate, ca să zic așa, întărit ca drumuri, după aceia ca formații politice definitive. Iată care este importanța mare a Brăilei în ce privește principatul muntean, aceste motive categorice ale politicei franceze. Desigur că între calculul englez și dorința de apărare a Franciei în fața primejdiei de mîne, nu pot exista prea multe puncte de apropiere. Și iarăși e sigur că Europa ruinată și bolnavă sufleteșc are nevoie de cît mai puțin entusiasm patriotic și de cît mai mult calcul economic. Europa va trebui să se prefacă treptat într’o mare colecție de negustori șî de fabricanți. Dar o asemenea prefacere nu va putea veni decît atunci cînd primejdia unui războiu va fi înlăturată. Iar astăzi, cînd alianța germano-rusă se ridică amenințătoare ,la răsărit, o politică de compromise financiare este, cel puțin pentru unele țări, o imposibilitate morală. Parlamentul francez a văzut limpede acest lucru și de aceia i-a dat lui Poincaré o binecuvîntare pe care Lloyd George nu o aștepta. S. S. G. fiul de încredere de fricoși Pentru Lloyd George, care a intrat ca un învingător în capitala Angliei, fiindcă știuse să represinte la Genova caprincipii și interese diverse, succesul lui Poincare în.Cariera franceză trebuie să fi avut efectul unei ploi torențiale. Față de politica de acrobat al celei mai comode dialectice și de abile compromisuri, pe care premierul Angliei o duce de la război și încoace, adoptând pe rînd politica adversarilor săi, chibzuind cu liniște la o viitoare schimbare la față, politica Franciei reprezintă o continuitate de vederi și de răspunderi. S-a crezut o clipă că Franța nu va îmbrățișa politica lui Barthou la Genova, care înțelesese să se sprijne pe tratatul de la Versailles. Dorința de pace a Europei, acordul germano-rus — de către unii de mult prevăzut — și camelionismul lui Lloyd George ar fi putut influența în altă direcție opinia publică franceză. Lumea e de mult obișnuită cu zăpezile schimbări de Guvern în Europa de după războiu, așa că o cădere a lui Poincaré ar fi însemnat pentru unii o portiță pe care Franța și-o deschide pentru Haga. Franța a făcut însă și de astădată gestul ei tradițional și conseqvent cu jertfele de ieri și cu temerile pentru ziua de mîne. Politica Franciei nu e o politică de ură, cum vor unii s-o zugrăvească, ci e o politică de conservare și de prudență. Din punct de vedere francez tratatul de la Versailles nu poate suferi nici o schimbare. Politca franceză e categoric națională. In această privință Statele învingătoare din Sud-Estul Europei nu numai că trebuie s’o aprobe dar trebuie chiar s’o urmeze. Un tratat se distruge rectificîndu-1. Și a admite rectficarea tratatului de la Versailles, înseamnă a admite mîne ciuntirea Alsaciei în folosul Germaniei renăscînde, iar pentru noi Romînii ar însemna nesiguranța liniei Nistrului. Dăci această rigiditate francesă e poate și în folosul păcii europene. Căci o capitulare azi va atrage o alta mîne. A începe cu revizuirile pe care Germanii azi uniți cu Sovietele le cer, înseamnă a deschide drumul războiului de mîne. Anglia care a făcut de cînd o politică negustorească nu poate înțelege sau ignorează 52) D-lui Virgil Drăguceanu secretarul Comisiuii Monumentelor Istorice Dintr’un sentiment de pietate față de trecutul nostru cultural, un anonim a scris un articol în această foaie că „Nu avem grijă pentru monumentele istorice". Cu toții n’avem grijă de altfel. Nici de cum n’am făcut vre-o aluzie la persoana, la opera și truda dv., cunocute și apreciate de toți, pentru a nu păstra comorile de artă ale trecutului. Dar un