Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)

1924-04-20 / nr. 89

Ispravă bună Se anunță din Elveția că e pe cale să se încheie o convenție cu privire la datoriile Statului român. E una din operele folositoare pe care le face acolo cu o deo­sebită rîvnâ și cu o deosebită dibăcie, noul ministru al Româ­niei, d. N. P. Comnen. La numirea sa în acest post mulți se puteau întreba dacă acest om nou în diplomație va fi potrivit pentru misiunea ce i se încredințează, misiune deo­sebit de grea, fiindcă e vorba de un Stat în care o așa de largă parte din populație apar­ține rasei germane și fiindcă neîndeplinirea din partea noastră a unor îndatoriri precise ajun­sese a crea o stare de spirit rea față de România. Pe lîngâ faptul că în Geneva lucrează Societatea Națiunilor, iar în ju­rul ei nu odată s’au adunat sfor­țările desperate ale potrivnicilor noștri pentru a ne descredita și deservi, D. N. P. Comnen a știut să biruie însă aceste greutăți. Cunoscînd Elveția din anii războiului, cînd a stat acolo multă vreme, căutînd să lumi­neze opinia publică asupra drep­tății causei noastre și publicînd articole și lucrări folositoare, a­­vînd acolo legături prețioase pe care știuse sä le cultive, d-sa n’a avut decît să-și cerceteze prietenii și vechile cunoștințe ca să aibă un punct de plecare. Ceia ce dovedește cît de impor­tante sînt relațiile prealabile la alegerea represintanților noștri în străinătate. Dar în această țară de atît de înnaintata cultură trecutul de cercetător și scriitor al minis­trului roman era cu deosebire la locul lui. Astfel a putut el să între în raporturi mai strînse cu aceia cari acolo formează curentele de opinie și, daca n’a ajuns a le schimba totdeauna, le-a influențat totuși foarte adese­ori. Ceia ce dovedește că nu e absolut necesar ca un represin­­tant al României sǎ fie cu to­tul străin de mișcarea intelec­tualǎ a țerii sale. Tînǎr și plin de inițiativă, a văzut lumea, i-a vorbit, a cău­tat s'o ciștige pentru patria sa. Atîtea articole în sprijinul drep­turilor noastre au fost inspirate de hărnicia lui. Ceia ce dove­dește că și dacă nu se găsește cineva la capătul unei cariere, el e în stare sa aducă servicii esențiale României. Intr'un mediu ca al nostru în care, ori faci bine ori faci rău, e tot una, mi s'a părut ca n’a­­junge sa se aducă numai la cu­noștința prin telegrame succe­sele obținute, e o datorie să se însemne și numele omului care a muncit pentru ele. V. lorga Pe urmele Voevozilor. Mă întîmplam acum cîteva zile in­tr'un tîrgușor moldovenesc, ajuns in paragină, după ce odinioară, înnaintea Sucevei, fusese scaun domnesc. Ru­inele vechei curți se mai văd și as­tăzi : movili de piatră peste care țîș­­nise după o noapte de ploaie caldă, verdele crud al ierbei de primăvară. Biserici ctitorite de Ștefan Vodă, de Petru Rareș. In împrejurimi, pe linia vînătă a Apusului se profilau umerii dealurilor cu nume istoric; fiecare a­mintea o bătălie și fiecare bătălie mai trăia încă în amintirea unei le­gende. Dar unde au fost codrii de stejari, e acum pămînt răsturnat de plug și arătînd în soarele firav de April brazde galbene și lutoase, din care spicul va crește sărac. Iar oamenii ieșiți la ferestre și în ulița la trece­rea noastră, au chipuri necunoscute, palide și uleioase, ce nu au de unde aminti nimic sîngele plăieșilor și ma­zililor cari au luptat pentru voevozii ctitori. Peste toate paragina și sărăcia mucedă s’a întins ca o apă. Fostul scaun domnesc e astăzi un tîrg moldovenesc, ca oricare altul, care nu se bucură de privilegiile ca­pitalelor de