Neamul Românesc, mai 1924 (Anul 19, nr. 96-118)

1924-05-02 / nr. 96

LITERATURA ARTĂ VIATA CULTURALA Atunci rămîne ipoteza a doua. D. Macdonald va recunoaște el, ca nule toate datoriile trecute, va admite des­ființarea proprietății private, va trata de la partidul labourist la partidul co­­­munist și nu în numele bancherilor și fabricanților englezi — dar atunci va fi triumful Internaționalei a VI-a și nu ceia ce a căutat Europa și A­­merica: stingerea pericolului rus. Dar d. Macdonald nu o va face a­­ceasta de și este șeful partidului la­bourist, căci partidul labourist englez, ca și cel socialist francez, ca și cel social-democrat german sunt conduse de „sicofanții și de canaliile vândute burgheziei, după cum afirma foarte puțin elegant răposatul tovarăș Lenin în broșura lui din 1918 „Revoluția pro­letară și renegatul Kautzki“, despre socialiștii-democrați renegați. Tratativele se vor termina deci cu nimic! Și prin urmare nici acest plan de recunoaștere de jure a Sovietelor și de tratare a lor pe picior de egalitate cu restul lumii nu va duce la nimic. Și atunci ce rămîne de făcut? Rămîne ceia ce pare că se schițează pe orizontul politic al lumei: conste­lația de puteri cari au direct interes de a se sfîrși mai curînd cu haosul rusesc, la care se va adăoga și con­stelația tuturor Puterilor cînd se va vedea că nu se poate nimic a face cu Rusia pe altă cale. Și e curios, că un modest Basara­bean, un medic, care a jucat, e drept, un rol mare și frumos în istoria Ba­sarabiei, contribuind cu inteligența și munca sa la unirea ei cu țara mamă, ca nici un altul, d. dr. Ciuhureanu, a avut poate cel d­intăiu visiunea acelui plan care, realizat, ar putea să dez­­lege problema rusească. In broșura de care aminteam, d-sa spune: „In afară de bolșevism, pe urmele fostei Rusii a rămas o altă forță reală: acea a statelor naționale, care sunt tot așa de interesate față de cele ce se petrec în Rusia ca și marile Puteri păstrătoare și apărătoare ale civiliza­ției umane. Toată doctrina Aliaților în acest răz­­boiu a avut la bază ideia generoasă și dreaptă a ajutării popoarelor în sfor­țarea lor de emancipare națională. Să se aplice în chip franc și des­chis această doctrină față de aceste națiuni, sancționînd despărțirea lor de Rusia și dindu-le o mină de ajutor pentru consolidarea lor, îndată pro­blema rusească s'ar simplifica consi­derabil“. In aceste cîteva fraze ale d-lui dr. Ciugureanu, e un program întreg, și spre el va trebui să se meargă. Numai scoțînd de sub influența rusă Ucraina, Donul, Rusia Albă, Caucazul, Siberia, Turchestanul, Trans­caucazul, se va reduce Moscovia la ceia ce este și se va aduce liniștea necesară lu­mei întregi. Notăm aceste constatări, în vederea constelațiilor politice care par că se ivesc la orizont și așteptăm să ve­dem dacă evenimentele se vor în­drepta și ele spre această soluție, sin­gură care ar făgădui liniștea și pacea în Univers. Dr. I. Duscian Preotul și învățătorul Raporturile dintre preoți și învăță­­­tori, nu știu pentru ce caută să le înăs­­­prească păr. Arh. Scriban. Astfel, prin revista Biserica ortodoxă romînă, mai în fiecare număr, fie strecurînd arti­cole dușmănoase de ale altora, ori, sub semnătura Sfinției Sale, mereu pune paie pe foc.