Neamul Românesc, mai 1923 (Anul 18, nr. 95-118)
1923-05-29 / nr. 116
Virtuți active . I «p» Intr'una din sălbatecele scene care constituie principalul repertoriu al Camerei un șef de partid, însuși represintantul costumat al țerănimii, d. Mihlache, a aruncat formula «virtuților active». Basarabenii le-ar avea, și ar fi dorit să le aibă ca și dînșii alți țerani. „ Virtuți active“ ar fi resistența la nedreptate, lupta contra oricării încălcări, avîntul către libertate. De la ele ar atîrna desrobirea și propășirea nației. O întrebare se pune însă amatorilor de «virtuți active»: are poporul, în actuala lui stare de cultură, puterea de a deosebi dreptul de nedreptul, legalul de nelegal? Și, chiar dacă o are, putem fi siguri că «virtuților active» li se vor uni totdeauna și virtuțile morale, prin care singure omul își capătă direcția ? Altfel se poate întîmpla ca, dacă vre-o dată partidul țerănesc, fie și cu morții săi morali în spinare, ar ajunge din nou la putere, cel d’intăiu lucru pe care l-ar cere numeroșilor aderenți ar fi să-i sacrifice „virtuțile active“. N. IORGA. Congresul Ligii Culturale - Cuvintarea de deschidere a d-iai N. larga - întors din străinătate abia de cîteva zile, îmi dau sama mai mult decât oricând de nevoia existenței acestei societăți, dar și de datoria membrilor ei de a lucra, de a lucra practic, consecvent și cu acea căldurăă liniștită, care singură folosește unor întreprinderi de reformă națională și morală, cum este și cum trebuie să fie Liga noastră. Ne găsim în adevăr pretutindeni, fără deosebire, într’un moment cînd toate problemele se deschid pare că niciodată n’ar fi fost resolvite și, date fiind greutățile materiale de nesuferit, cer o soluție imediată. Nu mai credem în autoritățile din afară. Nu se mai legitimează nici pecetea religioasă, nici tradiția istorică și cu atît mai puțin sila biruitoare. Lumea înțelege a se cîrmui prin sine. Dar pentru aceasta ea trebuie să aibă în ea însăși o directivă, și aceasta să realiseze pe alte căi solidaritatea, deci putința de vină împreună pașnică și orînduită fără care ne prefacem într’o condusă adunătură de fiare gata să se sfâșie. Ceia ce s’a petrecut în anul care s’a strecurat de la ultima noastră adunare e o mai puternică dovadă decît tot ce ar putea ieși din argumentele ce aș fi în stare să aducă încercări necugetate de a stîrni ura de clasă, necunoscută în tot trecutul nostru, așa deerănesc, încît nici n’a fost nevoie să se facă din numele iubit a teranilor Țerii Românești un strigăt de bătaie, un semnal de luptă. Exploatări nerușinate, care tind al da României unite o nouă clasă dominantă, a celor cari s’au îmbogățit fără muncă și al căror ban e uneori pătat și cu trădarea de ieri și cu necontenita despoiare de astăzi. Spiritul de partid dus până la falsificarea cinică a legilor și pănă la încercările desperate de a arunca patria în revoluție pentru folosul de a vedea o schimbare de persoane, dar nu și de regim la cîrma ei. Desfășurarea luxului celui mai revoltător și prin absoluta lui lipsă de orice frumusețț în fața unei miserii, adesea nemeritată, pe care o pălmuiește. Pot zice că în viata noastră publică nu s’a ma pomenit an în care să nu fie de însemnat un singur act de valoare morală deosebită, capabil de a nu trezit mîndria și de a nu înnălța sufletele. Față de această stare de lucruri era firesc să se caute îndreptări. Greșeala acelora, din toate clasele, din toate partidele, cari le-au încercat stă într’aceia că au căutat în singurul domeniu material, pe cînd, precum morale sînt motivele — desbrăcarea omului de umanitatea lui, cu toate datoriile ei —, tot așa o refacere morală(e singura care, peste acumularea, bine intenționată desigur, dar adesea nesăbuită, a legilor, poate asigura unica reformă efectivă. Dar nu