Neamul Românesc, iulie 1922 (Anul 17, nr. 143-168)

1922-07-04 / nr. 145

THmNesM?M45 Weparp­enetí încă odată s'a putut crede, după atitudinea luată la Geneva de Lloyd George, că relațiile de strânsă alianță și de con­­curs permanent între Fran­­ța și Anglia care formează — trebuie s'o spunem cu orice ocazie — singura ga­­ranție posibilă a uimitoarelor resultate căpătate prin cele mai neauzite chinuri s’au desfăcut pentru folosul tu­turor acelora cari nu do­resc altceva decit să re­­vie ln folosul lor la un trecut odios pentru viata națiunilor. Din nenorocire o parte din presa țărilor respective și mai ales din presa franceză, a făcut tot ce putea pentru a da im­presia că intre popoarele Înseși nu mai este nicio simpatie reciprocă și, mai știi?, alte alianțe pot fi Încercate. Călătoria la Londra a d-lui Poincaré In ajunul noii conferinți de citeva zile­ care s’a deschis la Haga Vine la timp ca să risipească măcar In parte Îngrijorările­­ pe care le provoacă la toți cei inte­resați in ordinea politică actuală orice disentiment Intre Statele care țnnainte de toate o sprijină. Fără a se cunoaște resultatele atinse — căci discursurile de ceremonie nu ajung pen­tru aceasta — se poate crede că Haga nu va oferi acele neînțelegeri fățișe pe care le-a presintat Ge­nova, că măcar aparențile frontului unic vor fi păs­trate. Alianțele nu pot Însemna niciodată indentificarea, imposibilă, a intereselor. Ele trebuie să Însemne însă ceva: subordonarea inte­reselor inferioare celor care sînt mai presus de dînseie. Turcie, Egipt, rivalitate maritima, comerț cu Ru­sia, schimb ridicat, toate acestea au importanță, o mare importanță. Dar ceia ce are importanța cea mai mare este ca mina de fier a Germaniei să nu cadă, și In folosul tuturor barbarii­lor coalisate, asupra lumii cu atlta trudă liberată de amenințarea ei. La Londra se va fi avut poate fisiunea acestei te­ribile reveniri, foarte cu putință. N. IORGA Miliții In Unif­­i­cip in lartea I Nici un interes nu poate a­­vea pentru noi distracția de vară a Guvernului: modifica­rea Constituției. Cu toate acestea, pentru că unele curente odată pornite pot prinde putere în viitor și, neapărat, nimeni nu este mai meșter în determinarea cu­rentelor decît partidul de la Qîrma d­e­­ azi a­veri nevoii sîntem să ne ocupăm de una dintre propuneile Guvernului: reîntoarcerea pedepsei cu moartea, suprimată la noi de 58 de ani. Care să fie motivul ? Motive valabile nu pot fi de­cît de natură socială ori de natură politică. Să ne interesăm mai întăiu de acela de natură socială, singurul de altfel care trebu­­iește ținut în samă, cînd e vo­ia să se dea măsuri atît de tragice. Pentru acest lucru trebuiesc însă­­ documentări Natural dar că numai statis­ticile judiciare nu pot edifica și îngrijora în această privință, căci cozurile sporadice, fie ele chiar dintre cele mai grave, nu pot fi privite supt prisma generalității. • i S'v" O statistică penală nu lipse­ște însă pentru anii de după războiu, chiar pentru vechiul Regat.­­ Nu vom intra în amănunțimi, vom spune numai că reforma care se propune, în felul cum se propune, e o operă de di­­lentatism politic, la fel cu a­­ceia a valutei, bunăoară, asu­pra căreia se îndreaptă toată mîndria de azi a partidului li­­­beral, puternică de 7 la sută. Dar să revenim în subiect Printre putinii cari s’au ocu­pat la noi mai în­de aproape cu studiul criminalității, a fost regretatul prrfesor universi­­ar și bun patriot, Ioan Tano­­viceanu mai cu samă prin „Ro­mânia supt raportul moral“, co­­municare făcută în 1902 Aca­demiei, în calitatea sa de membru corespondent al ei. Această comunicare este de un interes deosebit la noi, mai ales că înaintea acestei co­municări și înaintea modifică­rilor ce le-am adus statisticei noastre judiciare, datele sta­tisticei penale au fost lipsite de orice seriositate. Punctul de plecare a lui I. Tanovîceanu, în ce privește reintroducerea­ pedepsei cu moartea, avea însă o parte sla­bă. Criminalitatea era privită de dînsul din punctul