­­ Și așa intre preoți și învățători nu prea este înțelegere, d’apoi cind în­­­drumătorii preoților vin și spun des­­­pre învățători în mod direct, — încă în revista Sf. Silnod, — vorbe pline de venin și de nedreptate! Părintele Scriban polemizează cu poetul D. Nanu în jurul unei chestiuni G. GREBENCICOV ridicate de cazul de la biseriica „Cui­bul cu barză”. Nu ne privește aici cine se spun acolo în recenzia ce face Sf­. Sa unei cărți a poetului pomenit mai sus. Scriind că poetul D. Nanu nu știe nimic din ceia ce spune, Sf. zice: „Dar ce să discuți lucrurile acestea cu d. Nanu”. Apoi mai la vale: „Este exact în starea lucrătorilor socialiști cari au prins și ei două crîmpeie din ce se numește știință și apoi încep a argumenta că nu este Dumnezeu. Face ca învățătorii cari au cetit două cărți de vulgarizare și apoi cer să se dea a­­fară religia din școală!” Pe cit știm, la noi nu este un curent pentru a se da religia afară dintre obiectele de învățământ. De altfel, atîta ne-ar mai lipsi. Pentru ce spune atunci păr. Arh. Scriban că învățătorii „cer să se dea afară religia din școală?” In revistele „învățătorul român” și „Lamura”, în­vățătorii Cioranu și Ciorănescu au scris ceva relativ la învățămîntul reli­­­gios. In ultimul timp, cu prilejul re­formei învățămîntului s’a discutat asu­pra persoanei ce trebuie să predea re­ligia în școala primară, învățătorii din București s’au adu­nat și și-au spus părerile. Cei mai mulți au susținut că e mai bine să predea învățătorul, fiindcă cunoștin­țele pe care se cere să predea, și le-a însușit în scala normală și mai ales fiind vorba de învățămînt, cunosc me­todele de predare mai bine decit preo­ții. Cam acestea au susținut învăță­torii cari cereau la predarea religiei învățător, iar nu preot. Au fost și în­­invățători cari au spus că e mai bine să predea preotul, întru­cit învățătorul nu cunoaște îndeajuns materia și a­­poi, învățămîntul religiei mai trebuiește complectat cu practicile religioase. Pă­rerile deci au fost împărțite. Pe pă­rintele Scriban însă, l-a supărat Cio­rănescu care a vorbit prea mult în chestiunea­ ce s’a discutat și mai ales că a cerut să predea învățătorul iar nu preotul. In ce ne privește, religia trebuie predată de preot și numai acolo unde nu e preot, să fie pre­dată de învățător. Ori ce argumente sunt de prisos. Școalele noastre dau elevi prea puțin religioși. Vina nu o poartă numai școala, ci și biserica, prin urmare și preoții. Dar, fiindcă se aruncă vina numai asupra școalei, iar Arh. Scriban în spatele învățătorilor numai, uitînd programele, metodele, mediul în care lucrează școala asupra elevilor, zicem și noi, la fel cu acei cari susțin și bine susțin ca preotul să predea religia. „Preotul să o pre­dea”. Dar, uite, că noua lege a în­vățămîntului spune ca să predea tot învățătorul. Atunci, care e folosul din cite s’au vorbit și mai ales, — fiindcă vorba trece și se uită, iar scrisul ră­mîne, — din cite s’au scris în re­vista „Biserica ortodoxă romînă” de către părintele Scriban sau alți cola­boratori preoți, în privința bunelor ra­porturi intre preoți și învățători? In privința reformei s’a hotărît cum era hotărît de factorii conducători. De ce atîta dispreț față de învățător? Pă­rintele Scriban îl pune alături cu socia­listul analfabet, prin aceia că amîndoi, învățătorul și socialistul incult, slujesc ca termeni de comparație întru dovedi­rea temei că poetul D. Nanu nu știe ce spune, îmi închipuiesc o parte din elevii Sf. Sale, azi preoți — pe care și a­­cum î­i dojenește uneori, în chiar re­vista „Biserica ortodoxă romînă”, ca altădată la seminar —, dovedind învă­țătorilor sau învățătorului din acelaș sat cu Sf. lor, că învățătorii cari au cetit două cărți de vulgarizare... apoi cer să se dea afară religia din școală” adică cu