județ: o uliță principală cu maghernițe spoite galben și verde, cîteva căscioare între livezi cu pomi, bălți neuscate din primăvară pănă’n toamnă, cîrciumi și căsăpii cu miei jupuiți, atîrnați în cui, rînjind la tre­cerea ta cu dinții goi în gingiile în­sângerate. Unul dintre noi văzuse în aceste locuri lumina zilei, și după douăzeci de ani de lipsă, ne purtase să regă­sească locașul părintesc. Ne-a dus de pe o uliță în alta, lămurindu-ne și amintindu-și, cu glasul tremurat de o emoție pe care ținea să și-o a­­copere supt un zîmbet de autoironi­­zare. Se temea parcă să pară așa cum era, — înduioșat — se temea de zeflemeaua noastră. Și n’a fost sin­cer cu adevărat, decit atunci cînd a­­tunci cînd, uitîndu-ne că sîntem ală­turi, s’a repezit în ograda străină a­­cum, să înconjure casa, să cerceteze dacă mai trăiesc nucii din fundul li­vezii, să privească peste gardul ve­cinului unde era o trecătoare, să se aplece peste colacul de piatră al fîn­­tînei unde cerul se vedea in fund, pată argintie-albastră prin care că­lătoresc norii albi. La întoarcere, pe strada cleioasă de nord­, tovarășul nostru de drum ne mărturisi o hotărîre. Avea cîte­va economii, va mai împrumuta ceva va răscumpăra casa, va face acolo o bibliotecă. Vedea chiar cărțile înși­ruite pe polițe, școlarii căutînd cu dege­tul înfrigurat un volum nou trimis in a­­cest tîrgușor unde librarul vinde și covrigi și stambă laolaltă cu operile lui Grigore Alexandrescu, iar pen­tru întemeierea celui dintăiu fond at bib­liote­ci, pe lingă cele cîteva sute de cărți dăruite de el, ne și lua cu­­vîntul că în amintirea acestui drum, vom da fiecare din dulapurile noas­tre, cele cincizeci șaizeci de volume. Rămăsese vorba doar să ceară spri­jinul autorității. Și la cele dintăiu vorbe „autorita­tea“ s'a scărpinat în cap, ne-a isco­dit cu întrebări și cu reflecții asupra „nevoii de a se para mai întăiu strada domnească, domnule , că nu de cărți ducem noi dorul acuma“ — și a sfîrșit chiar prin a se mira cu oarecare severitate în voce, că ne a­­mestecăm noi, drumeți necunoscuți în treburile tîrgului, pe care le cu­noaște dînsa, autoritatea, mai bine. S'a despărțit grăbit deodată, poftin­­du-ne în altă zi, să stăm de vorbă— Anchete ministeriale Ziarele înregistrează veșnic aceiași informație: „d. ministru sau d. subse­cretar de Stat a plecat în inspecție. In sufletul fiecăruia dintre pricăjiții ce­tățeni ar trebui să coboare un fior de nesfîrșită bucurie, de încredere în roadele unei atari osteneli ministe­riale. Mărimile priveghează asupra țerii, la cea mai umilă plîngere o șterg spre oricare ungher al țerii și cu o strășnicie fără seamăn, harnicele excelențe fac anchete spre a resta­bili biata dreptate, o fecioară fanto­mă, o regină detronată. Nu e puțin lucru permanentele de­plasări ministeriale. E drept că la noi vizitele miniștrilor și subminiștrilor nu au ca rezultat decît pavoazarea cu stegulețe tricolore a bietelor orașe provinciale, pe cînd în alte părți, la alte neamuri, miniștrii nu se ostenesc atîta cu vizite și totuși treburile merg ceva mai bine, dar oricum osteneala oricui trebuie remarcată. Așa­dar cei mai harnici dintre miniștri și submi­­niștri sunt cei doi subsecretari de Stai Gh. Tătărescu și Gh. Cipăianu, cari se pare că îndeplinesc și func­ția de reporteri informativi ai Guver­nului ocupat precum se știe cu vasta problemă a comercializării. In ziarul „Viitorul“, oficiosul liberal, se publică o serie de amănunte privitoare la ul­tima anchetă vice-ministrului de la Domenii d. Gh. Cipăianu. Ce scop a avut ultima anchetă