Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)

1924-04-02 / nr. 73

■'S? ’•*$« ‘**9 ARTA VIATA CULTURALA LITERATURA FILOZOFIE STIINȚA UN OMAGIU Solemnitatea predării bustului în bronz al d-lui N. Iorga Ca răspuns la activitatea desfășu­rată în străinătate de d. profesor N Iorga pentru afirmarea culturii romî­­nești și sub imboldul inițiativei d-lor N. Petrescu, profesor universitar, și a scriitorilor Corneliu Moldovanu, Li­­viu Rebreanu și Nichifor Crainic, s’a subscris de către mai mulți intelectuali suma necesară turnării în bronz a bustului d-lui N. Iorga făcut de sculptorul O. Han. Prin acest act in­telectualii aduceau semnul recunoștin­­ții lor față de misionarul culturii ro­­mînești și indirect aminteau oamenilor politici că există o altă cale de a represinta neamul decît aceia a vo­turilor culese printr’o agitație lipsită de simțul răspunderii. Solemnitatea predării bustului d-lui N. Iorga s’a făcut Duminică 30 Mart. la orele 3 în sala expoziției „Arta Romînă“. O foarte numeroasă asistentă aș­tepta cu o tainică nerăbdare : scrii­tori, pictori, avocați, profesori, medici, studenți, umpleau sala, Teodorescu Sion, solemn și taciturn, Șirato cu ochi neastîmpărați ce jucau în dosul ochelarilor, Bunescu zîmbitor, Ștefan Dumitrescu încurcat, O. Han morfolind o havană care se tot stingea, Cor­­nescu păstrînd un aer detașat de orice emoție, Ionescu-Doru cu figura de copil pleșuv, Liviu Rebreanu Cu fata cenușie, Corneliu Moldovanu com­plect oficializat, Camil Petrescu cu mîna pâlnie veșnic la ureche spre a prinde mai ușor cancanurile, Crainic demonstrînd cu un rest de țigară a­­prinsă în mîna­i ce amplifica în ges­turi repezi o afirmație îndrăzneață, Lascarov-Moldovanu avînd aerul că așteaptă rîndul la un proces la Ca­sație, toți însă încercau o bucurie nouă. Sosirea d-lui profesor N. Iorga a fost salutată cu o exprosie de aplauze. A vizitat expositia cu atenție remar­­cînd unele tablouri ce urmează să fie reproduse spre a ilustra un studiu asupra picturii romînești moderne ce-l va publica d. N. Iorga în franțuzește. S’a întreținut cu fiecare exposant apoi cu scriitorii. In locul unei solemnități reci, cum se așteptau unii, inițiatorii au avut frumoasa inspirație de a face o săr­­bătorire intimă, familiară. Cuvlntarea d-lui profesor N. Petrescu D-l Nicolae Petrescu, profesor de sociologie la universitatea din Bucu­rești, a luat cuvîntul în termenii u­r­­mători: „Un grup de admiratori vă roagă să primiți acest bust ca semn de dra­goste pentru opera culturală pe care o îndepliniți cu atîta statornicie spre binele terii. Intr’o societate unde munca este un lucru rar și voința susținută—un lucru și mai rar, opera d-voastră neîntreruptă de un pătrar de ve­ac ne apare ca un miracol. „Concepția artistului reflectă,­­cre­­dem noi, ceva din ceia ce ne apa­­reți nouă, discipolii sufletești ai d-v. Represintați un ideal atît pentru massa poporului cît și pentru pătura cultă a serii: ideia vie a națiunii și ideia uni­versală a culturii: „Mai toți cari vă sărbătorim astăzi am crescut și ne-am educat supt influ­­iența spirituală a d-voastre. Activitatea multilaterală pe care o desfășurați ne servește ca imbold la muncă și ca exemplu de viață. Luați această ma­nifestare a noastră ca o mărturie a recunoștinței ce vă purtăm: „Și cu­m aceasta vă urăm să trăiți ani mulți ca să serviți și mai departe