argumentele Sf. Sale arhi­mandritul Iuliu Scriban, întreb încă odată, care e folosul a­­cestor înveninări și priviri trufașe? Poate-i stă în gînd părintelui Scri­ban că învățătorii sunt prea puțin re­ligioși. Dacă e așa, apoi vina cea mare o poartă biserica și, prin urmare, o parte cu­ de mică și Sf. Sa. T. Barbu HLAMUL ROMÂNESC Turneurile teatrale Triumf al artei românești in noile ținuturi Pentru locuitorii Vechiului Regat a fost ușor să trăiască fiorii adevăratei arte românești. In orașele presărate pe întinsul Olteniei, Munteniei, ba și în Dobrogea trupe de artiști valoroși își făceau apariția din cînd în cînd și ridicau publicul pănă la înnălțimea ar­tei lor, făcîndu-i să se entuziasmeze și să-i cunoască de aproape. In acele ținuturi se cunosc numele marilor noș­tri artiști cari rivalizează cu cei mai renumiți de pe scenele marilor orașe din Apus. Nu tot astfel s’au petrecut lucrurile în noile ținuturi. Grație acestui buget vitreg, despre care toată lumea vorbește, nu s’au pu­tut subvenționa trupe alese cari să dea reprezentații în noile ținuturi. Cele cari au plecat pe propriile lor spese — act de curaj — s’au oprit la Oradia și în celelalte cîteva mari orașe ale Ardealului. Dar hotarul României nu se termină la granița Bihorului! Mai sunt sute de orașe și tîrguri mari și micuțe cari de la războiul în­coace nu au văzut o trupă adevărată românească, ci numai înjghebări pri­pite de diletanți cari de multe ori nu ne dau decit o caricatură a pieselor ce reprezintă. Deși artiștii unguri s’au mai împuținat, totuși în cabaretele or­ganizate cu pricepere este atras pu­­blicul de astăzi. Din nefericire pentru noi, nu numai Ungurii iau parte la aceste reprezentații, ci și un mare nu­măr de Romîni, participare pănă la un punct îndreptățită din lipsa teatrului românesc. Dar, pe cit se pare, anul acesta go­lul a fost umplut. Ministrul Artelor a luat salutara inițiativă de a trimite nu numai la Cluj și Oradia trupe selecțio­nate, dar și în orașele din Ardeal. Ince­pînd cu Sighetul Maramureșului și Sat­­mar, cele mai îndepărtate de centrul României, trupele acestea s-au deplasat și în micile orașe ducînd și acolo arta lor. Primăriile au primit pe artiști cu flori și banchete. Școlile le-au ieșit întru întimpinare. Sălile au fost ti­­xite. Dar, afară de toate aceste, tru­pele au fost un minunat element de propagandă și pentru populația mino­ritară și în special pentru cea ma­ghiară, care văzînd pănă anul a­­cesta numai cabotini, era încredințată că, orientalismul despre care a învățat în vechile școli, este fapt în țara ro­mănească, iar arta adevărată nu va veni de la București. Această credință — o spunem fără înconjur — prinsese rădăcini chiar la Romîni, bun ințeles la aceia cari n’au avut ocazia să călătorească in Vechiul Regat pentru a-l cunoaște de aproape. Astăzi Demetriad este cinstit de Un­gurii, Șvabii, Rutenii și Evreii din noile provincii. Petre Sturza, Manolescu, So­reanuu, Bulandra și Bulfinsky au stîrnit admirație. Un intelectual maghiar a scris într’un cotidian din Satmar că a văzut „Țarina” la Viena, Budapesta și Berlin, dar nicăici n’a constatat o mai d­esăvîrșită interpretare, așa cum a redat-o d-na Sturza-Bulandra. Au fost pline ziarele maghiare din Ardeal de elogii la adresa trupelor române. Și aceasta n’au făcut-o din motive de curtuoazie, ci din adevărate simțimente pentru frumos. Iată cum o inițiativă chibzuită a fă­cut o atmosferă nouă în Ardealul nos­tru: Lucrurile însă nu trebuie să se o­­prească aici. Consiliile comunale