Neamul Românesc, mai 1924 (Anul 19, nr. 96-118)
1924-05-02 / nr. 96
LITERATURA ARTĂ VIATA CULTURALA Atunci rămîne ipoteza a doua. D. Macdonald va recunoaște el, ca nule toate datoriile trecute, va admite desființarea proprietății private, va trata de la partidul labourist la partidul comunist și nu în numele bancherilor și fabricanților englezi — dar atunci va fi triumful Internaționalei a VI-a și nu ceia ce a căutat Europa și America: stingerea pericolului rus. Dar d. Macdonald nu o va face aceasta de și este șeful partidului labourist, căci partidul labourist englez, ca și cel socialist francez, ca și cel social-democrat german sunt conduse de „sicofanții și de canaliile vândute burgheziei, după cum afirma foarte puțin elegant răposatul tovarăș Lenin în broșura lui din 1918 „Revoluția proletară și renegatul Kautzki“, despre socialiștii-democrați renegați. Tratativele se vor termina deci cu nimic! Și prin urmare nici acest plan de recunoaștere de jure a Sovietelor și de tratare a lor pe picior de egalitate cu restul lumii nu va duce la nimic. Și atunci ce rămîne de făcut? Rămîne ceia ce pare că se schițează pe orizontul politic al lumei: constelația de puteri cari au direct interes de a se sfîrși mai curînd cu haosul rusesc, la care se va adăoga și constelația tuturor Puterilor cînd se va vedea că nu se poate nimic a face cu Rusia pe altă cale. Și e curios, că un modest Basarabean, un medic, care a jucat, e drept, un rol mare și frumos în istoria Basarabiei, contribuind cu inteligența și munca sa la unirea ei cu țara mamă, ca nici un altul, d. dr. Ciuhureanu, a avut poate cel dintăiu visiunea acelui plan care, realizat, ar putea să dezlege problema rusească. In broșura de care aminteam, d-sa spune: „In afară de bolșevism, pe urmele fostei Rusii a rămas o altă forță reală: acea a statelor naționale, care sunt tot așa de interesate față de cele ce se petrec în Rusia ca și marile Puteri păstrătoare și apărătoare ale civilizației umane. Toată doctrina Aliaților în acest războiu a avut la bază ideia generoasă și dreaptă a ajutării popoarelor în sforțarea lor de emancipare națională. Să se aplice în chip franc și deschis această doctrină față de aceste națiuni, sancționînd despărțirea lor de Rusia și dindu-le o mină de ajutor pentru consolidarea lor, îndată problema rusească s'ar simplifica considerabil“. In aceste cîteva fraze ale d-lui dr. Ciugureanu, e un program întreg, și spre el va trebui să se meargă. Numai scoțînd de sub influența rusă Ucraina, Donul, Rusia Albă, Caucazul, Siberia, Turchestanul, Transcaucazul, se va reduce Moscovia la ceia ce este și se va aduce liniștea necesară lumei întregi. Notăm aceste constatări, în vederea constelațiilor politice care par că se ivesc la orizont și așteptăm să vedem dacă evenimentele se vor îndrepta și ele spre această soluție, singură care ar făgădui liniștea și pacea în Univers. Dr. I. Duscian Preotul și învățătorul Raporturile dintre preoți și învățători, nu știu pentru ce caută să le înăsprească păr. Arh. Scriban. Astfel, prin revista Biserica ortodoxă romînă, mai în fiecare număr, fie strecurînd articole dușmănoase de ale altora, ori, sub semnătura Sfinției Sale, mereu pune paie pe foc. Și așa intre preoți și învățători nu prea este înțelegere, d’apoi cind îndrumătorii preoților vin și spun despre învățători în mod direct, — încă în revista Sf. Silnod, — vorbe pline de venin și de nedreptate! Părintele Scriban polemizează cu poetul D. Nanu în