neamul nostru“. Răspunsul d-lui profesor N. Iorga D. profesor N. Iorga răspunde pe un ton de camaraderie cărturărească. Mulțămind pentru gîndurile bune pe le-au manifestat acei cari îi dau cea mai mare bucurie dintr’o viață de căr­turar, crede că opera de afirmare a culturii începută trebuie continuată. Nefiind cunoscuți în străinătate căci tot ce face oficialitatea este altceva de­cît o propagandă culturală, arată greu­tățile morale ale momentelor de față. Propaganda culturală nu înseamnă numai un export de producție autoh­tone ci pregătirea acelei atmosfere de stimă, de simpatie care determină totdeauna tratatele internaționale. Cu aceiași sinceritate, ca un ostaș bătrîn ce arată principiile celor tineri, d. profesor N. Iorga a arătat greută­țile interne ce stau îndărătnice obsta­cole în calea culturii românești. O at­mosferă de indiferență la cei avuți, un spirit violent la cei tineri, o ostilitate la oamenii politici, iată ce poate în­­tîlni cultura românească în străduin­țele ei de cucerire a națiilor conlo­cuitoare. Cuvîntarea, sau mai exact mărturi­sirea gîndurilor care-l muncesc pe căr­turarul N. Iorga, a făcut o profundă im­presie. Fiecare văzuse tabloul crizei cultur­­e. Cineva șopti unui vecin spe­ranța ce-i încolțise — „sînt exact vre­murile de la 1905. Ca și atunci d. N. Iorga e printre noi — ar trebui să re­luăm firul întrerupt al acțiunii de la „Semănătorul“. Evident atitudinea con­templativă nu m­ai corespunde necesi­tăților culturii, ci se impune una ac­tivă, care să disciplineze energiile mo­rale, ce se risipesc în agitații sterpe. După ce s’a mai întreținut cu scrii­torii și artiștii, d. profesor N. Iorga s’a desprins cu greutate din mijlocul aces­tui mediu artistic. Spectator Ziariști maghiari in presa celorlalte țări Ziariștii maghiari au știut să pătrundă în multe redacții principale din Apus. Astfel Mihail Vajda e prim-redactor la ziarul olandez­ „Telegraphen“. Paul Aramjossy e corespondentul mai mul­tor ziare suedeze pentru Berlin, iar în Paris face ziaristică serioasă Robert Parczali, care e și un apreciat literar și autorul mai multor volume scrise în limba franceză. In zilele trecute a fost numit director și substitut de prim-redactor la marele cotidian vie­­nez „Neue Freie Presse“ cunoscutul publicist maghiar Geza Herczeg, care dealtfel e șvab de origină. In Viena mai e ziaristul maghiar Emerich Bé­­késsy, care editează revista economică „Die Börse“, ziarul „Die Stunde“ și se spune că ar fi cumpărat acum și con­cernul de ziare „Elbemül“, care are patru cotidiane de t­ragiu Astfel fiind, maghiarimea represintau­ în presa mon­dială direct prin fii de-ai ei, e lesne de înțeles pentru ce cauze ei găsesc apărători în capitalele occidentale. Spectacolele zilei TEATRUL NAȚIONAL : Făt-Frumos. TEATRUL REGINA MARIA: Matineu : Bur­gheza­ gentilom: seara: Cărăbușii și Bebé e bolnav. TEATRUL POPULAR: Băiat de viață TEATRUL MIC : Dansatorul doamnei OPERA ROMÎNĂ: matineu: Wally CINEMA PATHE­LIPSCANI: Petecarul din Paris: CINEMA SELECT și APOLLO: Ah! Fifi!.. și Chariot la cămătar. CINEMA CLASIC: Violetera­ CINEMA BOULEVARD: Harold Lloyd Sn „Marinar fără voie“. CINEMA LUX: Koenigsmark CINEMA FRASCATI: Les Roquevillard NEAMUL ROMANESC Răsfoind revistele Mișcarea pentru apă­ Cugetul românesc, am III, nr. 1, Martie, se deschide, sobru și elegant tipărit, cu cîteva pagini ale