ale diferitelor orașe au prevăzut în buget sume pentru subvenționarea unei tru­pe bune. Să ia ființă cit mai neîn­­tîrziat. Ceia ce este frumos în Bucu­rești să nu fie păstrat numai pentru Capitală. Să ni se trimeată și nouă aici să ne împărtășim din ele. In modul acesta străinii se vor lumina în ceia ce privește valorile noastre artistice și nu vom mai fi considerați ca „balca­nici ignoranți”. Începutul s’a făcut. A. Davidescu. FILOZOFIE ȘTIINȚĂ Opera de ajutorare studențească și birou de informații și înlesniri universitare O lipsă bine simțită în viața uni­versitară de la noi e aceia ce pro­vine din greutatea enormă cu care cineva își poate procura informațiile de diferite categorii, ce-i sînt absolut necesare, pentru a se putea orienta în mijlocul ei. Tînărului absolvent al liceului, care voiește să urmeze studii superioare, trebuie să i se ț­ina la îndemână, date informative cît mai complecte, spre a-și alege calea cea mai potrivită; timpul prețios de ani întregi, pierduți succesiv pe la diferite facultăți, e con­secința dureroasă a acestei lipse de orientare. " Studentul care, în condițiuni atît de defavorabile azi, se străduiește din greu să-și satisfacă multiplele lui ne­cesității culturale și economice, are absolută nevoie de informațiuni conș­tiincioase, pentru a-și putea urma, în condițiuni mulțămitoare studiile , ge­nerații întregi, slab sau fals pregătite pentru menirea lor în viață, sînt con­secința firească a acestei dezorien­tări. Profesori, intelectuali și oameni de bine, gata a pune umărul pentru pro­pășirea vieții universitare, au neapă­rată nevoie de informațiuni precise și sistematice asupra ei. Căutarea informațiilor răpește can­­tități considerabile de timp, celor ce au nevoie de ele, și de cele mai multe ori în zadar, neexistînd un or­gan care să înlesnească acest lucru ln toate centrele universitare din străinătate, pe lîngă instituțiile de cul­tură înnaltă, există birouri de infor­mațiuni, la dispoziția celor Interesați. Opera de ajutorare studențească, ce se înfăptuiește prin o comisiune com­pusă dintr-un comitet de patronagiu, format di­n profesori universitari și de la școli speciale superioare, și din­­tr-un comitet de acțiune, format din studenți, trecînd peste nenumărate pie­dici, înființează în fine și la noi, un birou de informații și înlesniri univer­­sitare, ce încep să funcționeze de Miercuri 7 Maiu 1924. Biroul va da informații referitoare la viața universitară, atît cea din Bu­curești cît și celelalte centre univer­sitare din România și străinătate. In­­­­formațiile vor privi via­ța academică universitară (înscrieri, cursuri, lucrări practice, examene biblioteci, muzee), viața cultural socială (intelectuală, ar­tistico-literară, sportivă, sociale, reli­gioasă), cît și viața economică (lo­cuință, hrană, asistență medicală, îm­­brăcăminte, transport, etc). Pe lîngă informațiile ce va da, bi­roul va înlesni studenților împrumu­turi de cursuri și cărți (românești și străine) și abonamente la reviste în dițiuni cît mai avantagioase. Pentru a­­ înlesni procurarea de lu­cru studenților, biroul centralizează diferite oferte pentru medicali­, slujbe, muncă de secretariat, copieri, tradu­ceri, corecturi, etc. De asemeni pri­mește oferte de camere și pensiuni pentru a le anunța studenților. In dorința de a izbuti să aducă fo­loase cît mai reale vieții noastre uni­versitare, biroul face un călduros ape către toate persoanele particulare și instituțiile de orice fel, să ofere bine­voitoarea lor contribuție. Aceasta