a d-lui subsecretar de S tat Gh. Cipă­ianu? Ne-o spune „Viitorul“: „Ancheta pe care d. subsecretar de Stat Gh. Cipăianu a început-o zilele acestea în Ardeal este de natură a spulbera toate a­­ceste calomnii. In adevăr d-ea și-a propus să studieze în întreg acest ținut, luînd ju­deț cu județ, modul cum s’a înfăptuit re­­forma agrară, care azi se află aproape terminată, țăranii intrînd aproape pretu­­tindeni în stăpînirea ogoarelor lor. Ancheta aceasta va fi deosebit de amănunțită, ana­­lizîndu-se atît din punct de vedere econo­mic cît și din punct de vedere administra­tiv modul cum s'au efectuat lucrări a și luîndu-se măsuri de îndreptare, unde s’ar constata vre-o neglijență sau vre-un abuz. „Pentru a face și mai eficace această anchetă, delegații comunelor fiecărui ju­deț sau vestiți prin consilieratul agricol respectiv, să se prezinte în ziua cercetarei, spre a arăta plângerile sau dorințele săte­nilor cu privire la împroprietărire. „In același timp sînt chemate prin pre­fecturi toate organele locale cari au con­tribuit la efectuarea exproprierei și impro­­prietărirei, spre a se putea cerceta pe dată orice abatere s’ar semnala de delegații co­munelor". D. Gh. Cipăianu, precum se vede, e un om harnic, căptușit de bune in­tenții. Este drept că și această an­chetă întreprinsă de d. subsecretar de Stat de la domenii s’a terminat, spre bucuria ziarului „ Viitorul“, cu bine. Totul merge strună, iar oamenii zburdă ca vițeii primăvara. Să mă ierte d. Gh. Cipăianu, dacă chiar astăzi am primit o scrisoare de la Mehedinți. Cîțiva țărani (14 foști camarazi ai mei în regimentul 17) din comuna Jiana, au citit un articol apă­rut în acest ziar, în care atrăgeam atenția asupra celor căzuți în tardivi­­sate, și îmi trimit o scrisoare. Cînd am scris articolul nu am voit altceva de­cît să scutesc pe d. subsecretar Ci­păianu de osteneala unei anchete și să-i lesnesc într’o infimă parte buna aplicare a reformei agrare spre care s’ar părea că rîvnește. Am avut atunci, și mă incăpățînez să am și acum, naivitatea de a-mi imagina că d. Cipăianu, fără să mai facă o raită prin țară, va socoti că o măsură trebuie luată pentru cei cari au fost socotiți „căzuți în tardivitate“ (e un deliciu de mister administrativ această formulă destinată țăranilor!). De ce au fost unii socotiți (nenoro­ciții de ei!) căzuți în tardivitate? Fără îndoială de vina lor că n’au cunoscut nici o călinească durdulie, căci fiecare din cei 14 țărani din Jiana (Mehedinți) au unit mărturia neștearsă a războiu­lui în carnea lor, alții înnaintările, pe cîmpurile de luptă, fiecare însă s’a pomenit etichetat și lipsit de dreptul lor tot. Să mai pomenesc de drumu­rile lor, de rătăcirile pe străzile Capi­talei ? De atîtea gînduri care s’au ri­dicat în sufletele lor ca nouri negri anunțători de furtună și prăpăd ? Ar fi de prisos. Și fiindcă — de ce nu v’aș crede om de bună­voință — vreți să sfîrșiți cu agitatorii, nu vă mai osteniți cu nici o anchetă și examinați pe acei cari au fost svîrșiți cu pecetea „că­zuți în tardivitate“ în afară de dreptu­rile lor. Pamfil Șeicara și pe urmele noastre, cît am mai stat în oraș, a pus de veghe un in­divid păros, cu o blană de miel bru­­măriu—cineva, vre­un agent secret ori funcționar de poliție—să vadă ce rosturi avem, niște străini, poate, bol­șevici, poate netrebnici agenți ai o­­poziției, să ne amestecăm în buna rînduială a urbei. La plecare, in urma noastră, clo­potul de la biserica lui Petru Rareș suna cu argintii glasului stins și părăsit, dar glasul ne era străin și nouă drumeților, și umbrelor