părintelui G. Galaction adumbrite de primejdiile care „zidul vechiu al mănăstirii în ca­­dență îl izbesc“... Galaction gîndește în imagini și, pentru a zugrăvii situa­ția de azi a bisericii, o aseamănă cu o sobă pe care am părăsit-o cînd a venit primăvara. Uităm azi că ea ne-a încălzit „în iarna restriștilor noastre istorice“. Strălucitoare de stil și lirice în ritmul lor intim, chemările neos­tenite ale misionarului supt strașina bisericii rămîn fără răsunet. Scriitorul însuși le anulează puterea printr’o ac­țiune simultană cu ținta străină. El îmi împarte energia între amvonul or­todox și sala de conferințe de la U. B. P., unde fără îndoială ar fi necuviin­cios să vorbească de soarta orto­doxiei romanești. Cum te vom urma cînd tu, cîrmaciu, îți așezi picioarele în două luntri ce pornesc spre ori­zonturi potrivnice ? Părintele I. p Agîrbiceanu semnează o schiță răslețită aici dintr’o serie în care prozatorul încearcă pe înțelesul tuturor întâiul acord literar între su­fletul de aici și s­u­f­l­e­t­u­l de peste munte. Cartea întreagă e menită să înfrățească mentalitățile, pe care uni­rea le-a pus față în față, în acelaș spirit național. Va fi o carte de edi­ficare , „o dajdie a scriitorului“, cum cere G. Galaction prin „Adevărul Li­terar“. Proza propriu zisă o înfățișează un tînăr nuvelist care "a publicat în „Lu­ceafărul“ și apoi în „Gîndirea“ fără să fie în­deajuns de remarcat: Gib I. Mihăescu. Mijloacele artistice ale d-lui Mihăescu sînt în primul rînd ale unui observator psihologic sau mai propriu, psihiatric care știe să creieze treceri insensibile din normal în anor­mal. Schița din acest număr „Troița“ dovedește o deplină stăpînire a aces­tor mijloace mînuite către un puternic efect artistic. Siluetele celor trei sol­dați rătăciți în noaptea de Crăciun, înghețați de viscol și terorizați de ur­letele lupilor, se proiectează fantastic pe un fond vaporos de misticism apo­caliptic. Cităm : „Zăpada lumina de parcă era însăși ziua pe care noaptea n’o mai alunga la asfințit, ci o prin­sese în sfîrșit și o călca acum în pic­i­oare, strivind-o supt greutatea în­­tunerecului extern. Prin lumina ei în­vinsă cele trei umbre își duceau spai­ma înghețată în suflet spre cele șapte stele ale carului mare, căzut cu oiș­tea în pămînt. Totul era căzut, dără­pănat, totul se dărăpănă încă. Lăzile sfinților cădeau fără preget spărgîn­­du-se una de alta cu zgomot nemai­pomenit. Dracii cuceriseră cerul și aruncau de acolo cu boarfe cu tot pe vechii stăpînitori... Efectul halu­cinant creștej cu fiecare rînd, cu fie­care pagină a d-lui Gib. I. Mihăescu. Poesii semnează I. Minulescu, T. Arghezi, Demostene Botez, I. Vinea, Ion Pillat și T. Buzdugan. Cităm de la I. Minulescu un îndemn pe placul tuturor : Și pe vechile velințe De Strehaia și Corcova, Hai sa ne iubim în cinstea Lui Giacomo Casanova. Orice adolescent va fi încîntat să le știe pe din­­afară. Foarte bogată cronica cu recenzii ponderate și juste de Perpessicius și Al. Bădăuță. Sînt semnalate revistele românești franceze, germane și italiene. Reorganizat astfel „Cugetul românesc“ e menit să înlo­cuiască cu succes „Viața Românească“ tot mai închisă în esoterismul ei pro­vincial și mai împovărată de repor­­tații docte din străinătate. REDACT* A SKr. BREZOIANU NO. 6 TELEFON 2­­60 rarea culturii clasice Societatea „Amicii culturei clasice“ Astăzi problema