ar fi prin trimiterea a tot felul de informații (asupra organizării și funcționării­ di­­feritelor instituții: statute, regulamente, prospecte, Programe de lucru, dări de sumă, etc.) și publicații (cele pri­mite in mai multe exemplare vor pu­tea fi chiar împrumutate studenților, pentru a lua mai de aproape cunoș­­tiință de ele), cît și prin oferte pen­tru găsirea de lucru și locuinți stu­denților. Corespondența se primește pe a­­dresa : * Biroul de informații univer­sitare, Palatul Universității București. Din Țara Franței ne-a venit zilele trecute vestea morții lui Roland Bo­naparte. A fost nepot de-al lui Na­poleon Piu, prinț intr-o țară in care titlurile de noblețe sînt abolite, om bogat printr o căsătorie strălucită, ci­vil pentru că nu-i era îngăduită ca­riera de militar,­­R­publica franceză neadmirînd în cadrele ofițerilor ei bărbați descendenți ai familiilor o­­dată domnitoare, ilustru geograf și etnograf, dar pe deasupra tuturor a­­cestora Mecena. Cuvinte de laudă pe pragul unei gropi de abia închise s’au rostit și scris multe cu acest pri­lej. Meritele celui dispărut au fost accentuate solemn în academii și în institutele din cari Roland Bonaparte făcuse parte In republica Apusului s’au găsit așa­dar epigoni cari să cinstească memoria celui plecat din mijlocul vieții, într’o epocă în care ideia patimilor lui Isus cumpănește în judecata și sentimentele oameni­lor, mai puți­n­ decit prosternarea stearpă de orice ideal în fața vițelu­lui de aur. Ca și cu prilejul depor­­tărei lui Unamuno, ceia ce de altfel însemna mai mult decît o moarte, deportarea echivalînd cu o ucidere morală a unui scriitor de s­imă, — țara libertatei, a idealului și a gestu­rilor spontane și generoase a găsit și acuma motiv de recunoaștere stră­lucită a meritelor morale și sufle­tești aie copiilor ei ca și ale tuturor celora ce oricît de departe de pa­­mîntul ei ar trăi, sînt demni repre­­sentanți ai umanităței și deci repre­­sentanți firești și ai spiritului ei veș­nic. La noi vestea morții lui Roland Bonaparte a fost înregistrată în trea­căt și drept fapt divers nu a putut trece, întrucit s’a întimplat ca un frate al ex-Regelui Greciei să fie gi­nerele celui dispărut. Alminterea fi­rește vestea in România n’ar fi pu­tut trăi nici măcar efemeriada ce i s’a consacrat. Nimeni n’a vrut astfel,, cel puțin cu cuvioșia pe care morții o cer pen­tru faptele lor, să se apropie cu­ de puțin de munca și toate săvîrșirile celuia ce și-a trăit modest viața pen­tru binele și progresul comun. Roland Bonaparte văzîndu-și cari­era de militar închisă, s'a plecat su­pus voinței democratice, și în această întîmplare negăsind nici un motiv de politică, și-a închinat restul zilelor cercetărei adevărurilor științifice. A întreprins călătorii și din toate serile văzute s'a întors cu o cunoștință a­­profundată a popoarelor pe care în acest chip le-a studiat de aproape. Asupra lor a scris astfel studii de geografie și etnografie, cari dacă pe de-o parte au îmbogățit patrimoniul intelectual al serii s­ale, i-au deschis și lui perspectiva unei vieți rodnice in munca frumoasă pe care o de­punea. Studii de samă a scris des­pre Laponi; ele i-au asigurat astfel un loc de cinste printre geografi de­venind chiar președinte al asociațiilor și institutelor lor. Ca erudit poseda cea mai fru­moasă bibliotecă particulară din Eu­ropa, cea mai bogată și mai bine or­­ganisată și ținută la curent cu miș­carea științifică mondială. Colecționar pasionat, lasă pe urma sa cercetătorilor din