negre care pășeau pe străzi,­între magher­nițe, vorbind in graiul ce nu va fiind același cu ai Răreșoaiei. Cesar Petrescu Plebiscitul din Grecia definit­v ATENA, 18. (Rador [UNK]) Agen­ția telegrafică din Atena anunță rezultatul general al plebis­ctu­lui: Pentru republică au votat 758.742, iar contra republicei au votat 325.300 de cetățeni. Hu numai la noi, ci și in Anglia Aceia dintre cetitorii noștri cari cre­deau că bătaia și injuria constituie un apanagiu al Parlamentului nostru, vor avea o desămăgire — urmată imediat de o satisfacție — cetind cele ce urmează: Londra. — La Camera Comunelor speaker-ul (președintele) a declarat că Parlamentul nu trebuie să fie con­siderat de către deputați ca o sală de box — cum fusese cazul într-o re­centă ședință — și că epitetele in­jurioase nu vor mai fi tolerate. După acest avertisment al Speake­­rului, d. Bucharan, labourist care în ajun adresase d-lui Charles Amery ca­lificativul de „porc“ și-a cerut scuze de la d. Amery; acesta la rîndul său și-a cerut scuze de la d. Buchanan pentru lovitura de pumn pe care i-o dăduse drept răspuns. Ultimele lucrări de delimitare a fron­tierei s’au făcut în împrejurări care au ținut întreaga populație într’o con­tinuă agitație. Cînd a sosit ziua de 10 c. în care trebuia să se predea co­muna Jimbolia, s’a însem­nat — deo­dată cu cerul, pînă atunci tot nouros -­toată suflarea populațiunei șvăbești. Joi, 10 April, precis la ora 12, co­­misiunea și autoritățile sîrbești au părăsit comuna. Sute de trăsuri între, care multe cu cîte patru cai frumoși și plini de foc, așteptau în strada principală, mai largă ca bulevardele din București, sosirea comisiunii române de preluare. Primul tren românesc, acceleratul de Timișoara a intrat în gara Jimbolia la ora 1:20. Comisiunea a venit din direcția comunei Comloșul Mic, care ne fusese cedată abia acum o lună de către Sîrbi, însoțită de peste o sută de trăsuri cu locuitori din satele vecine. Două arcuri de triumf au fost ridicate în strada principala. Primarul comunei a întîmpinat co­misiunea cu tradiționala pîine și sare, pe care le-a oferit-o drept omagiu d-lui colonel Drăgănescu, președin­tele comisiunei. In fața primăriei, care avea deja inscripția românească peste cea sîr­­bească, s’a desfășurat apoi adevărata solemnitate a predărei. Am asistat în 19­1­9 in Ardeal la multe solemnități prilejuite de intrarea armatei romîne și putem spune cu toată hotărirea că manifestația populațiunei șvăbești la solemnitatea din Jimbolia a fost la a­­ceiaș înălțime. Desfășurarea acestor sentimente nu a fost ceva organizat și pus la cale, ci a fost o izbucnire fi­rească și spontană. Primul care a luat aici cuvîntul a fost protopopul romano-catolic­^nz­zz Neff. Sfinția sa și-a început cuvîn­­tarea cu declarația că după predarea formală și oficială a comunei, urmează atașarea sufletească, sinceră și cu toată încrederea într'un viitor mai bun, a populațiunei germane, care știe să aprecieze marile virtuți ale națiunii romîne. Populațiunea germană din Jimbolia are toată încrederea in statul român, care în constituția sa a recunoscut și garantat drepturile lim­­bei și religiei tuturor cetățenilor săi. Comuna Jimbolia va fi în viitor și în vecii vecilor o fortăreață puternică de apărare a statului romîn la cel mai extrem și mai expus punct al său de la frontiera de Nord-Vest. D lui Neff i-au răspuns d-nn­ col. Drăgănescu și prim-notar județean Pincu. Corul industriașilor din Jim­bolia a cîntat imnul regal cu cuvinte­­ românești, de­și nici unul din ei nu știe românește. După aceasta, s-a