om, doi, cinci, cu toată bunăvoință, 11’ar putea face totul, dacă nu dau concursul și cei ce înțeleg ce e lucru de amintire sacră. Și m’am plîns că Miniisteriul Cultelor și al Artelor, prin personalul numeros ce-l are, nu vine în sprijinul dv., ca monumentele istorice aflate și în suma oamenilor ce depind de acest Ministerul, să fie respectate, păzite și înțelese de lumea de azi. Este o constatare a mea personală. Referîndu-mă în deosebi la Culte și la Arte, n’am înțeles deloc să confund neglijența unora pe acest teren cu bunele intenții ale Comisiei Monumentelor Istorice și ale dv. în special. Am văzut atîtea cozuri cînd persoane din controlul oficial al Statului au trecut Indiferente pe lîngă unele neglijențe de la unele biserici de artă. „Nu e treaba nastră“, se scula unul, „lucruri podești cari nu mai trebuie“ adaugă sentențiosul inspector titrat. Și cu toții ne codim cînd e vorba de respectul public; sîntem — vorba cunoscuta anecdote — „din altă parohie“ și nu lăcrămăm alăturea de enoriașii bl- Politică sau Cultură ? Partidele politice la noi, după 1859 și mai ales după 1866 și nu au accentuat încă cu cît ne apropiem de zilele noastre, — șî au manifestat, în toate chipurile, părerea lor de basm, care de altfel șî o păstrează și astăzi, că „între, politică și cultură este un abis, și în ce privește idealurile de a Uns, și mai ales în ce privește procedeurile de urmat“. Cine își mai aduce aminte de luptele politice ce s’au dat în ultimele decenii dinnaintea războiului mondial, între așa numitele partide istorice, liberali și conservatori, își dă perfect de bine săma că dacă alte considerații polttce mai variau de la unul la celălalt, apoi asupra excluderii culturei din politică, amîndouă partidele istorice erau de perfect acord. Formule goale stăpîneau și pe atunci convingerea că „politica țintește la succes șî succesul trebuiește obținut prin orice mijloc. „Cultura țintește la adevăr și deci nu are ce căuta în politică. O fi ea bună, cultura, pentru cîțiva oameni de școală, la Academie.... în străinătate, la popoarele occidentale..., nouă nu este de nici un folos, la noi politica nu se face pe ideil, pe principii, ea se face „pe încredere personală, de admirație personală, pe idolatrie“. Și de aceia în toata srămîntarea vremurilor acestora de „politicianism“ steril, o luptă, fără alegere de mijloace, fără principii, ci numai o goană nebună pentru șefie, a sfîrșit prin întronarea unei oligarhii, care stăpînea întreagă pătura noastră conducătoare. Iar în preocupare aceasta de interes personal, imediat, —cît mai imediat și cît mai sigur— numai „pentru ce îți făgăduiește sau îți dă puterea“, cu împărțirea din averea Statului, pentru partizani, a tuturor bunătăților, pentru ca tabăra să fie cît mai numeroasă, au fost părăsite cele mai mari probleme de viață ale poporului nostru, printre care problema culturală în primul lor, și am ajuns, astfel, la desastrul financiar de la 1900 și la răscoalele țerănești de la 1907. Atunci s’a născut Mișcarea Nationalsta a profesorului N. Iorga. Ea pornește tocmai de la principiul că prin cultură, adică prin adevăr, se poate întemeia o politică rodnică. Numai cercetînd puterile de viață ale poporului nostru, specifice nouă, din tot trecutul nostru și concordîndu-le cu evoluția întregii caturi umane, puteam asigura neamului nostru locul pe cărei merită în rîndul popoarelor civisate. „Și a fost această mișcare politică naționalistă și democrată ca un suflu trezitor de conștiințe, de la un capăt la celalt capăt al întreg cuprinsului locuit de Romînî, chiar și din