reformei învăță­­mîntului secundar este pusă cu insis­tență la ordinea zilei: înfăptuirea Ro­­mîniei Mari reclamă legi unitare în toate direcțiile, dar mai ales în di­recția învățămîntului de toate gradele. Din nou deci a început să se dis­cute chestia clasicismului. Și pentru că sunt în țară la noi destui intelec­tuali convinși de importanța și de fo­losul celor două limbi vechi pentru cultura tineretului și mai ales pentru cultura și civilizația neamului nostru, în vederea rolului ce-i menit să joace în urma realizării aspirațiilor sale na­ționale, aceștia au începu să se miște și să se adune înființînd o societate pentru apărarea și întărirea clasicis­mului. In adunarea de la 29 Februar a. c., ținută la ministerul de Instrucție, in­telectuali din București, cu cele mai variate ocupațiuni, au votat cu mare entusiasm, precum am relata la timp, statutele societății „Amicii culturii cla­sice“. Societatea aceasta, avînd în vedere că reforma învățămîntului secundar va veni în curînd în discuția opiniei pu­blice și a Parlamentului, intenționează să țină o serie de conferințe publice, atît în București cît și în cele mai însemnate orașe din provincie, cu sco­pul de a orienta publicul cel mare asupra necesității studiului vieții po­porului grec și latin, în manifestările sale de limbă, literatură, artă, instituții și asupra importanței și folosului ce-i au pentru tînăra noastră cultură aceste studii. Societatea mai intenționează să scoată și o revistă de popularizare a cunoștințelor privitoare la clasicitatea greco-romană. Negreșit că sprijinul de căpetenie vor trebui să-l dea mai ales profe­sorii de limbi clasice de la universi­tățile și școlile noastre secundare, cari numai prin faptul că și-au ales aceste specialități, dovedesc că sunt convinși de importanța lor în desvol­­tarea culturii românești. „Pandectele Române“ De curînd a apărut No. 1 din anul al treilea al marei și interesantei re­viste de drept „Pandectele Române“ condusă cu atîta pricepere de către distinsul consilier al Casației d. C. Hamangiu. Tipărită de astă dată în atelierele atît de moderne ale institutului de e­­ditură „Cultura Națională“, revista „Pandect­ele Romîne“ prin înfățișare și prin cuprins, poate rîvni să se a­­semuiască cu cele mai de seamă pu­­blicațiuni similare din străinătate. Publicînd cele mai importante și recente deciziuni ale Casației, revista le însoțește de savante adnotări, scrise de cele mai distinse personalități ju­ridice din țară. Unele din aceste ar­ticole constituesc adevărate mono­grafii în materie, extrem de folositoa­­re pentru uzul juridic zilnic. Materia se întregește apoi cu juris­­prudențele Curților, Tribunalelor și judecătoriilor, cuprinzînd, la urmă, foarte interesante rezumate și recenzii asupra celor mai importante cărți de drept, sociologie și politică, apărute în ultimul timp în țară și în străină­tate. Căutarea spețelor este înlesnită de o tablă de materie foarte succintă și complectă. Așa cum își încep „Pandectele Ro­mane“ al treilea an de existență, e o chezășie temeinică pentru viitor, pen­tru cînd revista își propune noi am­plificări și îmbunătățiri, pentru ca, în scurtă vreme ea să devie monitorul juridic al țării. Noi îi dorim din inimă această le­gitimă realizare. Jurist Viața culturală in provincie CLUJ Două zile după trimeterea cronicei mele care a apărut în No. 63 al „Nea­mului Românesc“, Clujul a fost tul­burat de noui „mișcări studențești“. Mă aștept ca, nu cititorii, dar ce­rbe­rii „marei prese" (variantă la anu­mită presă“) să facă haz pe seama corespondentului — dacă nu chiar a ziarului — care atunci cînd «marea presă“ vestea ca un lux de amănunte „scandalurile“ de la Cluj, vorbia des­pre ritmul normal ce-și reluase viața studențească și despre lozinca, prin cultură la lumină, prin cumințenie și muncă la mîntuirea neamului-Vor fi rîzînd aceia pentru cari ex­cesele, abuzurile de putere, uneltirile ascunse, sînt tot atîtea motive de distracție, sunt pîinea zilnică a cores­pondențelor interesante, a știrilor senzaționale, a reportajelor cu clo­poței... dar pentru noi lucrurile se prezintă altfel. Am ținut atunci să înregistrăm cu bucurie, reîncuibarea liniștei, măcar relative, în sînul tem­plului de cultură al Universității clu­jene, iar acum ne întrebăm cu durere: ce fatalitate crudă oprește în toate direcțiile munca noastră de refacere, munca de reînviere a energiilor sle­ite în timpul unui războiu ucigător, munca de închegare a forțelor vii, de care avem atîta nevoie pentru a în­tări temeliile unui edificiu pentru care atîția luptat și au murit și pe care mîni criminale caută acum să-l submineze și să-l zdruncine. Este dificilă și complicată din cale afară chestia mișcărilor studențimii noastre. In­deosebi asupra unor miș­cări — mai vechi și mai noi — ale­­studențimii clujene, trebuie să aștep­tăm rezultatul anchetei care este în curs, pentru a reveni apoi cu anumite considerații și anumite închieri care se impun, pentru lămurirea și a flăcării curate care pîlpîie în sufletele unui tineret zbuciumat și hîrțuit și a alu­minei dubioase la care caută sa bată monedă țîrcovnici acri, cari, scuipînd în dreapta și în stînga, se reped să-și aprindă luleaua spurcată la fla­căra ce se mistuie pe altarul adeva­ratei dragoste de Neam. * In vreme ce cafeneaua discută an­cheta la Universitate și situația pre­fectului de poliție ale cărui organe s’au arătat la înnălțimea nepriceperii și a brutalității,—un eveniment în lu­mea artistică. La teatrul național clujan, s’a săr­­bătorit activitatea de 30 de ani­­ de muncă a minunatului artist Ioan Stă­­nescu-Popa. O sală plină din care s’a remarcat numai lipsa tineretului studențesc, consemnat în căminul i a primit ca apla­uze neprecupețite cu ovații și cu fiori pe artistul sărbătorit. In cuvîntul prin care directorul tea­trului, poetul Zaharia Bîrsan, a sa­lutat pe valorosul artist a vibrat în­treaga coardă a dragostei colegiale, a admirației artistice și a simțirii ro­mînești ce evoacă această sărbăto­rire. Stănescu-Popa a răspuns cel dintâi la chemarea d-lui Bîrsan de a se a­­șeza în drepturile lor limba și arta românească pe scena pe care răsu­nase până­­ atunci numai graiul asu­pritorilor de veacuri. Și acest artist de frunte, suflet de elită­­ și inima curat românească, a îndurat toate lipsurile, s’a luptat cu toate nevoile și a înfruntat toate necazurile, pentru a nu lăsa să se primejduiască stea­gul care trebuie să fîi fiie și de pe s­ena teatrului în recucerită cetate de cultură a Clujului. A mai vorbit d-l G. Dima, bâtrînul maestru al cîntului românesc, d­i­n partea conservatorului—la care săr­bătoritul e profesor — d. A. Hodoș, prim redactorul »Țării Noastre» din partea Sindicatului Presei, d. Brabo­rescu din