oficiat o slujbă religioasă de către protopopul orto­dox din Comloșul Mare. d. dr. Cio­­roianu, asistat de mai mulți preoți, la sfirșitul căreia d. protopop a arătat intr’o frumoasă cuvîntare dreptul nos­tru istoric asupra Banatului, în al cărui pămînt se găsesc tot mai des și mai multe urme ale culturei romîne. Solemnitatea aceasta s’a sfîrșit cu sfințirea drapelului național oferit co­munei de către prim-pretorul plășii Sin-Nicolaul-mare (la care va fi ata­șată comuna Jimbolia), d. dr. Arde­­leanu, care a făcut o impresionată descriere a simbolului ce-l reprezintă culorile tricolorului nostru. Ca încheiere notăm aici cîteva date asupra comunei Jimbolia, care e unul dintre cele mai importante centre din bogatul județ Torontal, împărțit între noi și Iugoslavia. Are 13—14, mii de locuitori, toți Șvabi catolici. Ocu­pația principală a populației e agricultura, care se face în cel mai rațional mod, dat fiind situația cul­turală a acestor plugari, dintre cari mulți sunt bacalaureați. Se disting în­deosebi printre creșterea cailor, cari sunt cei mai frumoși din tot Banatul. Industria mică și industria mare sunt de asemenea bine reprezentate. Sunt peste trei sute d­e industriași mici iar în industria mare avem : trei fabrici de țiglă arsă, două fabrici de pălării, două de ghete, două mori de făină sistematice ș. a. Au un liceu complect cu opt clase pentru băeți și fete, un institut al ordinului «Sacre-coeur» și școală primară. Jimbolia a fost întemeiată acum vre-o 160 de ani de către coloniștii germani, veniți din diferite țări. Cu preluarea Jimboliei s’au terminat deocamdată lucrările pentru delimi­tarea frontierei din Banat, dar comi­­siunile nu vor fi încă dizolvate. Dată fiind situația geografică de șes întins, linia de frontieră nu s’a putut trage astfel, ca să rămînă fiecare comună cu hotarul ei întreg, ceeace ce face ca unele comune sa fie direct ame­nințate în existența lor. Din pămîntul cultivabil au rămas dela noi in Jugos­lavia 12,000 jug. cadastrale, iar dela Sîrbi la noi au rămas 8,000 jug. cad. Comisiunile vor continua deci lucră­rile lor, ca să găsească o modalitate de-a tranșa în mod echitabil și ches­tiunea aceasta. Ion BmilS Anchetele noastre Preluarea Jimboliei Grandioasa manifestare a poporului șvăbesc. Cîteva date lămuritoare. — „Vulturii“ Sonetelor și chestia Basarabiei Zinoviev dă înapoi — Radek pornește la asalt .'Dovîsv a ținut la sovietul din Leningrad un discurs asupra situați­ei internaționale. El a declarat că uniunea republicelor sovietice nu în­țelege sa rezolve deocamdată chestia Basarabiei. Cînd va veni ziua favo­rabilă, se va convoca un congres în Basarabia care va impune voința sa . Morning Post reproducă un arti­col din ziarul rus PRAVDA, semnat de Karl Radek în care acesta afirmă că deciziunea Guvernului sovietic de a rupe negocierile cu România și de a ridica problema plebiscitului pen­tru Basarabia este prima dintr-o se­rie de măsuri luate in considerare de Rusia sovietică pentru a pune capăt statului quo în Balcani și a provoca un val general de revolu­­țiuni naționale și țăranești cu scopul „de a libera Balcanii de presiunea marilor puteri imperialiste“ și de a­ aduce popoarele balcanice supt in­­fluența Rusiei sovietice. Radek adaugă că pentru moment Rusia sovietică este preparată să re­cunoască indepedența Estoniei, Le­toniei, Lituaniei și Poloniei, dar va refuza să tolereze ocuparea Basa­rabiei de România. Profiteurii relei popularități Piatra de încercare a unui om de Stat e curajul pe care îl are de a-și pune opinia de-a curmezișul opiniei