Neamul Românesc, mai 1923 (Anul 18, nr. 95-118)

1923-05-29 / nr. 116

Virtuți active . I «p» Intr'una din sălbatecele scene care constituie principalul repertoriu al Camerei un șef de partid, însuși represintantul costumat al țerănimii, d. Mih­lache, a aruncat formula «vir­tuților active». Basarabenii le-ar avea, și ar fi dorit să le aibă ca și dînșii alți țerani. „ Virtuți active“ ar fi resistența la nedreptate, lupta contra oricării încălcări, avîntul către libertate. De la ele ar atîrna desrobirea și propășirea nației. O întrebare se pune însă amatorilor de «virtuți active»: are poporul, în actuala lui stare de cultură, puterea de a deosebi dreptul de nedreptul, legalul de nelegal? Și, chiar dacă o are, putem fi siguri că «virtuților active» li se vor uni totdeauna și virtuțile morale, prin care singure omul își capătă direcția ? Altfel se poate întîmpla ca, dacă vre-o dată partidul țerănesc, fie și cu morții săi morali în spinare, ar ajunge din nou la putere, cel d’intăiu lucru pe care l-ar cere numero­șilor aderenți ar fi să-i sacrifice „virtuțile active“. N. IORGA. Congresul Ligii Culturale - Cuvintarea de deschidere a d-iai N. larga - întors din străinătate abia de cî­­teva zile, îmi dau sama mai mult decât oricând de nevoia existenței acestei societăți, dar și de datoria membrilor ei de a lucra, de a lu­cra practic, consecvent și cu a­­cea căldurăă liniștită, care singură folosește unor întreprinderi de re­formă națională și morală, cum este și cum trebuie să fie Liga noastră. Ne găsim în adevăr pretutin­deni, fără deosebire, într’un mo­ment cînd toate problemele se des­chid pare că niciodată n’ar fi fost resolvite și, date fiind greutățile ma­teriale de nesuferit, cer o soluție imediată. Nu mai credem în autoritățile din afară. Nu se mai legitimează nici pecetea religioasă, nici tradiția is­torică și cu atît mai puțin sila bi­ruitoare. Lumea înțelege a se cîr­­mui prin sine. Dar pentru aceasta ea trebuie să aibă în ea însăși o directivă, și aceasta să realiseze pe alte căi solidaritatea, deci putința de vin­ă împreună pașnică și orîn­­duită fără care ne prefacem într’o condusă adunătură de fiare gata să se sfâșie. Ceia ce s’a petrecut în anul care s’a strecurat de la ultima noastră­ adunare e o mai puternică dovadă decît tot ce ar putea ieși din argu­mentele ce aș fi în stare să aducă încercări necugetate de a stîrni ura de clasă, necunoscută în tot trecutul nostru, așa de­­erănesc, încît nici n’a fost nevoie să se facă din numele iubit a teranilor Țerii Românești un strigăt de bă­taie, un semnal de luptă. Exploa­tări nerușinate, care tind al da Ro­mâniei unite o nouă clasă domi­nantă, a celor cari s’au îmbogățit fără muncă și al căror ban e une­ori pătat și cu trădarea de ieri și cu necontenita despoiare de as­tăzi. Spiritul de partid dus până la falsificarea cinică a legilor și pănă la încercările desperate de a arunca patria în revoluție pentru folosul de a vedea o schimbare de persoane, dar nu și de regim la cîrma ei. Desfășurarea luxului celui mai revoltător și prin absoluta lui lipsă de orice frumusețț în fața unei miserii, adesea nemeritată, pe care o pălmuiește. Pot zice că în viata noastră pu­blică nu s’a ma pomenit an în care să nu fie de însemnat un singur act de valoare morală deosebită, capa­bil de a nu trezit mîndria și de a nu înnălța sufletele. Față de această stare de lucruri era firesc să se caute îndreptări. Greșeala acelora, din toate clasele, din toate partidele, cari le-au în­cercat stă­ într’aceia că au căutat în singurul domeniu material, pe cînd, precum morale sînt motivele — desbrăcarea omului de umani­tatea lui, cu toate datoriile ei —, tot așa o refacere morală(e singura care, peste acumularea, bine inten­ționată de­sigur, dar adesea nesă­buită, a legilor, poate asigura unica reformă efectivă. Dar nu Statul o poate