partea artiștilor teatrului —cari au oferit serbatoritului o cu­nună de argint și un delegat al stu­denților facultaței de litere. A domnit o atmosferă caldă în tim­pul reprezentației piesei «Păcajenul» dată în cinstea serbatoritului, i­a­r după represintație, prietenii și admi­ratorii, s’au adunat la un banchet. Asemenea manifestații sînt totdea­una bine venite pentru strîngerea rîndurilor armatei culturale care nu trebuie. I. C. D. Pentru a ne consola de prăbușirea valutelor —Cîteva cifre într’adevăr astro­nomice — De cînd în Germania o pîne costă cîteva zeci de miliarde de mărci, iar datoriile de război între state se so­cotesc cu cifre însoțite de zece și douăsprezece zile, se repetă tot mai des acestei sarabande de milioane și de miliarde epitetul de „cifre astro­nomice“. E totuși o nedreaptă depreciere a adevăratei valute astronomice. Căci ori cît ar scădea marca germană și poloneză, rubla sovietică și coroana austriacă, și ori cît de fantastic ar juca cifrele în budgetul acestor țări, unde se vorbește de milioane de mi­liarde, încă numerele sunt departe de acele pe care ni le pun supt ochi un studiu nou astronomic asupra nebu­loaselor spirale, presintat de Camil Flammarion. E vorba nu mai puțin de un milion de universuri stelare, asemănătoare cu calea noastră lactee, în care pă­­mîntul nu este decît un neînsemnat satelit al unuia din cei un miliard de sori evaluați aproximativ pănă acum în organisația noastră stelară. Lumina care străbate în opt minute jumătate, distanța dintre soare și pămînt, călă­torește patru ani și jumătate ca să ne vină, cu viteză de 300.000 kilometri pe secundă, de la steaua cea mai apropiată, Alfa din constelația Centau­rului, și abia în treizeci de mii de ani traversează diametrul dintr-o parte în alta Calea Lactee. Nebuloasa Andro­­medei se află la o depărtare de 500.000 ani — lumină (anul lumină corespunzînd unei distante de 9 tri­lioane 500 miliarde kilometri) și noi o vedem, nu cum se află în secolul al XX, dar contimporan timpurilor geologice din epoca terțiară a pămîn­­tului. Alte formațiuni cerești, cum e norul cosmic formidabil, însemnat cu un simplu număr de catalog (N. G. C. 6822) se află la o distanță de un milion de ani lumină, adică ceia ce ar însemna: 9,500,000,000,000,000,000 kilometri, cifră care ar neliniști chiar pe cel mai calm calculator de do­­bînzi ale datoriilor interaliate. După toate calculele, socotind că fiecare din aceste universuri nu întrec universul nostru, reprezintă totuși un milion de miliarde de sori (1,000,000,000,000,000) — sori cu sis­teme planetare respective, sateliți și manifestări de viață netăgăduite, fiind­că analiza chimică a aerolitelor care au căzut pe pămînt după ce­ au tra­versat spațiile siderale milioane de ani cum și analiza spectrală, dovedesc unitatea de composiție chimică a u­­niversului, adică identitatea condițiilor de viață. Scurta călătorie prin această lume a autenticilor calcule astronomice, e făcută să ne consoleze de scăderea leului cu o jumătate de centinuă la bursa Parisului. Gîndiți ce înseamnă asta față de cei 9,500,000,000,000,000,000 kilome­tri de unde ne vine lumina din „N. G. C. 6822“ în 1,000,000 de ani cu o vi­teză de 9 trilioane cinci sute miliarde kilometri an. Zodiar G. GREBENCICOV NEAMUL CIURAIEVILOR (URMARE) 26 Traducere de Cezar Petrescu In ochii lui Vicul, toate străluceau, se