de ve­dere mai larg al accepțiunii­ a­­cestui cuvînt, înglobînd supt această etichetă nu numai cri­mele ci și delictele și chiar infracțiunile la legi de un ca­racter special, atît de nume­roase la noi. In acest fel, dacă ținem sa­mă de mersul criminalității la noi, de la 1875, de, cînd avem date, pănă în 1914, ultimiile care au fost publicate, găsim în adevăr un progres înspăi­­mîntător în mersul criminali­tății. Numărul afacerilor pe­nale se ridică de la 46.874 (media pentru anii 1875—79) la 389.896 (media pe 1910—1914). Cuvîntul criminalitate are însă și o acepțiune restrînsă. Iată cum stăm în această privință față cu datele de mai înainte, în ce privește crima la noi: In 1876 găsim 14,595. con- so üMMi travenții la legi, 40.633 delicte și 945 crime; iar în 1914: 302.225 contravenții, 220.441 delicte, 612 crime. Din­ aceste date, lăsînd mai întăiu contravențiile la o parte,, găsim o evidentă micșorare a crimelor pro­plicația care s’ar putea da, urcare destul de pronunțata a delictelor, care, cu toată ex­plicația care s’ar putea da, evidențiază­­ un spor al in­­fracțiunei grave la legi. In raport cu populația vechiu­lui regat și față de Franța, de pildă, pilde pedeapsa cu moartea se aplică, situația e moartea se aplică, situația e e liniile propriu zise prezintă pentru anul 1911 un coefi­cient de 0,3 la sută față de populație, România abia 0,1 la sută, iar în ce privește delictele: Franța 29,5 la sută, România 41,5 la sută. Evident că acest coeficient de 41,5 la sută este mai mult decît îngrijitor. El arată înainte de toate că pedepsele nu se excută la noi cu toată rigurositatea. Dar nu pentru delicte se introduce pedeapsa cu moar­tea, ci pentru crime, și încă, numai pentru acele grozave dintre ele. Dar pentru crime mi n­u­­mai că stăm de trei ori mai bine decît Franța, cum am arătat, dar încă ele sînt la noi într’o continuă scădere, cel puțin pentru timpul pentru ca­re avem date statistice*. Numărul condamnaților la 1875—79­ la munca stoică și reclusiune (pentru crime) era de 427 anual. In 1914 acest număr se co­boară la 99, dintre cari numai 14 la muncă silnică pe viață (30 pe timp mărginit, 55 la re­clusiune). După natura infarcțiuniilor, acești 99 criminali se reparti­­sează astfel: 9 pentru crime contra intereselor Statului, 67 contra persoanelor și 23 contra proprietății. Vedem că numărul cel mai mare de crime (67) sunt dato­rite urii și răsbunării, în mo­mente de tulburări grave ale minții omenești, adese­ori, du­pă cum se știe, în urma cer­turilor provenite pe urma be­ției, mai mult la orașe decît la sate. Să adăugăm cu această o­­cazie, că acele crime oribile care cutremură ființa omenea­scă, sînt foarte rare la noi, și că ele se­ constată mai numai la populații de rasă deosebită de a noastră (Țigani, Bulgari, etc.). Acest fapt făcuse pe un Con­­te să se pronunțe în vremea în care trăia, că pedepsele să varieze la noi după rasă. Din cele arătate mai înainte reiese clar că pedeapsa cu moartea nu ar avea ce căuta la noi din punct de vedere al intereselor noastre de ordin social, ținînd samă și de fap­tul că la Curțile noastre cu Jurați se condmană abia 30 la sută din numărul acuzaților, ceia ce arată încă odată că numai arare­ori se produc la noi crime asupra cărora ier­tarea nu se poate întinde. Dar se va obiecta că în Ro­­­mănia de astăzi, situația cri­minalității e schimbată, poate chiar și pentru vechiul Regat. Din datele statistice pe care le cercetam altă dată știm prea bine ca mersul criminalității în Transilvania, Bucovina și Ba­sarabia era la fel Ca pentru ve­chiul Regat. S’au petrecut în timpul din urmă însă cîteva crime mon­struoase la noi (de a­ltfel ca întotdeauna după războaie),­­ datorite și împrejurărilor din­­ din lipsă de date nu ne putem­­ pronunța — mai ales că pentru­­ crimele de fruntarii acdsea • nu pot intra în cadrul mersu­­­­lui criminalității, criminali pu­ i­tînd să și dea pedeapsa meri­­t față pe loc. Dar poate introducerea pe­­­­­depsei cu m moartea­­ să fie o cerință