domeniul știiin­­țelor naturale, vaste ierbare, din stu­diul cărora cunoașterea botanică, în general, intuitiv va fi ori­cînd înles­nită. Pasionat al ferigelor și-a îm­bogățit cu deosebire colecțiile in a­­ceastă ramură, tot­odată publi­cnd în același domeniu, studiile cele mai a­­mănunțite și folositoare. Dacă însă mulți vor uita să cins­tească pe erudit, nu-l vor putea uita ca om. A trăit modest și vîlvă în jurul nu­melui său nu a făcut: a fost Me­cena, dar mulțămiri și laude în pu­blic nu a primit. Mulți oameni de știință, de n’ar fi fost ajutorați bă­nește de către cel dispărut, s’ar fi văzut siliți să-și întrerupă cercetările lor și poate multe din concluziile la care au ajuns, nici pănă azi n’ar fi fost găsite spre răul, firește, ai știin­ței, ce numai prin sacrificiul și abne­gația celor aleși poate progresa. Pe noi Romînii, viața lui Roland Bonaparte ne privește atît cît ea ne poate fi o pildă, căci sîntem astăzi încă prea departe ca s’o socotim o pierdere. Și ar trebui cu atît mai mult să ne fie o pildă, cu cît și în granițele serii noastre trăiesc atîția oameni bogați, al căror merit, sau mai potrivit spus calitate, e de-a fi moștenit un nume și atîta avere cît să poată mai mult disprețul pe cei din jurul lor. Barbu Solscoiu Viața culturală in provincie Hiitai Manifestări românești Adunarea generală a profesorilor.­ La 15 April a avut loc adunarea ge­nerală a profesorilor secundari. Din raportul general se vede bogata și rodnica activitate a profesorilor de­pusă cu foarte mult spirit de sacri­ficiu. Secția numără 87 membri. Cu venirea noului și tînărului președinte S. Țepeșu s’a adus un nou suflu de viață. S’a adunat în decursul acestui an o sumă de aproape 60.000 mii lei. S’a făcut începutul unei biblioteci proprii. Secția va fi Împroprietărită și-și va clădi un cămi­n propriu: săli de con­ferințe, de lectură, întruniri, bibliotecă, camere la dispoziția oaspeților cor­pului didactic excursioniști etc. S’au aranjat două serii de conferințe, la care au contribuit în largă măsură următorii profesori localnici și invi­tați : N. S. Ionescu „Idealismul ameri­can“ ; S. Țeposu „Cuvîntare ocazio­nală“ ; I. V. Patrășcanu „Faust în li­teratura universală“; Balcescu „Gri­­gorescu“ ; Al. Mumuianu „Sistemul ner­vos, funcțiile sufletești"; I. Bratu „Experimente din fizică modernă“ ; Lăzărescu „Creștinismul și științele scurte" ; T. Popovici „Porumbescu" ; Bogdan-Duică „Bariț“. Corurile au fost conduse de Popovici și Oancea. Profesorul francez Roques de Lat­saié ține cursuri de 1. franceză pu­­licului doritor de cultura franceză. Secția va fi reprezentată la Cernăuți, la adunarea generală a prof. din toată țara de br. Stroca și I. V. Pătrășcanu. Conferință.­­ La 21 April d. Iosif Popovici, profesor de filologie de la Universitatea din Cluj, și-a dezvoltat subiectul conferinței sale, „Concepția studiului limbii române“, în sala de conferințe a prefecturii, în mijlocul unui public puțin numeros dar ales. Conferențiarul a făcut un istoric al gramaticilor de la 1787—1880, arătînd și caracterizînd diferitele curente filo­logice. A dat și explicații filologice cuvintelor: limbă, lumină, găină, cocoș etc. Deși subiect cu totul abstract, con­­ferințiarul, datorită darului deosebit de expunere, a făcut o interesantă și atră­gătoare conferință. Dovedește multă erudițiune filologică și stăpînire a spe­­cialității. Expoziții de pictură.