învîrteau, se îmbulzeau, încît a­­bia deosebea oamenii, trăsurile, ca­sele. Din cînd în cînd doar priveliști noi se desprindeau și i se întipăreau în minte. Ici, în mijlocul unei piețe, pe un soclu de bronz, un călăreț cu barbă, care părea viu, merge în ga­lop cu sabia in vînt. Colo, în altă piață, încă mai în­suflețită, e un car triumfal tras de patru cai negri și iuți, cari se înalță deasupra stîlpilor unei mari clădiri galbene,și par gata să se năpustească peste furnicarul ce mișună jos. In clipa aceia, Vicul zări vagoane roșii, gîfî­­ind, trăsuri negre cu ochi uriași și roți multe, se duceau și venea, ca îm­pinse de o putere tainică/drăcească... Toate răsunau, vuiau, se învîrteau, ca și cum oameni, cai, trăsuri nu e­­rau decît biete grăunțe netrebnice, pe care piața — moară uriașă — le frămînta, le zdrobea, le măcina în­­tr’un praf înnâbușitor. Vasile vorbea, zîmbea, arăta cu mîna bisericile și casele , dar Vicul n’auzea nimic, nu înțelegea nimic. Cînd trecură de Piața Roșie, de bi­serica Vasile­ cel-Fericit și de vechiul Kremlin cu nenumărate cupole, și cînd rotarul tropăi pe puntea Moscovei, a­­tunci abia pătrunse Vicul vorbele lui Vasile­­ J Moscova !­ Trecînd pe străzile Balting și Or­dinea, unde uruiau camioane goale, mari și murdare , unde oamenii du­ceau în spate ori trăgeau după ei, tot felul de încărcături: saci cu făină, cu grăunțe, cu ovăz, furgoane de fîn, grămezi de lucruri făcute din lemn, piei, uniforme militărești, unde po­loboace, în picioare sau culcate, se rostogoleau cu un vițet surd , unde lucrători de toate vîrstele, îmbrăcați cu mantale largi fără mîneci, cu caf­tane, cu tunici groase soldățești, cu mantale de rîndaș, cu flanele, cu ghe­­roc, cu bluze unsuroase și șorțuri mur­dare, mergeau cu pași greoi și tără­gănați, țipînd și înjurîndu-se, pășind alături de caii voinici de tras, unde pe toate casele și căsuțele, pe porți și pe ziduri, pe uși și pe ferestre — ca și în strada Tver și în întreaga Moscova — firme țipătoare cu litere uriașe îți vorbesc de hîrtie colorată și de făină, de văpsele și de lacuri, de cărnuri și plăcintării precum și de toate mîncărurile din lume , unde fri­zerul și spițerul, dentistul și moașa, se înfig la fiece pas în ochii trecă­torilor, unde, mai semeț și mai atră­gător ca toate celelalte, te izbește cuvîntul acesta uriaș și cinic: «Ca­baret» ;atunci pentru prima oară de cînd mergeau prin oraș, Vicul se miră, dezamăgit: — Moscova ! Asta-i Moscova ! In timpul acesta, Vasile, surîzînd, șoptea la urechea lui Vicul, fraze tot atît de lămurite ca și cum ar fi citit într’o carte. — Moscova, dragul meu, e un ba­zar, un bîlciu nemărginit. Poți găsi orice în el, poți cumpăra și vinde orice­: lucruri vechi sau noi, scumpe sau ieftine, sfinte sau păgîne. Din timpuri străvechi, Moscova e un tîrg viu ce nu se potolește niciodată. Odinioară țarul era privit ca cel mai de seamă negustor, făcea negoț cu blănuri scumpe și ținea prăvălie. Iar la răscrucea străzei Mîntuitorului lînga Kitai Gorod (Tîrgul chinezesc, popii vindeau cărți de rugăciuni și în­tocmiseră o adevărată bursă cu sam­suri bisericești. Moscova, dragul meu, e o capitală de mujici. Ia privește la bărbile moscovite ; nu mai sunt bărbi, ci adevărați castori din Kamciatka ! Vasile avu un surîs neînțeles în care nu se ghicea de­și bătea joc de Moscova, ori o ridica în slavă. Kornei