de­ natură politică ? S’o cercetăm și pe aceasta. . G. D. SCRABA 1 La l­olîiim Im­ Take Im Cuvintarea d-lui col. Ion Manolescu. In numele „Ligii Culturale“ „Liga Culturală“ care m-a trimis aici, plîn­ge Pe Take Ionescu, care mai mult decit oricare și cît a putut de mult a luptat pentru­­ unitatea na­țională. A fost mare Tak­e Ionescu pentru mișcarea politică, a fost cel mai distins orator,, n­u numai prin frumusețea vorbirii ci și prin adîncimea gîndirii, a fost cel mai de samă avocat, a fost o bună­tate morală și dreaptă care l-a dus în mod firesc către adevărata cale a democrației sintetizată de el în două cu­vinte, libertate și ordine; a servit țara lui în toate direc­țiile cu competin­ța arătată aici în cu­vîntările ținute. Dar, pe deasupra tuturor, acestor activități Take Iones­­cu a fost și al Ligii Cultura­le, al unității naționale, al patriotismului viu, cald, vi­brator, mereu în mișcare, ga­ta pentru orice jertfă. Acestei religii a unității naționale a sacrificat el și partidul politic și prietenii personali și liniștea lui și via­ța lui politică. Pentru întregirea neamu­lui el n‘a mai cunoscut nimic și din ce stimase mai înainte, n‘a mai simțit nimic de ce iubise mai înainte. Vedea de­parte, vedea în zare viitorul și strălucirea neamului ro­mânesc. Dar omul care a luptat cel mai mult, care a pătimit pen­tru isbăvirea neamului, este zdrobit înnaintea noastră și înainte de vreme. Aveam încă mare nevoie de sfaturile lui, de cumințenia lui, de inima lui iubitoare de frați, de mintea lui pricepută pentru ca el sau­ împreună cu el să se găsească mijlocul cel mai bun și cel mai repede de dragoste între frați, dragoste care iartă, dragoste care creiază prin sfoțările comune, dragoste care aduce pe toți în jurul patriei, zîmbitori la bucurie, îngrijați la nevoie, dar toți mîna în mînă, gata de muncă productivă la pace, gata de luptă la războiu, și totdeauna cu gîndul și cu ini­ma la prestigiul și onoa­rea terii, singura putere de care se poate face un scut de otel în jurul tronului. După moartea lui avem două datorii de împlinit : ce­lui mort să-i slăvim memoria cum s‘a slăvit memoria lui Mihail Kogălniceanu, își să r­ecunoaștem că m­intea celor dela 1848 au produs pe Mi­hail Kogălniceanu, iar a a­­cestuia a produs pe Take Io­nescu’. Cu­voarea u­­nui proL 8. Tașcă In numele Academiei de înalte studii comerciale și in­dustriale, a cărui inițiator a fost acela pe care-l plînge astăzi un neam întreg, — a­­ducem omagiul nostru de ad­mirație și im­pact ilustru­lui dispărut. Take Ionescu ajutat de bu­nul lui prieten Nicolae Xe­­nopol a crezut că este folosi­tor să se înființeze­­ un mare institut de cultură în care să pregătim pe viitorii con­ducători ai industriei și co­merțului, și astfel s-a înfiin­țat prima Academie de înal­te studii comerciale, care cu tot ce a fost conceput și să­­vîrșit de el, poartă pecetea marei lui personalități. Personalitatea mare a lui Take Ionescu se prezintă supt trei fețe, cari însă se desă­­vîrșesc într-un tot armonios : bărbat de stat fără seamăn, orator neîntrecut, iubitor pâ­nă la venerație a patriei lui. Take Ionescu și-a iubit ța­ta și a servit-o, i-a cunoscut marile ei interese și le-a a­părat; a suferit însă­ mult pentru că nu s’a coborît spre pasiunea oarbă a mulțimei, ci a căutat să o­ ridice pe ea la țelul nobil ce visa el. Take Ionescu a luat apă­rarea claselor diriguitoare ale neamului, a spus adevă­rul asupra lor; a scos în re­lief, cu marele lui talent, tot ce fa ce datoria națiunea a­­cestor clase : „Cînd se închee o epocă din istoria României, și se începe alta, zicea el, nu poți zidi nădejdea în viitor pe ingratitudinea din trecu­t“. Cuvinte profetice, pentru că neînțelegerea lor, în Ru­sia a dus la prăbușirea u­­nui imperiu, — pe cînd la noi încrederea masei , conducă­torii ei a rămas nezguduită și asta ne-a salvat. In numele acelei institu­­țiuni de cultură, presată de el, venim azi să depunem, smeriți prinosul nostru de admirație pentru acela care a fost­ îndrumătorul