Statul o poate da, și nu e bine să-i cerem altceva decît să fie represintat pe căi cinstite de oameni cinstiți, ci societatea însăși. Iar societatea, în jocul mecanicei representative, pe care o falsifică așa de ușor demagogia ca și presiunea administrativă, are față de ea însăși datorii morale de îndeplinit, pe care numai organisații mai vechi și meritoase față de sufletul național le pot servi cu folos. Intre aceste organisații trebuia să se numere în primul rînd Liga Culturală. Aceasta și pentru odeia morală de unde pleacă și pentru idealismul statornic de care se călăuzește, dar nu mai puțin — și asupra acestui punct îngăduiți-mi să mă opresc —pentru caracterul național pe care-l are. In circumstanțele de confusie violentă a noțiunilor în care trăim voiu căuta să-1 explic. Naționalismul Ligii e făcut din devotament, pe de o parte, din toleranță, pe de alta. A crede într’o națiune, a ta, ea recunoaște altele care nu sunt ale tale, a le recunoaște în tot ce la formează : rasă, limbă, cultură, amintiri, a te feri de a le jigni în vreunul din aceste elemente, a te bucura chiar de existența și de desvoltarea lor, fiindcă Statul national nu-și poate afla jocul decît intr’o lume organisată național și caracterele unui neam nu iese la iveală decît într’un cadru național el însuși. Orice nație are posibilități nesfîrșite de a se păstra și de a se întinde în propria ei ființă, în propria ei vitalitate, în propriile ei virtuți. Progresele ei stau în prisosul d’inlăuntru, nu în strîmtoarea din afară. Un popor care atentează la vitalitatea altuia pentru a trăi, se desonorează pe sine. Tot așa și un popor care a primit în naționalitatea sa un individ sau un număr de indivizi și-i refuză drepturile care decurg firește din acordarea naționalității. El e desigur îndreptățit să ceară naționalisatului sau naționalisatilor tot ce trebuie, în afară de rasă și de religie, pentru ca noul primit să între în naționalitatea pe care a voit-o. Și mă explic și mai bine, îndreptățirea privește numai pe aceia cari n’au fost găsiți de forma de Stat care dă cetățenia ca formînd o naționalitate bine determinată și avînd pe teritoriul ocupat de dînsa în majoritate drepturi istorice incontestabile. Aceștia au dreptul la întreaga conștiință națională cu toate urmările ei culturale. Nu știu dacă aceasta este întru toate politica actuală a Statului român, nu vreau să știu dacă ea este concepția tuturor Romînilor de sînge, dar în acest sens a înțeles lucrul direcția de pănă acum a Ligei, pe care sînteți liberi a continua ori ba, dar dacă veți continua-o, vă luați îndatorirea de a observa în întregime principiile pe care le-am expus. D, secretar general, care a crescut de foarte tînăr în mijlocul nostru, vă va spune îndată întrucît alte îndatoriri au fost observate, conform statutelor, de secțiuni, al căror merit a fost firește foarte deosebit, de la cea mai vioaie activitate pănă la simpla îndeplinire a formelor, întrucît au fost și ele îndeplinite. Niciun nou comitet central n'ar consimți însă — o spun lămurit față de răspunderea ce apasă azi asupra oricui, în vremuri de crisă supremă, are un loc desemnat sforțărilor sale — n’ar consimți, zic, să primească mandatul de doi ani fără a fi sigur că-l veți ajuta cu fapta. Exemple ca ale secțiilor București și Galați sînt de față ca să arăte în ce fel trebuie îndrumată acțiunea secțiilor noastre. Nu pot isprăvi însă fără a semnala și eu importantul dar pe care ni l-a făcut d. Aristide Blank cedîndu-ni toate acțiunile sale în întreprinderea, inițiată de noi, a Teatrului Popular. Acest teatru va trebui neapărat readus la misiunea pe care părăsind-o anul trecut, am fost siliți să ne retragem din conducerea lui. Cu jertfe chiar trebuie să-i menținem caracterul cultural, moral și național. Fată