instinctive a maselor. Dacă n’are ci­neva, în marile prilejuri, îndrăzneala impopularității lui, poate fi un tribun, un orator chiar, dar nu un om politic în înțelesul înnalt al cuvîntului. Ori, nenorocirea oamenilor cari se oferă „spontan“ drept călăuzitori de grupări e că mai toți, mai mult sau mai pu­țin, se pregătesc la puterea eventuală prin căutarea arzătoare, conrupătoare și totuși stearpă, a popularității. Temele lor preferate sunt mai tot­deauna cele pe cari li le dictează ne­voile actuale ale mulțimei, interpre­tate de către pătimașa lor înțelegere a clipei de față. Lingușitori atitrați, slujitori săritori a ceia ce ei numesc poporul, nu se străduiesc care să-și clădească soarta politică pe șanse schimbătoare? Mai puțini atenți la propria lor res­ponsabilitate decît la opiniunea ires­ponsabililor, destul de puțin patrioți pentru a juca la nevoie interesele reale ale țerii împotriva unei popu­larități momentane, ei se lasă reduși din zi în zi la o extremitate primej­dioasă, la toate rătăcirile unui pesi­mism necugretit pe care bunul lor simț nu-l poate împărtăși, dar care lingu­șesc gustul unei părți din popor. Ei încurajează acest gust prin artific de plîos, temîndu se de contra­lovi­tură, care ar putea fi cu atît mai gro­zavă pentru ei cu cît o întîrziaseră prin expediente. Are oare o forță de acțiune reală această reunire de oameni ocupaț în deosebi să consulte variațiunile po­pularității lor la termometrul opiniu­­nei publice ? E cert că dacă optimis­mul oficial nu contribuie mult să for­meze oameni politici, o opoziție care se zbate cu speranța de a merita și păstra favorurile populare este o rea școală de guvernămînt. Căci e silită atunci să dea angajamente de partid pe cari nu le mai poate rupe, să sus­țină, în aplauzele partizanilor, teze excesive pe c­are nu va mai putea și nu va mai îndrăzni să le dezavueze atunci cînd va trece de la răspun­derea ușoară a discursurilor la aceia a faptelor, să contracteze alianțe ne­potrivite cu pasiuni imposibil de sa­tisfăcut și cari nu mai pot fi arun­cate în umbră. In același timp robi și amăgiți ai coalițiilor pe cari le-au format sau acceptat, vor simți, dacă ajung cumva la patera, inconvenientul de a se spri­jini măcar o zi pe elemente de ne­­orîndu­ială, imposibilitatea de a se despărți dintr'o dată de ele, dificul­tatea neînvinsă de a trăi cu ele sau fără ele. Nu-s decît două hotărîri care pot fi luate în atari împrejurări , a face neputincioase aceste elemente funeste sau a se servi de ele pentru si, do­mina țara terorizînd-o. Cînd e cineva prea slab ca să ia pe cea dinîăia din­tre aceste hotărîri, și încă destul de cinstit ca să se ferească să ia pe cea de-a doua, face tranzacție. Un atare sistem mixt se potrivește de altmin­­tre și bine temperamentului celor mai mu­ți dintre politiciani noștri. * E neîndoios că democrația actuală trece printr’o criză nouă: pretutin­deni se manifestă aplecarea de a su­pune toate lucrurile la condițiunea reînnoitei neîncetate și universale, instituțiunile și legile ca și formele pu­terii. Tot ce poartă pecetea permanenții și duratei nemulțumește pe cei mai mulți și trece prin riscul de a fi fără milă condamnat. Mobilitatea institu­­țiunilor se organizează astfel ca să urmărească în mobilitatea lor hotă­­rîrile poporului, care poate să și le schimbe în fie­ce clipă. Idealul unei atari democrații ar fi lipsa oricărei legi fixe. E de ajuns să privim in­juri-ne­ întîmplările as însărcinează să călăuzească pe cetă­țeni într’acolo. Dacă ne-am lăsa sa alunecăm în voia acestei mișcări