jurul unei chestiuni G. GREBENCICOV ridicate de cazul de la biseriica „Cuibul cu barză”. Nu ne privește aici cine se spun acolo în recenzia ce face Sf. Sa unei cărți a poetului pomenit mai sus. Scriind că poetul D. Nanu nu știe nimic din ceia ce spune, Sf. zice: „Dar ce să discuți lucrurile acestea cu d. Nanu”. Apoi mai la vale: „Este exact în starea lucrătorilor socialiști cari au prins și ei două crîmpeie din ce se numește știință și apoi încep a argumenta că nu este Dumnezeu. Face ca învățătorii cari au cetit două cărți de vulgarizare și apoi cer să se dea afară religia din școală!” Pe cit știm, la noi nu este un curent pentru a se da religia afară dintre obiectele de învățământ. De altfel, atîta ne-ar mai lipsi. Pentru ce spune atunci păr. Arh. Scriban că învățătorii „cer să se dea afară religia din școală?” In revistele „învățătorul român” și „Lamura”, învățătorii Cioranu și Ciorănescu au scris ceva relativ la învățămîntul religios. In ultimul timp, cu prilejul reformei învățămîntului s’a discutat asupra persoanei ce trebuie să predea religia în școala primară, învățătorii din București s’au adunat și și-au spus părerile. Cei mai mulți au susținut că e mai bine să predea învățătorul, fiindcă cunoștințele pe care se cere să predea, și le-a însușit în scala normală și mai ales fiind vorba de învățămînt, cunosc metodele de predare mai bine decit preoții. Cam acestea au susținut învățătorii cari cereau la predarea religiei învățător, iar nu preot. Au fost și îninvățători cari au spus că e mai bine să predea preotul, întrucit învățătorul nu cunoaște îndeajuns materia și apoi, învățămîntul religiei mai trebuiește complectat cu practicile religioase. Părerile deci au fost împărțite. Pe părintele Scriban însă, l-a supărat Ciorănescu care a vorbit prea mult în chestiunea ce s’a discutat și mai ales că a cerut să predea învățătorul iar nu preotul. In ce ne privește, religia trebuie predată de preot și numai acolo unde nu e preot, să fie predată de învățător. Ori ce argumente sunt de prisos. Școalele noastre dau elevi prea puțin religioși. Vina nu o poartă numai școala, ci și biserica, prin urmare și preoții. Dar, fiindcă se aruncă vina numai asupra școalei, iar Arh. Scriban în spatele învățătorilor numai, uitînd programele, metodele, mediul în care lucrează școala asupra elevilor, zicem și noi, la fel cu acei cari susțin și bine susțin ca preotul să predea religia. „Preotul să o predea”. Dar, uite, că noua lege a învățămîntului spune ca să predea tot învățătorul. Atunci, care e folosul din cite s’au vorbit și mai ales, — fiindcă vorba trece și se uită, iar scrisul rămîne, — din cite s’au scris în revista „Biserica ortodoxă romînă” de către părintele Scriban sau alți colaboratori preoți, în privința bunelor raporturi intre preoți și învățători? In privința reformei s’a hotărît cum era hotărît de factorii conducători. De ce atîta dispreț față de învățător? Părintele Scriban îl pune alături cu socialistul analfabet, prin aceia că amîndoi, învățătorul și socialistul incult, slujesc ca termeni de comparație întru dovedirea temei că poetul D. Nanu nu știe ce spune, îmi închipuiesc o parte din elevii Sf. Sale, azi preoți — pe care și acum îi dojenește uneori, în chiar revista „Biserica ortodoxă romînă”, ca altădată la seminar —, dovedind învățătorilor sau învățătorului din acelaș sat cu Sf. lor, că învățătorii cari au cetit două cărți de vulgarizare... apoi cer să se dea afară religia din școală” adică