de concurenți "cari exploatează uneori tot ce e murdar și pervers în sufletul omenesc, avem neapărata datorie de a trezi în același suflet ceia ce este curat și bun. Teatrul nu e o varietate a localului de noapte, ci o ramură a educației naționale. Noi cari o știm suntem datoria o și dovedi. Orice schimbări s’ar cere, le -om face, cu toată părerea de rău, dar de singurul principiu care legitimează .amestecul nostru într’o întreprindere de spectacole nu înțeleg să ne desfacem. La întemeierea Colaborației Latine Liga a avut rolul de a iniția, întemeierea acestei instituții cu frumoase perspective ni s’a părut o necesitate fată de zădărnicia obișnuitului romantism platonic și față de îmbulzeala practică a altor culturi. Vom căuta ca influența noastră asupra colaborației să se menire, îmi rămîne, mulțămind tuturor celor de față, să salut pe aceia cari. Venind aici, arată că în această țară, destul de largă și pentru alte culturi decît a neamului care a întemeiat-o, aceasta, care e prietenoasă, primitoare, poate fi considerată cu simpatie și de aceia cari nu-i cer ei mijloacele de a se cultiva, dar sunt în stare a-i recunoaște originalitatea și a-i aprecia foloasele. Mia si mU iiarii Mii ! Cu ocazia exposiției din Monza pe care a inaugurat-o zilele acestea principele de Piemont, d-nul Oretti scrie următoarele în „Qorriere della Sera” : Secțiunea romînă este un adevărat museu etnografic. De aceia ea figurează printre cele mai frumoase din exposiție . Acolo admirăm costumele femeilor din Basarabia, Muntenia și Transilvania, bogate în broderii de mătase și bumbac cu colori vii aplicate pe căciuli și cămășile de pînză. Fustele de lînă neagră, încrețită cu multă artă, strălucesc de broderii în mătase, aur și argint. Oalele și farfuriile de ceramică din fabrica Troița au un smalț strălucitor care imită perfect vechile olării. In sfîrșit o splendidă colecție de scoarțe mici, cea mai mare parte vechi, cu desenuri precise pe fond negru castaniu și verde. Nimic nou. Organisatorii acestei exposiții, persoane foarte cunoscătoare, nici nu s’a gîndit să aducă noutăți. Ei nu declară că această artă este tradițională de secole. Această afirmație merită să fie bine aplaudată. * mn ■/ --------------- Teatrul Național ,Doamna lui Ieremia“ de d. profesor N. Iorga. Literatura dramatică romînă a primit din partea d-lui N. Iorga o nouă și prețioasă operă. Pe cînd spiritul speculativ al timpului îndeamnă la comedie de moravuri ușoare, la pamflete, a cerca să scrii o dramă istorică pentru un public care, în setea lui de recreare, numai către dramă, și încă istorică, nu se simte atras, este un lucru rar, un act îndrăzneț, pe care numai un talent extraordinar se simte în stare a l săvîrși. „Doamna lui Ieremiade și jucată la sfîrșitul stagiunii, a obținut și obține cel mai desăvîrșit succes, cu toată manifestația puțin civilizată a unei infime părți din public. Toată acțiunea piesei se desfășoară în jurul Doamnei lui Ieremia, care, deși blestemată de Mitropolit pentru otrăvirea Domnului Simeon al Moldovei, are tăria să înfrunte urmările acestui blestem. In cele din urnă însă este silită să plece la Constantinopol. Ambițioasă pănă la jertfirea de sine, ucigașă tot din ambiție, eroina d-lui Iorga este fără îndoială una din cele mai complect caracterisate personagii ale teatrului nostru. De altfel toate personagiile piesei sînt admirabil caracterisate și trăiesc o viață proprie, adevărată. Culoarea locală e și ea perfect redată în desfășurarea piesei. Avînd momente de un dramatism neatins pănă acum în teatrul nostru istoric, «Doamna lui Ieremia» e menită a trece în fruntea dramelor noastre istorice. Ca orice piesă de spectacol, «Doamna lui Ieremia» este alcătuită în stil mare, iar interpreții au fost cu toții la înnălțime. Rolul tînărului