da, și nu e bine să-i cerem altceva decît să fie represintat pe căi cinstite de oameni cinstiți, ci societatea însăși. Iar societatea, în jocul mecanicei representative, pe care o falsifică așa de ușor demagogia ca și presiu­nea administrativă, are față de ea însăși datorii morale de îndeplinit, pe care numai organisații mai vechi și meritoase față de sufletul na­țional le pot servi cu folos. Intre aceste organisații trebuia să se numere în primul rînd Liga Cul­turală. Aceasta și pentru odeia morală de unde pleacă și pentru idealis­mul statornic de care se călăuzește, dar nu mai puțin — și asupra ace­stui punct îngăduiți-mi să mă opresc —pentru caracterul național pe ca­­re-l are. In circumstanțele de confusie vio­lentă a noțiunilor în care trăim voiu căuta să-1 explic. Naționalismul Ligii e făcut din devotament, pe de o parte, din to­leranță, pe de alta. A crede într’o națiune, a ta, e­a recunoaște altele care n­u sunt ale tale, a le recunoaște în tot ce la formează : rasă, limbă, cultură, a­­mintiri, a te feri de a le jigni în vre­unul din aceste elemente, a te bucura chiar de existența și de des­­voltarea lor, fiindcă Statul national nu-și poate afla jocul decît intr’o lume organisată național și carac­terele unui neam nu iese la iveală decît într’un cadru național el în­suși. Orice nație are posibilități nes­­fîrșite de a se păstra și de a se întinde în propria ei ființă, în pro­pria ei vitalitate, în propriile ei virtuți. Progresele ei stau în pri­sosul d’inlăuntru, nu în strîmtoarea din afară. Un popor care atentează la vitalitatea altuia pentru a trăi, se desonorează pe sine. Tot așa și un popor care a pri­mit în naționalitatea sa un individ sau un număr de indivizi și-i re­­fuză drepturile care decurg firește din acordarea naționalității. El e de­sigur îndreptățit să ceară naționali­­satului sau naționalisatilor tot ce trebuie, în afară de rasă și de re­ligie, pentru ca noul primit să în­tre în naționalitatea pe care a voit-o. Și mă explic și mai bine, îndreptățirea privește numai pe a­­ceia cari n’au fost găsiți de forma de Stat care dă cetățenia ca for­­mînd o naționalitate bine determi­nată și avînd pe teritoriul ocupat de dînsa în majoritate drepturi isto­rice incontestabile. Aceștia au drep­tul la întreaga conștiință națională cu toate urmările ei culturale. Nu știu dacă aceasta este întru toate politica actuală a Statului român, nu vreau să știu dacă ea este concepția tuturor Romînilor de sînge, dar în acest sens a în­țeles lucrul direcția de pănă acum a Ligei, pe care sînteți liberi a con­tinua ori ba, dar dacă veți conti­nua-o, vă luați îndatorirea de a ob­serva în întregime principiile pe care le-am expus. D, secretar general, care a cres­cut de foarte tînăr în mijlocul no­stru, vă va spune îndată întru­cît alte îndatoriri au fost observate, conform statutelor, de secțiuni, al căror merit a fost firește foarte deo­sebit, de la cea mai vioaie activi­tate pănă la simpla îndeplinire a formelor, întru­cît au fost și ele îndeplinite. Niciun nou comitet cen­tral n'ar consimți însă — o spun lămurit față de răspunderea ce a­­pasă azi asupra oricui, în vremuri de crisă supremă, are un loc de­semnat sforțărilor sale — n’ar con­simți, zic, să primească mandatul de doi ani fără a fi sigur că-l veți ajuta cu fapta. Exemple ca ale secțiilor București și Galați sînt de față ca să arăte în ce fel trebuie îndrumată acțiunea secțiilor noastre. Nu pot isprăvi însă fără a sem­nala și eu importantul dar pe care ni l-a făcut d. Aristide Blank ce­­dîndu-ni toate acțiunile sale în în­treprinderea, inițiată de noi, a Tea­trului Popular. Acest teatru va trebui neapărat readus la misiunea pe care părăsind-o anul trecut, am fost siliți să ne retragem din con­ducerea lui. Cu jertfe chiar trebuie să-i menținem caracterul cultural, moral și național. Fată de