cu argumentele Sf. Sale arhimandritul Iuliu Scriban, întreb încă odată, care e folosul acestor înveninări și priviri trufașe? Poate-i stă în gînd părintelui Scriban că învățătorii sunt prea puțin religioși. Dacă e așa, apoi vina cea mare o poartă biserica și, prin urmare, o parte cu de mică și Sf. Sa. T. Barbu HLAMUL ROMÂNESC Turneurile teatrale Triumf al artei românești in noile ținuturi Pentru locuitorii Vechiului Regat a fost ușor să trăiască fiorii adevăratei arte românești. In orașele presărate pe întinsul Olteniei, Munteniei, ba și în Dobrogea trupe de artiști valoroși își făceau apariția din cînd în cînd și ridicau publicul pănă la înnălțimea artei lor, făcîndu-i să se entuziasmeze și să-i cunoască de aproape. In acele ținuturi se cunosc numele marilor noștri artiști cari rivalizează cu cei mai renumiți de pe scenele marilor orașe din Apus. Nu tot astfel s’au petrecut lucrurile în noile ținuturi. Grație acestui buget vitreg, despre care toată lumea vorbește, nu s’au putut subvenționa trupe alese cari să dea reprezentații în noile ținuturi. Cele cari au plecat pe propriile lor spese — act de curaj — s’au oprit la Oradia și în celelalte cîteva mari orașe ale Ardealului. Dar hotarul României nu se termină la granița Bihorului! Mai sunt sute de orașe și tîrguri mari și micuțe cari de la războiul încoace nu au văzut o trupă adevărată românească, ci numai înjghebări pripite de diletanți cari de multe ori nu ne dau decit o caricatură a pieselor ce reprezintă. Deși artiștii unguri s’au mai împuținat, totuși în cabaretele organizate cu pricepere este atras publicul de astăzi. Din nefericire pentru noi, nu numai Ungurii iau parte la aceste reprezentații, ci și un mare număr de Romîni, participare pănă la un punct îndreptățită din lipsa teatrului românesc. Dar, pe cit se pare, anul acesta golul a fost umplut. Ministrul Artelor a luat salutara inițiativă de a trimite nu numai la Cluj și Oradia trupe selecționate, dar și în orașele din Ardeal. Incepînd cu Sighetul Maramureșului și Satmar, cele mai îndepărtate de centrul României, trupele acestea s-au deplasat și în micile orașe ducînd și acolo arta lor. Primăriile au primit pe artiști cu flori și banchete. Școlile le-au ieșit întru întimpinare. Sălile au fost tixite. Dar, afară de toate aceste, trupele au fost un minunat element de propagandă și pentru populația minoritară și în special pentru cea maghiară, care văzînd pănă anul acesta numai cabotini, era încredințată că, orientalismul despre care a învățat în vechile școli, este fapt în țara romănească, iar arta adevărată nu va veni de la București. Această credință — o spunem fără înconjur — prinsese rădăcini chiar la Romîni, bun ințeles la aceia cari n’au avut ocazia să călătorească in Vechiul Regat pentru a-l cunoaște de aproape. Astăzi Demetriad este cinstit de Ungurii, Șvabii, Rutenii și Evreii din noile provincii. Petre Sturza, Manolescu, Soreanuu, Bulandra și Bulfinsky au stîrnit admirație. Un intelectual maghiar a scris într’un cotidian din Satmar că a văzut „Țarina” la Viena, Budapesta și Berlin, dar nicăici n’a constatat o mai desăvîrșită interpretare, așa cum a redat-o d-na Sturza-Bulandra. Au fost pline ziarele maghiare din Ardeal de elogii la adresa trupelor române. Și aceasta n’au făcut-o din motive de curtuoazie, ci din adevărate simțimente pentru frumos. Iată cum o inițiativă chibzuită a făcut o atmosferă nouă în Ardealul nostru: Lucrurile însă nu trebuie să se oprească