Domn Constantin a fost jucat impresionant. D. Ion Petrescu de asemeni m-a înfățișat mișcător pe Mitropolitul Dosofteiu, iar dna Maria Filotti a redat ca o distincție și o maiestate seducătoare figura Doamnei lui Ieremia. G. Anastasiu. Noul Cabinet engles S-a făcut cunoscut In mod oficial formarea noului Cabinet englez. Toți miniștrii din cabinetul d-lui Bonar Law au rămas la postul lor. Primul-ministru d. Baldwin a păstrat portofoliul Finanțelor. In cabinet au intrat lordul Robert Cecil, ca minisatru de Justiție și d. Davison la postul de cancelar al ducatului Lanchaster. Prietenii României In ședința de la 26 Mai curent, Academia Romînă, întrunită în sesiunea generală, a proclamat membri de onoare pe d-nii R. W. Seton- Watson (Scotus-Viator), profesor la Universitatea din Londra, și Charles Upson Clark, profesor la Universitatea din Yale, ambii sinceri și statornici prieteni ai neamului nostru. Discursul de închidere rostit de d. prof. N. Iorga la al VIIea coigns ister național de istorie de la Bruxelles însărcinat de birou să vorbesc. Innainte de a ne separa, în numele membrilor congresului și cerîndu-li pentru aceasta permisiunea, trebuie să exprime mai întăiu mulțămirea noastră unanimă pentru buna primire cumi s’a făcut, atît ,de către colegii noștri belgieni, cît și de către toți aceia cari în această țară primitoare s’au interesant de visita și lucrările noastre. Aici,chiar, supt preșidenția unui istoric național, care a știut în ceasul cel mare al istoriei timpului nostru să fie, prin suferințile sale, la înnălțimea marelui suflet al țerii, apoi la recepția de la Palatul Regal, care ni-a dat prilejul să presintăm omagiile noastre respectuoaase Regelui, a cărui figură amintește momentele cele mai eroice din apărărea acestei nobile țeri împotriva unui atac brutal și cinic, precum și Reginei, ale cărei cuvinte de mîngîiere au îndulcit de atîtea ori durerile acelora cari s’au jertfit pentru menținerea dreptului și independenței națiunii lor. De asemeni la Hotel de Ville, unde am fost primiți de magistratul care a știut să împotrivească poruncii cotropitorului această conștiință civică belgiană care se leagă de-a dreptul de marile lupte pentru libertate ale cetățenilor din Flandra medievală. Supt bolta Sfintei Gudula, unde avîntul religios a redat vechilor coruri ale bisericii latine acea viață pe care execuția singură n’ar putea-o învia niciodată. Și nu vom putea uita serile acestea în care — la Ministeriul Științelor și Artelor, la secretarul congresului nostru, demn de toată recunoștiința noastră, la d-na Gandhof, la d-na Errera,am putut cunoaște pe toți acei cari în societatea, atît de strălucită, din Bruxelles se interesează cu patimă de munca spiritului atît de nedrept desprețuită astăzi în goana către cucerirea plăcerilor materiale. Aceste ședințe de știință istorică nu vor fi fost pentru noi numai prilejul bine-venit de a ne regăsi între noi acei cari am colaborat la alte congrese și de a distinge pe acei cari, susținîndu-ni astăzi munca, se pregătesc să nu ducă sarcina mai departe. Aceste ședințe nu vor fi provocat numai expunerea interesantă a noilor descoperiri și a interpretărilor inedite, îmbogățind prin aceasta tesaurul materialului istoric care se îngrămădește neîncetat în chip aproape neliniștitor. Aceste ședințe și-au avut rostul și din alte puncte de vedere, nu mai puțin esențiale. Și-a putut da sama cineva, acum mai mult chiar decît la reuniunile anterioare, de nevoia absolută — cerută de înțelegerea unui fenomen istoric aparținînd unei națiuni și unei epoci anume — de a fi orientat în toate domeniile învecinate și chiar asupra tuturor fenomenelor corespondente, oricare ar fi data lor, temeiul lor local și accidentele superficiale care le disting. Istoria Universală intervine