Româ­niei moderne. Să-i fie țărîna ușoară! O antologie bine­venită Apropierea cît mai strînsă dar și cît mai sinceră dintre uni românesc unitar constituie românesc u­nitar constituie­­ una din problemele cele mai actuale ale existentei n­oas­­tre ca societate în forma le­gală pe care cu atîta trudă ne-au lăsat-o generații în­tregi de înnaintași. In opera aceasta grea și delicată este de o mare valoare contribu­ția efectivă pe care înseși acestor elemente străine țin să o aducă. Și căile sunt nu­meroase. Dar dintre cele mai efithce mijloace cel mai prețios este cunoașterea, bu­na și binevoitoarea cunoaș­tere reciprocă în ceia ce a­­vem mai înalt și esențial uman. Opera culturală este ima­ginea cea mai puțin falsifi­­cată a sufletelor noastre, a sufletului unui popor. Prin ea putem deschide uși care se tin veșnic zăvorite și cu­ceri inimi care așa de greu se apropie. In acest sens trebuie con­siderată și recenta lucrare a d-lui Segal, care a dat pen­tru usul populației evreești, destul de numeroase, a ținu­turilor unite, o antologie a poeților români în idiș. In imposibilitate de a aprecia valoarea literară a lucrării ne mărgenim a indica impor­tanța ei cu­lturală și socială. Căci ceia ce face însemnăta­tea unei astfel de opere este în primul loc înlesnirea ma­re pe care ea tinde să o dea unei apropieri mai sincere și mai iubitoare de nația domi­nantă, a acestei populații pe care fericita unire a unor vechi teritorii romănești hră­­pite dușmănește ne-a adus-o, nu cu o mentalitate ostilă, dar cu­ o deprindere contra­ră. Iar, o bună parte din populația evreiască a ținutu­rilor romănești unite nu cu­noștea limba românească și, de asemenea în Statele cărora a aprținut pănă mai acum, au preferat să vorbească limba maternă, idișul. Cum am putea noi edifica azi pe acești cetățeni ai Ro­mâniei mai bine asupra co­morilor noastre de spirit și simțire decît punîndu­-le la îndemînă, în limba cunoscu­tă lor mai bine, literatura noastră. Și d. Legal tocmai aceasta face. Ministeriulu­i de instruc­ție îi revine­ acum datoria de a recomanda școlilor evreești această lucrare. M. Mairff âL ■ [UNK]alia BULETINUL EXTERN Delegația rusă a înnaintat Conferinței de la Haga un memoriu privitor la creditele cerute de Rusia, care s-ar ridica la 3 bilioane 224 milioane ruble aur și care sunt necesare refacerii Rusiei. In Adunarea națională ungară, primul-ministru după ce a vorbit de restabilirea libertăților, a dec­larat că Ungaria nu poate să plătească mai mult de­cit alte țări, iar dacă în doi trei ani situația finan­ciară nu se va restabili, va urma falimentul. Deocam­dată va fi concediat un mare număr de funcționari. Conferința Ambasadorilor a decis în principiu recunoașterea Guvernului Lituaniei. Senatul cehoslovac a ratificat tratatele de co­merț cu Germania, Austria și Spania. Răscoalele din Irlanda par a lua sfirșit prin ca­pitularea rebelilor din Dublin. Lucrările Comisiei de garanții progreseză fa­vorabil. Control financiar este ca și stabilit în de comun acord. In Camera represintanților s’a depus un proiect de lege pentru limitarea emigrărilor în America. Isi­an Kycii le Arial Dăm după Ziarul „Alba lu­­lia“ aceste observații juste a­­supra Invățămîntului din Ar­deal : „Al treilea an școlar din Ar­dealul românesc s’a încheiat în felul cel mai strict pedagogic și mai rece teoretic ce se poate închipui. S’au trecut în cataloage notele definitive, s’au făcut mediile, s’au încredințat certificatele cuvenite școlari­lor, cari s’au întors acasă cu cîtă bucurie se poate cuprinde în ele. Nu tăgăduiesc că ici și colo profesorii, înnainte de a se despărți de școlarii lor, adică de aceia cari atîtea luni de zile au ospătat de la el lumină și orientare de viată, s’au simțit datori să adauge cîte­va cuvinte despre școala româ­nească, despre misiunea și roadele ei, arătîndu-se că în fireasca întrecere dintre nați­uni, care nu se poae numi de­cit o luptă, înțelegem a între­buința o singură armă­ a cul­turii naționale, cuprinzînd și aceste