ținuturile, pe atunci, supt stăpînire străină, pentru că se adresa sufletului românesc de pretutindeni“. E bine să nî aducem aminte din cînd în cînd de aceste lucruri. Căci dacă partidul naționalist democrat, — care sa născut din această mișcare și pentru înfăptuirea ei, — n’a putut încă grupa supt steagul său toate elementele de valoare, care înțeleg că numai o poilitică culturală singură poate fi salvatoarea unuii neam, cum este neamul nostru mai ales în granițele lui de astăzi, totuși cine ar mai îndrăsni să tăgăduiască, că numai supt imperiul acestei mișcări de trezire a conștiinței românești de pretutindeni, de către marele scormonitor de suflete, profesorul N. Iorga, prin afirmarea unității culturale mai întăiu—, care a dat entusiasmul de sacrificii șî de biruijnță—, s’a putut înfăptui idealul nostru național?! Și, astăzi încă, alături de partidele vechii — printre care e partidul liberal, care a ținut să și sublinieze ceia separației culturii de politică iar recentele frămîntări dinnăuntru partidului o confirmă—, un alt partid nou, de clasă,—partidul țărănesc—se svîrcolește în ghearele acelorași idei, de heghemonte prin demagogie, după ce doiă ani de zile „averesca nîsinul“ — un produs al acelorași oameni a acelorași idei, supt altă firmă—, a adus la ruină financiară țara noastră. Și mail sînt oameni și grupări politice sănătoase care așteaptă încă...?! Mișcarea naționalist democrată ne îndeamnă la adevărata politică prin Cultură. ISIDOR STEFANESCU sericii le predica preotului. La acest fel de funcționari m’am gîndit cînd am scris articolașul citat și nici decum la omul devotat științal sale cu toată sfințenia, — cum sînteți dvs. V. D. CUGETĂRI Să zici doar adevărul este o [jucărie Să-l recunoști ce este mai [mult poate să fie. Să-l spui e lucru care a fi [mai greu îmi pare Dar să-l suporți acela ] lucrul [cel mai mare. Gurt. Statelor Unite a hotârît ca și America să iea parte la viitoarea Conferință de la Haga. Nu se știe însă precis dacă Statele Unite vor lua parte efectiv la lucrările Conferinței sau delegații americani vor asista la desbatere ca simpli spectatori cum au făcut la Genova. Tratatul provizoriu între Cehoslovacia și Rusia, negociat la Genova, a fost semnat. In Japonia crisa de Guvern continuă. La Angora au loc tratative între Troțchi și Mustafa Kemal, pentru semnarea unei convenții militare. Guvernul britanic nu a luat încă hotărîrea, în ceia ce privește trimiterea la Washington, a unei misiuni speciale ca să discute chestia datoriilor Angliei față de Statele Unite. El a luat decisia să plătească dobînzile acestei datorii, la toamnă, dobînzi care se ridică la suma de 25 milioanne lire sterline. Decadența civică a buronesiei Forța civică a opiniei publice în orice Stat, reprezintă gradul de putere politico-socială a celor trei clase mari de cetățeni care alcătuiesc poporul: clasa de sus, boerîmea, cu parveniții; acestei clase, ciocoii; clasa de mijloc — negustori, industriași, funcționari, proprietari, etc. ; și clasa de jos a muncitorilor de tot felul. La nai1,, clasa de sus, prin rarele exemplare de boieri curați ce mai conține și prin secăturismul ariviștilor cari se ocupă cu competință numai de ei, nu de treburile publice, nu mai comptează de mult ca o forță determinantă în curentele de opinii publice. Clasa de jos abia acum începe, la noi, să se miște pentru o acțiune civică mai efectivă, mai corespunzătoare rolului ce-i revine în viața de Stat. Rezultă astfel că numai burghesia reprezintă actualmente opinia publică în țara noastră și că ea trebuie să exercite acea autoritate