de fapt la fiece pas în istoriile naționale, regionale și speciale. Acest lucru s’a văzut cînd, după fiece comunicare, se ridica cineva, venind dintr’un alt domeniu de cercetări, pentru a arăta tot ce poate aduce de acolo pentru înțelegerea integrală, care e singura cunoștință adevărată în istorie. S’a dus vremea cînd faptul își era de ajuns sie însuși, faptul cîștigat metodic, definit exact, gata să fie așezat la locul lui printre alte fapte similare. Astăzi, în istorie, de asemeni, există nevoia imperioasă a interpretării. Fără ea,nu mai poți prețui resultatul studiilor, chiar al celor mai stăruitoare și mai fericite. Ii ceri istoricului o interpretare, pe care, descoperindu și subiectivitatea, el trebuie să îndrăznească a o face, cu toată responsabilitatea pe care o implică. Se cere un pic de individualitate de*a noastră pentru a da faptului istoric o fisionomie ce nu i-o pot contura elementele sale constitutive singure. Chiar exagerările hipotetice sunt preferabile unei capitulări prudente în fața neînțelesului pe care îl prezintă materialul istoric lăsat în propria lui voie. Dar după ilusia, multă vreme în vigoare, că, pentru a face istorie, interpretarea materială a faptelor e suficientă, din ce în ce mai mult se afirmă credința că interpretarea veritabilă nu poate fi decît aceia care pleacă de la psihologia epocilor, națiunilor, formelor sociale. De-a lungul formulelor lesne de mînuit ale așa-numitului „materialism istoric“ se distinge limpede că tot acela ce se petrece în omenire e în funcție de suflet. Pricina morală, deci, le domină pe celelalte. Dar această pricină nu trebuie căutată în acțiunea unică a marilor personalități istorice. Masele populare, care nu sunt numai o plebe fără caracter, ci din potrivă, laboratorul însuși de unde pornesc către o formă superioară marile curente care însuflețesc, reînnoiesc, revoluționează și armonisează din nou, aceste mase populare își oglindesc credincios starea de suflet în incidentele istoriei. Și suntem deci obligați, oricît am contempla eroii, să avem urechea aplecată către acest «popor», în adîncimile imense ale căruia s’a elaborat trecutul întreg și se elaborează necontenit viitorul. In niciun mediu aceste idei n’ar fi putut reieși mai clar decît în acel al Belgiei de după războiu.Ea a arătat, în adevăr, că preparativele materiale cele mai uriașe, orînduirea cea mai perfectă a furiilor deslănțuite nu pot să distrugă această formidabilă forță care este voința unei națiuni. Și ea dovedește că, după cele mai teribile catastrofe, totul se face de la sine prin jocul normal al suferinților zilnice venind din acel rezervoriu nesecat care este conștiința unei democrații cultivate unind la triumfurile industriei credința într’un sens superior al vieței. Dorind ca până la un alt congres aceste principii să sfîrșească prin a cuceri națiunile încă rebele, care să le recunoască și să se supune direcțiunii lor și să fie astfel restabilită pacea morală a lumii, astăzi imposibilă, cîtă vreme religiei umane care se desprinde din înseși studiile noastre se opune o alta, inspirîndu-se încă de la idolii morți ai unui trecut de violență, vom termina aceste cîteva cuvinte prin a lega la cele mai bune speranțe ale viitorului, atît de greu încă a-1 afirma în haosul actual, sforțările viitoare ale științei istorice și amintirea acestor clipe de împărtășire intelectuală, în țara de sacrificii, totdeauna propice afirmării idealului. Fruntașii funcționarilor romin arestați După cum se știe, Tribunalul de Ilfov infirmase mandatele de arestare ale d-lor Sohina, Dinulescu și Virgil Orăscu. Parchetul făcînd apel contra acestei hotărîri, Camera de punere; supraculare a admis apelul primului procuror, așa că d-nii Sohiia, Dinulescu și Orăscu, vor continua să rămînă arestați.