concu­renți "cari exploatează une­ori tot ce e murdar și pervers în sufletul o­­menesc, avem neapărata datorie de a trezi în același suflet ceia ce este curat și bun. Teatrul nu e o va­rietate a localului de noapte, ci o ramură a educației naționale. Noi cari o știm suntem­ datori­a o și do­vedi. Orice schimbări s’ar cere, le -om face, cu toată părerea de rău, dar de singurul principiu care le­gitimează .amestecul nostru într’o întreprindere de spectacole nu în­țeleg să ne desfacem. La întemeierea Colaborației La­tine Liga a avut rolul de a iniția, întemeierea acestei instituții cu fru­moase perspective ni s’a părut o necesitate fată de zădărnicia obiș­nuitului romantism platonic și față de îmbulzeala practică a altor cul­turi. Vom căuta ca influența noastră asupra colaborației să se menire, îmi rămîne, mulțămind tuturor celor de față, să salut pe aceia cari. Venind aici, arată că în a­­ceastă țară, destul de largă și pen­tru alte culturi decît a neamului care a întemeiat-o, aceasta, care e prietenoasă, primitoare, poate fi considerată cu simpatie și de aceia cari nu-i cer ei mijloacele de a se cultiva, dar sunt în stare a-i recu­noaște originalitatea și a-i aprecia foloasele. Mia si mU ii­arii Mii ! Cu ocazia exposiției din Monza pe care a inaugurat-o zilele aces­tea principele de Piemont, d-nul Oretti scrie următoarele în „Qor­­riere della Sera” : Secțiunea romînă este un ade­vărat museu etnografic. De aceia ea figurea­ză printre cele mai fru­moase din exposiție . Acolo admi­răm costumele femeilor din Basa­rabia, Muntenia și Transilvania, bo­gate în broderii de mătase și bum­bac cu colori vii aplicate pe că­ciuli și cămășile de pînză. Fustele de lînă neagră, încrețită cu multă artă, strălucesc de broderii în mă­tase, aur și argint. Oalele și far­furiile­­ de ceramică din fabrica Troița au un smalț strălucitor care imită perfect vechile olării. In sfîrșit o splendidă colecție de scoarțe mici, cea mai mare parte vechi, cu desenuri precise pe fond negru castaniu și verde. Nimic nou. Organisatorii acestei exposiții, persoane foarte cunoscă­toare, nici nu s’a gîndit să aducă noutăți. Ei nu declară că această artă este tradițională de secole. Această afirmație merită să fie bine aplaudată. * mn ■/ ---------------­ Teatrul Național ,Doamna lui Ieremia“ de d. profesor N. Iorga. Literatura dramatică romînă a primit din partea d-lui N. Iorga o nouă și prețioasă o­­peră. Pe cînd spiritul speculativ al timpului îndeamnă la co­medie de moravuri ușoare, la pamflete, a cerca să scrii o dramă istorică pentru un public care, în setea lui de re­creare, numai către dramă, și încă istorică, nu se simte a­­tras, este un lucru rar, un act îndrăzneț, pe care numai un talent extraordinar se simte în stare a l săvîrși. „Doamna lui Ieremiade și jucată la sfîrșitul sta­giunii, a obținut și obține cel mai desăvîrșit succes, cu toată manifestația puțin civilizată a unei infime părți din public. Toată acțiunea piesei se des­fășoară în jurul Doamnei lui Ieremia, care, de­și blestemată de Mitropolit pentru otrăvirea Domnului Simeon al Moldovei, are tăria să înfrunte urmările acestui blestem. In cele din urnă însă este silită să plece la Constantinopol. Ambițioasă pănă la jertfi­rea de sine, ucigașă tot din ambiție, eroina d-lui Iorga este fără îndoială una din cele mai complect caracterisate per­sonagii ale teatrului nostru. De altfel toate personagiile piesei sînt admirabil caracte­risate și trăiesc o viață pro­prie, adevărată. Culoarea locală e și ea per­fect redată în desfășurarea piesei. Avînd momente de­ un dra­matism neatins pănă acum în teatrul nostru istoric, «Doam­na lui Ieremia» e menită a trece în fruntea dramelor noas­tre istorice. Ca orice piesă de specta­col, «Doamna lui Ieremia» este alcătuită în stil mare, iar in­terpreții au fost cu toții la înnălțime. Rolul tînărului