aici. Consiliile comunale ale diferitelor orașe au prevăzut în buget sume pentru subvenționarea unei trupe bune. Să ia ființă cit mai neîntîrziat. Ceia ce este frumos în București să nu fie păstrat numai pentru Capitală. Să ni se trimeată și nouă aici să ne împărtășim din ele. In modul acesta străinii se vor lumina în ceia ce privește valorile noastre artistice și nu vom mai fi considerați ca „balcanici ignoranți”. Începutul s’a făcut. A. Davidescu. FILOZOFIE ȘTIINȚĂ Opera de ajutorare studențească și birou de informații și înlesniri universitare O lipsă bine simțită în viața universitară de la noi e aceia ce provine din greutatea enormă cu care cineva își poate procura informațiile de diferite categorii, ce-i sînt absolut necesare, pentru a se putea orienta în mijlocul ei. Tînărului absolvent al liceului, care voiește să urmeze studii superioare, trebuie să i se țina la îndemână, date informative cît mai complecte, spre a-și alege calea cea mai potrivită; timpul prețios de ani întregi, pierduți succesiv pe la diferite facultăți, e consecința dureroasă a acestei lipse de orientare. " Studentul care, în condițiuni atît de defavorabile azi, se străduiește din greu să-și satisfacă multiplele lui necesității culturale și economice, are absolută nevoie de informațiuni conștiincioase, pentru a-și putea urma, în condițiuni mulțămitoare studiile , generații întregi, slab sau fals pregătite pentru menirea lor în viață, sînt consecința firească a acestei dezorientări. Profesori, intelectuali și oameni de bine, gata a pune umărul pentru propășirea vieții universitare, au neapărată nevoie de informațiuni precise și sistematice asupra ei. Căutarea informațiilor răpește cantități considerabile de timp, celor ce au nevoie de ele, și de cele mai multe ori în zadar, neexistînd un organ care să înlesnească acest lucru ln toate centrele universitare din străinătate, pe lîngă instituțiile de cultură înnaltă, există birouri de informațiuni, la dispoziția celor Interesați. Opera de ajutorare studențească, ce se înfăptuiește prin o comisiune compusă dintr-un comitet de patronagiu, format din profesori universitari și de la școli speciale superioare, și dintr-un comitet de acțiune, format din studenți, trecînd peste nenumărate piedici, înființează în fine și la noi, un birou de informații și înlesniri universitare, ce încep să funcționeze de Miercuri 7 Maiu 1924. Biroul va da informații referitoare la viața universitară, atît cea din București cît și celelalte centre universitare din România și străinătate. Informațiile vor privi viața academică universitară (înscrieri, cursuri, lucrări practice, examene biblioteci, muzee), viața cultural socială (intelectuală, artistico-literară, sportivă, sociale, religioasă), cît și viața economică (locuință, hrană, asistență medicală, îmbrăcăminte, transport, etc). Pe lîngă informațiile ce va da, biroul va înlesni studenților împrumuturi de cursuri și cărți (românești și străine) și abonamente la reviste în dițiuni cît mai avantagioase. Pentru a înlesni procurarea de lucru studenților, biroul centralizează diferite oferte pentru medicali, slujbe, muncă de secretariat, copieri, traduceri, corecturi, etc. De asemeni primește oferte de camere și pensiuni pentru a le anunța studenților. In dorința de a izbuti să aducă foloase cît mai reale vieții noastre universitare, biroul face un călduros ape către toate persoanele particulare și instituțiile de orice fel, să ofere binevoitoarea