civică de supraveghere și control asupra actelor de adminstrație publică de care activitatea și viața regulată a Statului are absolută nevoie, mai cu samă într’un Stat ca al nostru unde Parlamentul este o ficțiune, iar rolul său de control inexistent. Din nefericire însă, burghesia noastră, căreia de altfel i se datorește în mare parte desvoltarea de pănă acum a Statului român și din energia căreia au trǎit în precedentele trei sferturi de veac, atîtea frumoase inițiative șî sau izbîndit atîtea mărețe idealuri, — această burghesie, altădată atît de vigilentă, după războiul de întregire a neamului a căzut într-un fel de apatii intri un fel de sfirșeală ciici că numai poate reacționa si contra unei uneia din anomalii ce se petrec zilnic supt ochii , sfidînd-o. Fapte de dezrăbălare publica de tot felul, coșuri neaurburate de banditism sălbatec de drum mare și de orașe, furtul de zeci și sute de milioane de lei din averea Statului, sustrageri de materiale, alimente , mărfuri de mare valoare, incendieri de deposite în preajma controlului, risipă și specul; cu bonuri de tesaur care ai sărăcit și discreditat Statul prăbușind valuta, etc., etc.... toate acestea au fost aduși de presă la cunoștința opinie publice, la timp, amănunțit , necontenit. Opinia noastră publică nu s’a mișcat însă din loc nici contra vinovaților, nie contra celor ce-i acoperiau. Speculanți numeroși au abu sat și abusează cu nerușinare de buzunarul cetățeanului ridicînd prețurile alimentelor și a tuturor articolelor de primă necesitate la cote fabuloase. In Bulgaria, poporul a linșat și chiar a împușcat pe negustorii hrăpăreți cari au indrăsnit să urce nejustificat prețul alimentelor și articolelor de aspră nevoie , iar funcționarul care s’ar dovedi acolo c’o frustrare de materiale sau bani publici, ar fi pe loc sfîșiat de public. Ca efect, Bulgaria o țară învinsă, are valuta, mai bună ca noi, iar traiul acolo, în ce privește produsele interne, este mai eftin. La noi, îmbogățiții de războu și cei de după războiu, stropesc cu insolența și noro(Citili flontifinarea in sa». 1U Dnlai Mii ttine de la eriginiile ei pănă la Sanie c2e .„amir © Orilz prof. Unive stai Lecții ținute în Universitatea in București Iată acum o ideie de chinurile iadului, în care păcătoșii sînt puși să se frigă, și duși apoi la masă, de unde Dracul îi trimete îndărăt bucătarului, cînd nu i se par destul de copți: Stagando en quel torwento, soprane ven un cogo, Zoé Bazabu, de li pezor del logo, Ke lo meto a rostir, com’un bel porco, al fogo, en un granspe de fer per farlo tosto costo. E po prende aqua, e sal caluzen e on e fer e forte aseo, tosago e venirn, e si ne faso un solso de tanto é bon e fin, ca ogrinca cristian si guardo elte divin. [„Stînd în acel chin, îi vine „pe la spate un bucătar, adică „Belzebut care e printre cei „mai răi (draci) din acel loc, „care îl pune să se prăjească „la foc, ca pe un porc bun, „pus întro frigare de fier, ca să i frigă numai decît. Șî apoi la apă și sare, funingine și „vin, șî fiere șî oțet tare, și „toxic și venin, și face un sos „care e așa de bun șî fin încît „Dumnezeu (Regele divin) să „ferească pe orice creștin „credincios, Regelui Infernului „apoi (bucătarii) îl trimet în „dar, și el îl gustă și strigă „înfuriat cui l-a adus : „Această friptură nu face nici cîte o smochină uscată, căcii carnea e crudă și sîngele e „încă proaspăt , deaeda duceți-i îndărăt numai decît, și „spuneți acelui bucătar rău, că „nu mî se pare bine fript și „că să-l pună cu capul în jos, „în acel foc care arde mereu, „zi și noapte“]. Cu