Domn Constantin a fost jucat im­presionant. D. Ion Petrescu de ase­meni m­-a înfățișat mișcător pe Mitropolitul Dosofteiu, iar d­na Maria Filotti a redat ca o distincție și o maiestate se­ducătoare figura Doamnei lui Ieremia. G. Anastasiu. Noul Cabinet engles S-a făcut cunoscut In mod oficial formarea noului Ca­binet englez. Toți miniștrii din cabinetul d-lui Bonar Law au rămas la postul lor. Primul-ministru d. Baldwin a păstrat portofoliul Finan­țelor. In cabinet au intrat lordul Robert Cecil, ca mi­­nisatru de Justiție și d. Da­vison la postul de cancelar al ducatului Lanchaster. Prietenii României In ședința de la 26 Mai curent, Academia Romînă, întrunită în se­siunea generală, a proclamat mem­bri de onoare pe d-nii R. W. Seton- Watson (Scotus-Viator), profesor la Universitatea din Londra, și Charles Upson Clark, profesor la Universita­tea din Yale, ambii sinceri și stator­nici prieteni ai neamului nostru. Discursul de închidere rostit de d. prof. N. Iorga la al VIIea coigns ister național de istorie de la Bruxelles însărcinat de birou să vorbesc. Innainte de a ne separa, în nu­mele membrilor congresului și ce­­rîndu-li pentru aceasta permisiunea, trebuie să exprim­e mai întăiu mulțămirea noastră unanimă pen­tru buna primire cu­mi s’a făcut, atît ,de către colegii noștri bel­gieni, cît și de către toți aceia cari în această țară primitoare s’au in­teresant de visita și lucrările noa­stre. Aici,chiar, supt preșidenția unui istoric național, care a știut în ceasul cel mare al istoriei timpului nostru să fie, prin suferințile sale, la înnălțimea marelui suflet al țerii, apoi la recepția de la Palatul Re­gal, care ni-a dat prilejul să pre­­sintăm omagiile noastre respec­­tuoaase Regelui, a cărui figură a­­mintește momentele cele mai eroice din apărărea acestei nobile țeri împotriva unui atac brutal și cinic, precum și Reginei, ale cărei cu­vinte de mîngîiere au îndulcit de atîtea ori durerile acelora cari s’au jertfit pentru menținerea dreptului și independenței națiunii lor. De asemeni la Hotel de Ville, unde am fost primiți de magistra­tul care a știut să împotrivească poruncii cotropitorului această con­știință civică belgiană care se leagă de-a dreptul de marile lupte pen­tru libertate ale cetățenilor din Flandra medievală. Supt bolta Sfintei Gudula, unde avîntul religios a redat vechilor coruri ale bisericii latine acea viață pe care execuția singură n’ar pu­tea-o învia niciodată. Și nu vom putea uita serile acestea în care — la Ministeriul Științelor și A­r­telor, l­a secretarul congresului nostru, demn de toată recunoștiința noastră, la d-na Gandhof, la d-na Errera,­­am putut cunoaște pe toți acei cari în societatea, atît de stră­lucită, din Bruxelles se interesează cu patimă de munca spiritului atît de nedrept desprețuită astăzi în goana către cucerirea plăcerilor materiale. Aceste ședințe de știință istorică nu vor fi fost pentru noi numai prilejul bine-venit de a ne regăsi între noi acei cari am colaborat la alte congrese și de a distinge pe acei cari, susținîndu-ni astăzi munca, se pregătesc să nu ducă sarcina mai departe. Aceste ședințe nu vor fi provocat numai expune­rea interesantă a noilor descoperiri și a interpretărilor inedite, îmbo­gățind prin aceasta tesaurul ma­terialului istoric care se îngrămă­dește neîncetat în chip aproape ne­liniștitor. Aceste ședințe și-au avut rostul și din alte puncte de vedere, nu mai puțin esențiale. Și-a putut da sama cineva, acum mai mult chiar decît la reuniunile anterioare, de nevoia absolută — cerută de înțelegerea unui fenomen istoric aparținînd unei națiuni și unei epoci anume — de­ a fi orien­tat în toate domeniile învecinate și chiar asupra tuturor fenomenelor corespondente, oricare ar fi data lor, temeiul lor local și accidentele superficiale care le disting. Istoria Universală intervine de