­­ Pictorul destul de bine cunoscut în cercurile sibiene, I. Cabodaref și-a avut expo­ziția în sala de gimnastică a liceului local. A înfățișat diferite tablouri: peisagii, nuduri, compoziții, studii și portrete. Nu lucrează în sensul noi­lor curente, ci arată mai mult o în­toarcere spre pictura clasică Italiană, olandeză. Se caracterizează printr-o frumoasă indemînare în îmbinarea cu­lorilor. Teatrale. — Turneul artistic al d-lui T. Bulandra cu „Othello“ și „Maria Stuart“, la teatrul orășenesc a fost o desăvîrșită manifestare în toate pri­vințele. Turneurile acestea aduc foloase reale romînismului. I. V. P. Cu prilejul unei morți REDACȚI­A~ NEAMUL CIURAIEVÎLOR (URMARE) 45 Traducar«­ul« €«iar Petreae« ■— Mica mea ! zise înduioșat. Spu­ne mi ce ai... Ca faci aici ?... Spune mîența.. Erai așa de voioasă azi, toată ziua ! Haide, spune, nu-mi ascunde... Vasile își trecu o mină pa după mijlocul rotund și vînjos al tinerei fete : la mirosul sarafanului nou se amesteca un miros tînăr, sănătos și tulburător, și Vasile înțelese că Gru­­nia era acum femeie în putere pentru viață și pentru dragoste. — Haide, mărturisește-mi! Iubești pe cineva, nu-i așa ? Cine e ? — Anton ! izbucni Grunia cu glas atît de neașteptat, atît de sincer, în­cît în vocea lui Vasile, tremură, fără voe, un rîset printre lacrimile adu­­nate. — A ! așa !... Și cine­­ mă rog, a­­cest Anton ? Stai puțin, nu cumva e unul mititel și negricios care se tot ciorovaia mereu cu mine ? — Era mic pe atunci, întrerupse Grunia. — Și acuma s’a făcut mare ! Și, zi, tata nu consimte ? — Mi-a smuls un jurămînt ! izbucni iarăși, plîngîndu-și durerea. — Un jurămînt ? întrebă Vasile gînditor. Se căzui să pătrundă înțe­lesul acestui cuvînt și repetă mai în­cet, ca pentru sine, pe un ton bă­nuitor : „Un jurămînt ?“ — Și cînd am văzut, în seara asta... că a cununat pe Vicul... ca domni­șoara de la oraș... Și iarăși izbucni în lacrămi, plîngînd cu hohote și des­­prinzîndu-se din brațele fratelui. — Nu, n’am să mă duc să-l rog... să mă tîrîi. Nu vreau să mai trăiesc !... Vasile înțelese că Grum­a e gata să se arunce de pe malul înnalt, strînse mai tare trupul voinic și tremurînd, și îngină fără să știe bine ce spune : — Ce tot spui tu? Ba nu, asta nu se poate! Am să-i vorbesc eu... Are să consimtă !... Dar Grum­a se zbătea, gemea cu glas răgușit, împărtășind fratelui nă­dejdea, zbuciumul, răzvrătirea împo­triva bunului plac părintesc. Vasile a zgudui de umeri, ca și cum ar fi făcut-o răspunzătoare de toate aceste lucruri și țipă cu o voce pe care nu și-o cunoscuse pănă atunci : — Nu se poate !... Eu n’am­ să te las !... Niciodată !... Văzînd că nu mai plînge, se trase atît de tare de barbă, în­cît, în mîni, îi rămăseseră cîteva fire de păr ;■­și spuse încet de tot, a­­proape șoptind : — Auzi tu, n'am să las să te înnăbuși în văgăuna aceasta întunecoasă, tu, așa de tînâră și așa de frumoasă. Niciodată ! Pentru ni­mic. Și îngînă mai încet, ca și cum ar fi vorbit pentru sine : — Vom minți, ne vom preface, vom fi fățarnici, îi vom juca o comedie, orice, dar nu vom merge împotriva luminii ! Nu, asta niciodată ! Aplecat deasupra surorei, Vasile dădea întristat din cap. Statura lui slabă și firavă, arăta hotărîre, mîn­­drie și un început de viclenie batjo­coritoare. Rămaseră mult cățărați pe stînci, asemeni păsărilor de noapte. într’un tîrziu, sătui de vorbă, coborîră cără­ruia, înlănțuiți, fericiți că găsiseră un mijloc să înșele și ei pe bâtrînul Ciuvaiev. NI. Trecu o zi, pa urmă, două, pe urmă, o săptămînă. Nadenea se obișnuise, aproape, cu noul fel de viață și nu-u mai venea, nici chiar la ea, în o­daie, să și pună hainele