Sisipatrici, strîngînd rotarul în frîu mormăi în bătaie de joc, fără să întoarcă capul: — Cît despre bărbi, e o curată ru­șine ! Nu numai că-și taie barba cei de pe aici, dar își rad și mustățile ca vechii lachei ai domnilor­ și în­­torcîndu-se spre Vicul, rotindu-și în dreapta și în stiigă ochii cu albul sîngeros spuse cu o sinceră mîhnire în glas: — Moscova a devenit chială ! Cînd vezi pe cineva închinîndu-se cu pălă­ria pe cap, poți fi sigur că e de teamă să nu și rocească țeasta goală. După aceastea, Lisipatrici mină ro­tarul pe străduța strivtă și întorto­­chiată, unde Vicul, după zarva asur­zitoare a marelui oraș împestrițat, zgomotos­ neînțeles, avea simțimîn­­tul unei liniști plăcute și odihnitoare. Te-ai fi crezut într’un oraș de pro­vincie; casele erau mici și joase. Clo­pote­leâtrâns băteau undeva aproape, încolo, nici un zgomot care să tul­bure. Rotatul încetini pasul. — Iată, aici stăm! spuse Vasile. Trecînd poarta, rotatul necheză de cîteva ori; din fundul curții îi răs­punseră tropot de copite și nechezat puternic. In Lisipatrici, cu glas de domn și stăpîn, strigă: —Andrușco! Ștefane! Doi băieți cu șorțuri murdare și cu șepci turtite, se repezită din grajd spre Kornei. Cel mai mare avea în mînă o mătură, celălalt, o găleată. Grijulii și slugarnici, ajutară mai în­tăiu pe stăpîn să se coboare de pe capră. Odată ajuns în cerdac, Sisi­patrici, autoritar și măreț ca un boier îi aduse aminte lui Vicul de taică-sâu: —Deshămați și plimbați caii, po­runci oamenilor de la grajd, și legați gleznele cu benzi, la picioarele dindărăt. Apoi aruncînd caftanul în brațele lui Andrei, se întoarse spre Vicul.’­­Poftim, mă rog, oaspetele meu, și fii­ca la tine acasă. Vicul înțelese că Kornei era­ pro­prietarul casei, a caselor unde se gă­seau cai frumoși și svelți, cu ochi vioi, și simți deodată un fel de res­pect pentru acest stăpîn puternic și sigur de el, pe care de abia îl cunoș­tea. Apoi, cînd Vasile îl duse în încă­perile mari și bogat mobilate, cu co­voare pe jos și draperii la uși, unde licărea în fața icoanelor, lumina sla­bă a candelelor, se simți cu totul la largul lui. Iar­­ seara pe înoptate, cînd, spre marea lucrare a lui Vicul, odăile se aprinseră de lumina puternică și albă a electricității și în ele năvăli un roiu de tineret neastîmpărat, izvorît de­odată fără să șt­ie de unde, Vasile își chemă din cameră fratele și-l pre­zentă stăpînei casei, doamnei Ilinișca o femeie blîndă și modestă, cu părul lins și zîmbetul primitor. Stînd jos în fața samovarului, post pe­licul cu o prietenoasă bunătate: — O ceașcă de ceaiu? Simplicitatea ei, mai mult țărănea­scă de­cît tîrgoveață, surîsul feței încă tînără, rochia creață cu floricele roșii, măriră buna dispoziție a lui Vicul. Frecîndu-și mîinele, Vicul sa­lută pe rînd pe bărbații și fetele ti­nere din jurul mesei, și vorbi în dia­lectul lui: —Bună sănătate ! Bună sănătate ! Vasile, lîngă frate-său, urnea tare pe copiii gazdei, pe Alexis «omul lui Dumnezeu.», seminarist și viitor ar­hiepiscop. —Mitropolit I îndreptă glumind, tî­­nărul cu ochi negri. ! —Și iată și pe Ivanuș ca urmă Va­sile, arâtînd pe un băiețaș cu fața pîrnita de soare. —Un rău­­ făcu blînd Doamna N­e­nișca. — Să trecem la, partea femeiască! se grăbi studentul tehnolog, înlocu­ind pe Vasile,și răsucindu și mustața brună, luă pe cele două surori pe după mijloc. (Va urma) t

Next