lor contribuție. Aceasta ar fi prin trimiterea a tot felul de informații (asupra organizării și funcționării diferitelor instituții: statute, regulamente, prospecte, Programe de lucru, dări de sumă, etc.) și publicații (cele primite in mai multe exemplare vor putea fi chiar împrumutate studenților, pentru a lua mai de aproape cunoștiință de ele), cît și prin oferte pentru găsirea de lucru și locuinți studenților. Corespondența se primește pe adresa : * Biroul de informații universitare, Palatul Universității București. Din Țara Franței ne-a venit zilele trecute vestea morții lui Roland Bonaparte. A fost nepot de-al lui Napoleon Piu, prinț intr-o țară in care titlurile de noblețe sînt abolite, om bogat printr o căsătorie strălucită, civil pentru că nu-i era îngăduită cariera de militar,Rpublica franceză neadmirînd în cadrele ofițerilor ei bărbați descendenți ai familiilor odată domnitoare, ilustru geograf și etnograf, dar pe deasupra tuturor acestora Mecena. Cuvinte de laudă pe pragul unei gropi de abia închise s’au rostit și scris multe cu acest prilej. Meritele celui dispărut au fost accentuate solemn în academii și în institutele din cari Roland Bonaparte făcuse parte In republica Apusului s’au găsit așadar epigoni cari să cinstească memoria celui plecat din mijlocul vieții, într’o epocă în care ideia patimilor lui Isus cumpănește în judecata și sentimentele oamenilor, mai puțin decit prosternarea stearpă de orice ideal în fața vițelului de aur. Ca și cu prilejul deportărei lui Unamuno, ceia ce de altfel însemna mai mult decît o moarte, deportarea echivalînd cu o ucidere morală a unui scriitor de simă, — țara libertatei, a idealului și a gesturilor spontane și generoase a găsit și acuma motiv de recunoaștere strălucită a meritelor morale și sufletești aie copiilor ei ca și ale tuturor celora ce oricît de departe de pamîntul ei ar trăi, sînt demni representanți ai umanităței și deci representanți firești și ai spiritului ei veșnic. La noi vestea morții lui Roland Bonaparte a fost înregistrată în treacăt și drept fapt divers nu a putut trece, întrucit s’a întimplat ca un frate al ex-Regelui Greciei să fie ginerele celui dispărut. Alminterea firește vestea in România n’ar fi putut trăi nici măcar efemeriada ce i s’a consacrat. Nimeni n’a vrut astfel,, cel puțin cu cuvioșia pe care morții o cer pentru faptele lor, să se apropie cu de puțin de munca și toate săvîrșirile celuia ce și-a trăit modest viața pentru binele și progresul comun. Roland Bonaparte văzîndu-și cariera de militar închisă, s'a plecat supus voinței democratice, și în această întîmplare negăsind nici un motiv de politică, și-a închinat restul zilelor cercetărei adevărurilor științifice. A întreprins călătorii și din toate serile văzute s'a întors cu o cunoștință aprofundată a popoarelor pe care în acest chip le-a studiat de aproape. Asupra lor a scris astfel studii de geografie și etnografie, cari dacă pe de-o parte au îmbogățit patrimoniul intelectual al serii sale, i-au deschis și lui perspectiva unei vieți rodnice in munca frumoasă pe care o depunea. Studii de samă a scris despre Laponi; ele i-au asigurat astfel un loc de cinste printre geografi devenind chiar președinte al asociațiilor și institutelor lor. Ca erudit poseda cea mai frumoasă bibliotecă particulară din Europa, cea mai bogată și mai bine organisată și ținută la curent cu mișcarea științifică mondială. Colecționar pasionat, lasă pe urma sa cercetătorilor din