ne­cugetate, a a ajunge la regimul mo­bilității perpetuie a persoanelor în perpetuitatea mobilă a funcțiunilor. Mișcarea aceasta primejdioasă gă­sește de altmi îîtrel­ un sprijin în ins­­tinctul natural al democrației de a în­depărta de la putere sau da la re­prezentanța națională mințile cele mai luminate prin meditație și studiu, inteligențele superioare. Democrata e neîncrezătoare. Ea proclamă chiar drept obligație drep­tul de a fi ingrată față de cei ce au servit-o cu mai multă strălucire. Ea se socoate scutită de orice recunoș­tință față de marile servicii cari ar putea-o lega și de orice respect față de geniul care ar putea-o supune. Prin dreptul superior al numărului, căruia i se datorește totul și care nu datore­ște nimic nimănui, ea practică un fel de ostracism față de superiori­tățile reale. Căci ea se teme mai ales de a fi amăgită de cutare admira­­țiune sau idolatrizare. Ea nu și dă încrederea, ci o împrumută , și și-o re­trage la cea mai mică bănuială, fără ca sâ aibă nevoie de a da socoteală ori lămuriri cuiva. De aci tendința de a îmbrățișa cu căldură pe cei cari reprezintă mai exact ideile, capri­ciile, patimile ei chiar. Scoborîrea nivelului intelec­­ual al clasei guvernante este unul din simp­­tomele cele mai triste ale mișcării care se accentuiazâ în dauna politi­cei care însetează tot mai mult sâ fie, după vorba lui Macaulay, „între­buințarea cea mai nobilă a însușirilor omenești“. Agitatorii popularității nu-și dau însă seama de un lucru: că în epoca noastră de prăbușiri ale atîtor puteri, mulțimea, numărul, este o putere care se surpă. Chiar cercurile revoluțio­nare își dau astăzi seama de aceasta, atunci când afirmă că culpabilitatea socială nu poate fi imputată numai oamenilor de guvernămînt, procedeu­­rilor oligarhiei ci și incapacității mul­țimei de a răspunde la satisfacerea nevoilor sale. La cunoscuta frază­: „Guvernele sunt totdeauna învinuite“, se adaugă azi asta: „Cetățeanul este cel dintăiu responsabil de durerea umană“. Sunt acuzați cei ce trăiesc ca să trăiască bine, cari sunt vaseți și grași, pe cari conferințele internaționale, proble­mele economice și zbuciumurile po­litice interne ca și buna stare obș­tească îi interesează mai puțin ca un cupiet de teatru de varietăți sau un bun aperitiv. E învinuită vorbăria prea mulțumită, rîsul greoi și grăsos. Sunt învinuiți cei ce-și împart timpul între confortul negustoriei sau sam­­sarlîcului lor și inepția petrecerei sclipitoare. Mulțimea e un idol prăbușit. Unii o socotesc ca un soi da luda care [­s-ar săruta ei însuși ca să sa dea pi " mina autorității fariseilor. Alții o com­pară cu monstrul antic numit cato­­blepas, care își mînca membrele din prostie, fără să ghicească că tot răul de care gemea îi sta în falcă. In mecanica socială, mulțimea apare atît de doborîtâ, încît a trebuit să i se consacre această formulă: mîn­­tuirea poporului este în afara popo­rului, buna stare a mulțimei nu poate fi obținută decit împotriva mulțimei. Azi lumea-i perspicace și practică, răstoarnă idolii amăgitori și sfințîmă uneltele imperfecte. Mulțimea trebuia să cadă victimă prin propriile ei gre­șeli. Iată de ce profiteurii relei popula­rități, își clădesc castelele nădejdilor pe nisip. Și oricîtă credință ar putea avea unii că, în zilele noastre, se ri­dică cineva din orice înfrîngere, că înflorește din orice putreziciune, reaua popularitate e sortită sa dovedească că mulțimea-idol nu va putea renaște din ruinele în care se fârîmițează. Ion Dragu. ”~~”adLUNISTRAJIA , STRADA DOMNIȚA ANASTASIA No. ö TKLKJfON 15/41,

Next