acest exemplu frumos de „grotesc“ medieval care ne amintește dracii oribil ridicoli de pe capitelurile romane, să lăsăm poesia naiv fantastică și nelipsită de atracțiuni necioplite a lui Giacomino da Verona, și să tre cem să vorbim de acela, mai puțin vioaie, dar mai conștientă a lui Bonvesinda la Riva. Despre el știu că aparținea unei familii milanese cu stare, ca un membru, în cel de-al treilea ordin al fraților Umiliați, că a luat parte la evenimentele de la 1288 șî 1291 și a murit la o vîrstă înaintată după 1313, epocă în care scrise ultimul său testament. Opera sa principală este Cartea celor trei Scripturi (Libro dé letre Scritture) un fel de triologie, rezultînd din Scrittura negra în care se descriu chinurile Infernului Scrittura rossa în care e vorba de mîntuire, și din Scrittura durata în care se descriu bucuriile Paradisului. Importanta poemă (cuprinzând mai mult de două mii de versuri alexandrine legate în catrene monaritice) fu isprăvită de scris înainte de 1274 și reprezintă, într-un anumit fel, un precedent al Divinei Comedii, atît prin tripartiția sa, cît și prin cultura pe care o arată autorul, și mai ales, prin ingeniositatea construcției sale, în care se observă anumite potriviri între o parte și alta, pe care le vom găsi apoi în poema daotescă. Defectul lui Bonvesin (Buonvicino, adică Bun vecin) este că e puțin cam predicator dar are însemnate calități de poet și de artist, bogat în invenții originale și inspirate de viața din timpurile lui, ca, de exemplu, povestea acelui primar, care, cunoscînd obiceiul orașului care îl chemase să exercite acest oficiu, că pedepseau pe primarul care s’ar fi îmbogățit pe spinarea lui, luîndu i toată averea și trimîțîndu 1 gol șî înfometat, într’un pustiu foarte mare și înspăimântător, plin de bestii sălbatice ; în timpul însărcinării sale, trimese în acel pustiu (prin care puse să se facă și o stradă) , tot fedni de bogății și de provezii, astfel că putu apoi să trăiască îmbelșugat. Ajuns la acest punct, cu multă labiilitate Bonvesin construește a sa moralisatio: „Orice om în această lume, cît are timp șî „putîntă, să se poarte ca acel primar înțelept. Omul, care, cu „milosteniile sale, își trimete „toate bogățiile în locul unde „după viața aceasta, va trebui să locuiască (regatul Cecurilor) acela e (om) prevăzător, pentru că adună o comoară, de care apoi se va bucura ; pe cînd sgîrcitul rău, „care se gîndește numai să adune bogății în această lume, „va trăi rău în pustiu ca un „sărman prisorilor” șî nu va „găsi ceia ce îi va trebui“. Dar specialitatea lui Bonvesin sunt contrastele : între Fecioară și păcătos, între muscă și furnică, între ianuarie și celelalte luni ale anului, între trandafir și violetă, între suflet și corp. Să dăm un exemplu de contrastul între trandafir și violetă . Incontra la viora la rosa și rosona, e dise : „Eo sont piu bella e-plu cortese e bona ; donca sont eo piu degna de luxe de corona“. Incontra queste parolié responde la violeta : „Non son per quest men bon ane sîa eo piceneta. Bon posta gran te soro in picenina arcelita, quant’a la mia persona, ben sontolente neta“, [„împotriva violetei roz „vorebște astfel : — Eu sîr „mai frumoasă și mai înalt „ca statură. Eu sînt mai mirositoare și mai politicoasă și bună ; deci sînt mai demn „de laudă și de coroană. ”împotriva acestor cuvînt „răspunde violeta . — De acei „eu nu sunt mai puțin bunii „cu toate că sunt mititică. Poate să stea foarte bine o mari „comoară înr’o casetă mîtitîci „și în, ceia ce privește persoanaa mea, sunt șî eu mirositoare și grațioasă“]. (Va urma)