așezăminte școlare. Vor fi fost și frumoase aceste cu­vinte, căci cine oare nu s’ar simți mișcat, luînd parte el în­suși în fruntea propovăduitori­lor credinței nouă, cînd în a­­celeași locuri cu cîțiva ani în urmă abia, limba românească nu pătrundea de loc în Insti­tutele de Stat și puținele școli, susținute Dumnezeu știe cu ce jertfă, de populația românea­scă, erau amenințate să fie închise, pentru ca acest gînd național periculos să fie înnă­­­bușit cu totul ? Dar și cu aceste discursuri cred că nu s’a făcut tot ce tre­buie. Căci principala serbare a romînimii din Ardeal și din toate provinciile desrobite se cuvenia și se cuvine să fie ser­barea sfîrșitului de an școlar. Tot ce e mai înnalt în ofi­cialitate, tot ce e mai ales în elementul nostru national din fiecare localitate să iea acolo pentru a îndemna și a răsplă­ti pe școlarii cari s’au distins. Represintanții celorlalte națio­nalități chiar se cuvine să fie invitați, pentru ca aceia cari tăgăduiau Romînilor dreptul la cultură în genere șî la cultura națională în special, să vadă ce nobil avînt a cuprins un po­­­por întreg cînd poate să ajun­gă la învățăturile cele mai fi­nari fate și mai grele în pro­pria lui limbă. Cu acest prilej să se dea premii. Să se dea cărți. De ori­unde se poate, cărțile să se a­­dune pentru acest scop. Să iea­să din locurile care se ascund pentru a fi aici unde ele se pot preface îndată în suflet, în suflet rîu și activ. „Să se răs­­­pîndească larg asupra satelor lipsite de cetirea romanească mîna binefacerilor spirituale ce pot să resulte dintr'însele". Introducerea cărții romă­nești tebuie să se facă în asis­tența entusiastă a unui popor întreg ieșit în sfîrșit la lumina culturii moderne ! Sînt cuvintele d -lui N. Iorga la sfîrșitul anului școlar tre­cut, dar ele par a fi spuse și pentru cel de acum, căci lu­crurile nu s’au schimbat. Ace­iași nepăsare a oficialității, a­­ceiași încheiere „strict peda­gogică“, fără cuvenita serbare — „principala serbare a Ro­mînimii din Ardeal“. Și, cine are urechi de auzit să audă cuvintele d-lui Iorga, cu tra­gicul lor adevăr, să înțeleagă că școala, așa cum se face în­deobște, e numai pentru școa­lă, și nu pentru viață, că ea trebuie să fie focarul cultural al unui oraș și nu o lumină sub obroc, că trebuie să treacă la țară „mina binefacerilor spirituale“ — altcum rămîne numai o fabrică de certificate, — și e dureros“. Prin Banatul Sirbesc Scrisorile d-lui și cei al lor c­a către Român­ii din America. Am străbătut din nou, zira, partea bănțeană dintre Car­­pați și Tisa pe care hotărî­­rea Conferinței de pace a dat-o vecinilor și aliaților noștri Sîrbi, de cari ne leagă astăzi și o căsătorie princia­ră. N’am văzut nici­odată din pămînt de o­ așa putere de roadă. Pe locurile acoperite cu smîrcuri odinioară oîntu­­irea austriacă, ajutată de co­loniștii pe cari i-a adus din toate neamurile — și Framț oeei, Itallieni, Spanioli, cari și-au pierdut graiul în mijlo­cul Șvabilor—, au făcut o ța­rină fără pereche, netedă, în­­­tinzîndu-se pănă în capătul zării. Mijloace de-a o­­uda și în mijlocul secetei celei mai neiertătoare nu lipsesc. Și astfel totul e, nu ca un ogor, oricît de bine îngrijit, în ori­ce țară, ci ca o­ grădină de verdețuri, a cărei finimiîseră te uimește. Pe acest pămînt trîsă nu se află numai Sîrbi, ci foarte mulți Șvabi și mai ales sute de mii din ai noștri. Ce viață duc ei nu­ e nevoie să mai spun. Mulți dintre cîr­­muitorii Serbiei fac greșeala de a crede că poți trece cu sila de la 0, nație la alta de azi pănă mîne. Și lucrează du­pă acest crez nenorocit, înțe­legem ce poate ieși dintr’ni­­sul. . .J Intru cît se împotrivesc ai noștri la asemenea măsuri ne­drepte n’aș putea spune. Par­că ar fi căzut zi, perdea de fier la granița cea n’ouă și din­colo de d­ asa nu știm ce se pe­trece. Mă îndoiesc că foile noastre răsbat pănă acolo. Dar sunt sigur că asemenea oameni trecuți prin multe în­cercări nu­-și uită de nația lor și că atunci cînd, precum do­rim, se vor lumina anume

Next