de oraș. Ii făcură și ei un sarafan rou, de c­­*ș­­mir, în culoarea smeurei, și care o pi­ndea de minune. Se împrieteni cu Gruuia, sa învăță cu Ana Firsovna, începu sa-i placă Prascovia Fantievna. Vorbea adesea cu Varvara chiar, și voia ca dînsa să nu o mai privească ca pe o străină. Dar purtarea bănui­toare, zîmbetul șiret și vocea­ piți­găiată a lui Anania o înfri­coșeau iar cu Vasile se ferea să­ vorbească. Uneori, înnainte de asfințitul soa­relui, Nadenca chema pe Grunia și pretenile ei, sau pe Candria cu to­varășii, să se plimbe cu barca, și până pe înserate, luptau împotriva șuvoiului furios al fluviului. Iar cînd se întuneca, aștepta cu o rușine tainică, noaptea de nesomn și des­­mierdâiile pătimașe ale lui Vicul. A doua zi, bărbatul îi pleca dis­­dedimineață; atunci lenevea în patul moale dormea mai tîrziu ca tot cei­lalți. Cum se trezea, se așeza în fața oglinzii, își potrivea îndelung părul și năframa; apoi dădea perdeaua la o parte și se uita dacă barca era tot acolo. Și mult timp, nu și putea lua ochii d­e la apa de culoarea safirului, dela pietrișul lucios,—mosaic multi­color pe grămezile de nisip—și de la munții minunați, îmbrăcați în po­doaba strălucitoare a toamnei tim­purii. In zare se înnălțau munții cu pis­curile pleșuve, ca niște tigve de ca­valeri rătăcitori, împietrite acolo de mii de ani, iar poalele fumurii și noduroase se desfășurau ca haine în cute neregulate. Pe colinele vecine, împădurite, verdele închis al pinilor se armoniza cu frunzișul ruginiu al mesteacănilor, cu frăgezimea porto­calie a plopilor tremurători și cu ra­rele picături de sînge ale scorușelor coapte. Cu toată adierea de întristare a toamnei timpurii, de munte, era încă cald în lun­gul văilor, pe cîmp, fragii și nu mâ­nita înfloreau pentru a doua oară și la poalele munților, griul de toamnă înverzea alături de ovăzul alb și creț, și aurul strălucitor al se­carei coapte; zburau fluturi minunați cu mii de culori; zumzetul harnic al albinelor se înălța din plin. Intr’o dimineață—era în ajunul lui 1 August — Nadenca, care privea munții de după perdelele ridicate, auzi, de pe celălalt mal, o chemare de goarnă... Apoi, o alta... Apoi, două deodată, deslușite, împerechiate. E­­coul le răspunse, prelungindu le în munți cu răsunet armonios și pre­lung. — Ce-i asta, Vicul? întrebă Na­denca zîmbind uimită, — E primăvara cerbilor. A sosit luna lor de dragoste! răspunse Vicul, privind pe Nadenca cu ochii a­­prinși. — Ce frumos, Dumnezeule! se miră Nadenca, ascultînd, visătoare, chemările râsunînd dincolo de flu­viu. In locuințele lui Ciuvaiev, viața se scurgea pașnică și neturburată ca întotdeauna, un miros plăcut de fructe văratice, de mu­re și de grîu copt, de struguri parfumați și de fîn cosit, îi înveselia pe toți. Vasile cutreera, călare, toate lo­curile ce-i rămăseseră dragi; trăgea lacom in piept mirosul îmbălsămat al ierburilor și cel de rășină al bra­zilor, se ducea prin cerbărie, făcea plimbări lungi cu barca purtând me­reu cangea în mină; cerceta toate colțurile sălbatice din împrejurime­a prisacei și dormea aproape întotdea­una, sub cerul liber. In ziua aceia, Vasile întră în o­­gradă abia spre seară, și salută vo­ios pe Nadenca, care stătea la fe­reastră. Stăpînindu-și bucuria, Nadenca răs­punse cu o frază neînsemnată și, în­­dreptîndu-și toată dragostea asupra lui Vicul, îl rugă. Trebuie numai­de­cît să mergem azi la prisacă și să petrecem noaptea acolo, sfătuind îm­prejurul unui foc mare. (Va urma) STH.BREZOIANU No. « TELEFON ««Ic

Next