domeniul știiințelor naturale, vaste ierbare, din studiul cărora cunoașterea botanică, în general, intuitiv va fi oricînd înlesnită. Pasionat al ferigelor și-a îmbogățit cu deosebire colecțiile in această ramură, totodată publicnd în același domeniu, studiile cele mai amănunțite și folositoare. Dacă însă mulți vor uita să cinstească pe erudit, nu-l vor putea uita ca om. A trăit modest și vîlvă în jurul numelui său nu a făcut: a fost Mecena, dar mulțămiri și laude în public nu a primit. Mulți oameni de știință, de n’ar fi fost ajutorați bănește de către cel dispărut, s’ar fi văzut siliți să-și întrerupă cercetările lor și poate multe din concluziile la care au ajuns, nici pănă azi n’ar fi fost găsite spre răul, firește, ai științei, ce numai prin sacrificiul și abnegația celor aleși poate progresa. Pe noi Romînii, viața lui Roland Bonaparte ne privește atît cît ea ne poate fi o pildă, căci sîntem astăzi încă prea departe ca s’o socotim o pierdere. Și ar trebui cu atît mai mult să ne fie o pildă, cu cît și în granițele serii noastre trăiesc atîția oameni bogați, al căror merit, sau mai potrivit spus calitate, e de-a fi moștenit un nume și atîta avere cît să poată mai mult disprețul pe cei din jurul lor. Barbu Solscoiu Viața culturală in provincie Hiitai Manifestări românești Adunarea generală a profesorilor. La 15 April a avut loc adunarea generală a profesorilor secundari. Din raportul general se vede bogata și rodnica activitate a profesorilor depusă cu foarte mult spirit de sacrificiu. Secția numără 87 membri. Cu venirea noului și tînărului președinte S. Țepeșu s’a adus un nou suflu de viață. S’a adunat în decursul acestui an o sumă de aproape 60.000 mii lei. S’a făcut începutul unei biblioteci proprii. Secția va fi Împroprietărită și-și va clădi un cămin propriu: săli de conferințe, de lectură, întruniri, bibliotecă, camere la dispoziția oaspeților corpului didactic excursioniști etc. S’au aranjat două serii de conferințe, la care au contribuit în largă măsură următorii profesori localnici și invitați : N. S. Ionescu „Idealismul american“ ; S. Țeposu „Cuvîntare ocazională“ ; I. V. Patrășcanu „Faust în literatura universală“; Balcescu „Grigorescu“ ; Al. Mumuianu „Sistemul nervos, funcțiile sufletești"; I. Bratu „Experimente din fizică modernă“ ; Lăzărescu „Creștinismul și științele scurte" ; T. Popovici „Porumbescu" ; Bogdan-Duică „Bariț“. Corurile au fost conduse de Popovici și Oancea. Profesorul francez Roques de Latsaié ține cursuri de 1. franceză pulicului doritor de cultura franceză. Secția va fi reprezentată la Cernăuți, la adunarea generală a prof. din toată țara de br. Stroca și I. V. Pătrășcanu. Conferință. La 21 April d. Iosif Popovici, profesor de filologie de la Universitatea din Cluj, și-a dezvoltat subiectul conferinței sale, „Concepția studiului limbii române“, în sala de conferințe a prefecturii, în mijlocul unui public puțin numeros dar ales. Conferențiarul a făcut un istoric al gramaticilor de la 1787—1880, arătînd și caracterizînd diferitele curente filologice. A dat și explicații filologice cuvintelor: limbă, lumină, găină, cocoș etc. Deși subiect cu totul abstract, conferințiarul, datorită darului deosebit de expunere, a făcut o interesantă și atrăgătoare conferință. Dovedește multă erudițiune filologică și stăpînire a specialității. Expoziții de pictură. Pictorul destul de bine cunoscut în cercurile sibiene, I. Cabodaref și-a avut expoziția în sala de gimnastică a