fapt la fiece pas în istoriile naționale, regionale și speciale. Acest lucru s’a văzut cînd, după fiece comunicare, se ridica cineva, venind dintr’un alt do­meniu de cercetări, pentru a arăta tot ce poate aduce de acolo pentru înțelegerea integrală, care e sin­gura cunoștință adevărată în is­torie. S’a dus vremea cînd faptul își era de ajuns sie însuși, faptul cîș­­tigat metodic, definit exact, gata să fie așezat la locul lui printre alte fapte similare. Astăzi, în isto­rie, de asemeni, există nevoia im­perioasă a interpretării. Fără ea,nu mai poți prețui resultatul studiilor, chiar al celor mai stăruitoare și mai fericite. Ii ceri istoricului o in­­terpretare, pe care, descoperindu și subiectivitatea, el trebuie să îndrăz­nească a o face, cu toată respon­sabilitatea pe care o implică. Se cere un pic de individualitate de*a noastră pentru a da faptului istoric o fisionomie ce nu i-o pot contura elementele sale constitutive singure. Chiar exagerările hipotetice sunt preferabile unei capitulări prudente în fața neînțelesului pe care îl pre­­zintă materialul istoric lăsat în pro­pria lui voie. Dar după ilusia, multă vreme în vigoare, că, pentru a face istorie, interpretarea materială a faptelor e suficientă, din ce în ce mai mult se afirmă credința că interpretarea veritabilă nu poate fi decît aceia care pleacă de la psihologia epoci­lor, națiunilor, formelor sociale. De-a lungul formulelor lesne de mînuit ale așa-numitului „materia­lism istoric“ se distinge limpede că tot acela ce se petrece în omenire e în funcție de suflet. Pricina mo­rală, deci, le domină pe celelalte. Dar această pricină nu trebuie căutată în acțiunea unică a mari­lor personalități istorice. Masele populare, care nu sunt numai o plebe fără caracter, ci din potrivă, laboratorul însuși de unde pornesc către o formă superioară marile curente care însuflețesc, reînnoiesc, revoluționează și armonisează din nou, aceste mase populare își o­­glindesc credincios starea de suflet în incidentele istoriei. Și suntem­ deci obligați, oricît am contempla eroii, să avem urechea aplecată către acest «popor», în adîncimile imense ale căruia s’a elaborat tre­cutul întreg și se elaborează ne­contenit viitorul. In niciun mediu aceste idei n’ar fi putut reieși mai clar decît în acel al Belgiei de după­­ războiu.­­Ea a arătat, în adevăr, că prepa­rativele materiale cele mai uriașe, orînduirea cea mai perfectă a fu­riilor deslănțuite nu pot să distrugă această formidabilă forță care este voința unei națiuni. Și ea dove­dește că, după cele mai teribile catastrofe, totul se face de la sine prin jocul normal al suferinților zilnice venind din acel rezervoriu nesecat care este conștiința unei democrații cultivate­ unind la trium­furile industriei credința într’un sens superior al vieței. Dorind ca până la un alt con­gres aceste principii să sfîrșească prin a cuceri națiunile încă rebele, care să le recunoască și să se su­­pune direcțiunii lor și să fie astfel restabilită pacea morală a lumii, astăzi imposibilă, cîtă vreme reli­giei umane care se desprinde din înseși studiile noastre se opune o alta, inspirîndu-se încă de la idolii morți ai unui trecut de violență, vom­ termina aceste cîteva cuvinte prin a lega la cele mai bune spe­ranțe ale viitorului, atît de greu încă a-1 afirma în haosul actual, sforțările viitoare ale științei isto­rice și amintirea acestor clipe de împărtășire intelectuală, în țara de sacrificii, totdeauna propice afirmă­rii idealului. Fruntașii funcționa­­­­rilor romin arestați După cum se știe, Tribu­nalul de Ilfov infirmase mandatele de arestare ale d-lor Sohina, Dinulescu și Virgil Orăscu. Parchetul făcînd ap­el contra acestei hotărîri, Ca­mera de punere; supr­acu­­lare a admis apelul pri­mului procuror, așa că d-nii Sohiia, Dinulescu și Orăs­­cu, vor continua să rămînă arestați.

Next