liceului local. A înfățișat diferite tablouri: peisagii, nuduri, compoziții, studii și portrete. Nu lucrează în sensul noilor curente, ci arată mai mult o întoarcere spre pictura clasică Italiană, olandeză. Se caracterizează printr-o frumoasă indemînare în îmbinarea culorilor. Teatrale. — Turneul artistic al d-lui T. Bulandra cu „Othello“ și „Maria Stuart“, la teatrul orășenesc a fost o desăvîrșită manifestare în toate privințele. Turneurile acestea aduc foloase reale romînismului. I. V. P. Cu prilejul unei morți REDACȚIA~ NEAMUL CIURAIEVÎLOR (URMARE) 45 Traducar«ul« €«iar Petreae« ■— Mica mea ! zise înduioșat. Spune mi ce ai... Ca faci aici ?... Spune mîența.. Erai așa de voioasă azi, toată ziua ! Haide, spune, nu-mi ascunde... Vasile își trecu o mină pa după mijlocul rotund și vînjos al tinerei fete : la mirosul sarafanului nou se amesteca un miros tînăr, sănătos și tulburător, și Vasile înțelese că Grunia era acum femeie în putere pentru viață și pentru dragoste. — Haide, mărturisește-mi! Iubești pe cineva, nu-i așa ? Cine e ? — Anton ! izbucni Grunia cu glas atît de neașteptat, atît de sincer, încît în vocea lui Vasile, tremură, fără voe, un rîset printre lacrimile adunate. — A ! așa !... Și cine mă rog, acest Anton ? Stai puțin, nu cumva e unul mititel și negricios care se tot ciorovaia mereu cu mine ? — Era mic pe atunci, întrerupse Grunia. — Și acuma s’a făcut mare ! Și, zi, tata nu consimte ? — Mi-a smuls un jurămînt ! izbucni iarăși, plîngîndu-și durerea. — Un jurămînt ? întrebă Vasile gînditor. Se căzui să pătrundă înțelesul acestui cuvînt și repetă mai încet, ca pentru sine, pe un ton bănuitor : „Un jurămînt ?“ — Și cînd am văzut, în seara asta... că a cununat pe Vicul... ca domnișoara de la oraș... Și iarăși izbucni în lacrămi, plîngînd cu hohote și desprinzîndu-se din brațele fratelui. — Nu, n’am să mă duc să-l rog... să mă tîrîi. Nu vreau să mai trăiesc !... Vasile înțelese că Gruma e gata să se arunce de pe malul înnalt, strînse mai tare trupul voinic și tremurînd, și îngină fără să știe bine ce spune : — Ce tot spui tu? Ba nu, asta nu se poate! Am să-i vorbesc eu... Are să consimtă !... Dar Gruma se zbătea, gemea cu glas răgușit, împărtășind fratelui nădejdea, zbuciumul, răzvrătirea împotriva bunului plac părintesc. Vasile a zgudui de umeri, ca și cum ar fi făcut-o răspunzătoare de toate aceste lucruri și țipă cu o voce pe care nu și-o cunoscuse pănă atunci : — Nu se poate !... Eu n’am să te las !... Niciodată !... Văzînd că nu mai plînge, se trase atît de tare de barbă, încît, în mîni, îi rămăseseră cîteva fire de păr ;■și spuse încet de tot, aproape șoptind : — Auzi tu, n'am să las să te înnăbuși în văgăuna aceasta întunecoasă, tu, așa de tînâră și așa de frumoasă. Niciodată ! Pentru nimic. Și îngînă mai încet, ca și cum ar fi vorbit pentru sine : — Vom minți, ne vom preface, vom fi fățarnici, îi vom juca o comedie, orice, dar nu vom merge împotriva luminii ! Nu, asta niciodată ! Aplecat deasupra surorei, Vasile dădea întristat din cap. Statura lui slabă și firavă, arăta hotărîre, mîndrie și un început de viclenie batjocoritoare. Rămaseră mult cățărați pe stînci, asemeni păsărilor de noapte. într’un tîrziu, sătui de vorbă, coborîră cărăruia, înlănțuiți, fericiți că găsiseră un mijloc să înșele și ei pe bâtrînul Ciuvaiev. NI. Trecu o zi, pa urmă, două, pe urmă, o săptămînă. Nadenea se obișnuise, aproape, cu noul fel de viață și nu-u mai venea, nici chiar la ea, în odaie, să și pună hainele de oraș. Ii făcură și ei un sarafan rou, de c*șmir, în culoarea smeurei, și care o pindea de minune. Se împrieteni cu Gruuia, sa învăță cu Ana Firsovna, începu sa-i placă Prascovia Fantievna. Vorbea adesea cu Varvara chiar, și voia ca dînsa să nu o mai privească ca pe o străină. Dar purtarea bănuitoare, zîmbetul șiret și vocea pițigăiată a lui Anania o înfricoșeau iar cu Vasile se ferea să vorbească. Uneori, înnainte de asfințitul soarelui, Nadenca chema pe Grunia și pretenile ei, sau pe Candria cu tovarășii, să se plimbe cu barca, și până pe înserate, luptau împotriva șuvoiului furios al fluviului. Iar cînd se întuneca, aștepta cu o rușine tainică, noaptea de nesomn și desmierdâiile pătimașe ale lui Vicul. A doua zi, bărbatul îi pleca disdedimineață; atunci lenevea în patul moale dormea mai tîrziu ca tot ceilalți. Cum se trezea, se așeza în fața oglinzii, își potrivea îndelung părul și năframa; apoi dădea perdeaua la o parte și se uita dacă barca era tot acolo. Și mult timp, nu și putea lua ochii de la apa de culoarea safirului, dela pietrișul lucios,—mosaic multicolor pe grămezile de nisip—și de la munții minunați, îmbrăcați în podoaba strălucitoare a toamnei timpurii. In zare se înnălțau munții cu piscurile pleșuve, ca niște tigve de cavaleri rătăcitori, împietrite acolo de mii de ani, iar poalele fumurii și noduroase se desfășurau ca haine în cute neregulate. Pe colinele vecine, împădurite, verdele închis al pinilor se armoniza cu frunzișul ruginiu al mesteacănilor, cu frăgezimea portocalie a plopilor tremurători și cu rarele picături de sînge ale scorușelor coapte. Cu toată adierea de întristare a toamnei timpurii, de munte, era încă cald în lungul văilor, pe cîmp, fragii și nu mânita înfloreau pentru a doua oară și la poalele munților, griul de toamnă înverzea alături de ovăzul alb și creț, și aurul strălucitor al secarei coapte; zburau fluturi minunați cu mii de culori; zumzetul harnic al albinelor se înălța din plin. Intr’o dimineață—era în ajunul lui 1 August — Nadenca, care privea munții de după perdelele ridicate, auzi, de pe celălalt mal, o chemare de goarnă... Apoi, o alta... Apoi, două deodată, deslușite, împerechiate. Ecoul le răspunse, prelungindu le în munți cu răsunet armonios și prelung. — Ce-i asta, Vicul? întrebă Nadenca zîmbind uimită, — E primăvara cerbilor. A sosit luna lor de dragoste! răspunse Vicul, privind pe Nadenca cu ochii aprinși. — Ce frumos, Dumnezeule! se miră Nadenca, ascultînd, visătoare, chemările râsunînd dincolo de fluviu. In locuințele lui Ciuvaiev, viața se scurgea pașnică și neturburată ca întotdeauna, un miros plăcut de fructe văratice, de mure și de grîu copt, de struguri parfumați și de fîn cosit, îi înveselia pe toți. Vasile cutreera, călare, toate locurile ce-i rămăseseră dragi; trăgea lacom in piept mirosul îmbălsămat al ierburilor și cel de rășină al brazilor, se ducea prin cerbărie, făcea plimbări lungi cu barca purtând mereu cangea în mină; cerceta toate colțurile sălbatice din împrejurimea prisacei și dormea aproape întotdeauna, sub cerul liber. In ziua aceia, Vasile întră în ogradă abia spre seară, și salută voios pe Nadenca, care stătea la fereastră. Stăpînindu-și bucuria, Nadenca răspunse cu o frază neînsemnată și, îndreptîndu-și toată dragostea asupra lui Vicul, îl rugă. Trebuie numaidecît să mergem azi la prisacă și să petrecem noaptea acolo, sfătuind împrejurul unui foc mare. (Va urma) STH.BREZOIANU No. « TELEFON ««Ic