Neamul Românesc, iunie 1939 (Anul 34, nr. 117-140)
1939-06-10 / nr. 124
Anul XXXIV Nr. 124IteW poștală plătită in namenti conform aprobării Dir. G-rale P. T. T. Nr. 29901/939 Sâmbătă TO Iunie 1900 C FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA TM Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) « g e| BUCUREȘTI «A Telefon S.70.88________________ Abonamente Pe un an, 600 Lei, Pe șase luni, 300 Lei In țara pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU M. S. Regele către strâjeri — Cuvântare rostită în ziua de 8 Iunie 1959 — STRÂJERI . Acest cuvânt se îndreaptă în primul rând către voi și către comandanții voștri; vouă tuturor din „Straja Țării“ trebue să vă aduc în această sărbătorească zi a tineretului mulțumirile Mele cele mai calde pentru toată munca depusă și pentru felul în care toți, cu un avânt atât de frumos au muncit pentru desvoltarea și întărirea generațiilor tinere. Aț arătat cu prisosință că deviza: „Muncă și Credință pentru Țară și Rege“, nu este numai o lozincă scrisă, ci este o poruncă vie ce trebue îndeplinită fără șovăire și cu drag în folosul superior al Patriei. Când privesc această falnică masă a tineretului Român,, inima ei se umple de bucurie și de emoție văzând măreața cale de renaștere și de progres pe care a apucat-o. Chemați la o școală de viață nouă, la școala care nu-i școală, ci viața însăși, vă îndrumați ca o oștire de neînvins spre țărmuri mai luminoase, spre vremuri mai sănătoase, înălțarea și întărirea noastră nu o putem face numai prin măsuri cu rezultate imediate, ci și prin o temeinică pregătire a viitorului. Acest viitor este strâns legat de generațiile cari vor veni, iată de ce am făcut acea chemare către copiii Țării Mele, copiii de astăzi cari vor fi cetățenii de mâine. In sufletul nostru voim să sădim acea credință nestrămutată în forța vie a Românismului, voim a face ca prin munca fiecăruia să propășească totalitatea Națiunii. Fără o muncă stăruitoare individuală și fără o credință de neînfrânt în capacitatea și destinele neamului, nici un progres nu se poate clădi pe o temelie solidă. Viață nouă, viață de avânt, viață de încredere în viitorul României, iată ce trebue dobândit de la tinerele vlăstare ale Țării. Noi nu uităm și nu disprețuim trecutul, dar privim spre un viitor tot mai înălțat al României de mâine. Avem o singură dorință, un singur cuvânt: „excelsior“ ! Școala „Străjii“ este o școală de viață, este o școală care se adapă din isvoarele vii ale naturii, din învățămintele de toate zilele. Noi nu suntem o Românie care a început astăzi, ci suntem urmarea valurilor de strămoși care merg tot înainte, suntem trăsătura de legătură vie între ori și mâine. Eri cu scăderile, dar mai ales cu virtuțile lui, mâine numai cu binele.“ Suntem elixirul de viață nouă plămădit din sinteza virtuților strămoșești. Pentru străjer nu mai trebue să fie vremuri grele și vremuri ușoare, nu există decât o singură vreme : acea a credinței și a muncii fără preget pentru progres. Voia bună și încrederea în destinul neamului, iată virtuțile de căpetenie ce trebuesc să fie totdeauna vii în fața ochilor minții noastre. Această serbare a tineretului este clipa în care fiecare străjer trebue să privească în conștiința sa și să se asigure că într’adevăr a avut credință și a muncit pentru țara lui. Dacă „Straja“ s’a îndreptat către copii, lozincele ei, școala ei de viață și morala ei, formează un cod de purtare cetățenească, care trebue urmat de toți, chiar când nevoile vieții l’au silit să desbrace uniforma tineretului. Străjer nu este numai acela care poartă pe umăr insigna noastră, ci este acela care are o clădire sufletească deosebită, este acela care până în adânci bătrânețe trăește activ morala străjerească. Om și unde să se recunoască unul dintre noi, că e mai cinstit, mai voios, mai credincios, mai muncitor decât altul. Sufletul Meu se umple de bucurie văzând calea pe care pășim și avântul cu care am pornit. Veșnic trebue să se păstreze tot așa de vie credința care trebue să fie totdeauna puternică pentru binele iubitei noastre Patrii. Și astăzi mândria noastră de Români se mai poate făli că la serbarea noastră a Străjii Țării, au venit reprezentanți ai altor țări străine și prietene. Lor le aducem frățeasca noastră salutare și le spunem din toată inima, bine ați venit! ! Strâjeri ! In această zi să vă mai gândiți la numele ce-l purtați, căci voi sunteți straja viitorului, deci într’adevăr „Straja Țării“. Sănătate ! (Urale și ovațiuni prelungite). r~iM—iiyi'r »rin—n~v if*» — V v if*r -*'-•*■*•- - ir*r *"*• "i** * Discursul Regelui Niciodată cuvintele cu care Suveranul a deschis ședințele Paralmentului n'au cuprins mai bine sentimentul țării înseși, ale țării adevărate, decît Miercurea trecută. Începînd cu omagiul adus ocrotitoarei, trecute din viața pe care o vedem, dar vie în tot ce e mai nobil în sufletele noastre înseși, și ajungînd, după înșirarea unei opere îndeplinite pe care ar fi nedrept s'o tăgăduiască oricine, ca să arate și ce se are în vedere în deosebite domenii speciale, Carol al IIa a întrebuințat acest prilej solemn pentru ca să afirme cu o fermă hotărîre liniștită că nu înțelege „pacea cu orice preț" și că nu poate primi pentru România o altă situație decît aceia care se sprijină pe „integritatea, independența și demnitatea ei". Da, așa simțim cu toții, și aceia cari o spun și aceia pe cari amintirii zădarnice și speranțe imposibile îi fac să ascundă sentimentele lor adevărate. Regele s'a rostit astfel pentru că în sfîrșit Coroanei i s'a redat rolul activ la care avea dreptul, nu după o Constituție copiată și de a doua zi perimată, ci după tradiția domnească a acestui popor. Acesta e sensul adinc al lucrurilor care s'au petrecut acuma în urmă, prin voința cui n'a vrut să rămîie înfășat în formele zădarnice, ci a luat inimos asupra sa un rol istoric de care numai un rege nu poate să abuseze. N. IORGA Căminul de copii mici In ziarul „Tribuna“ de la Cluj citim câteva drepte păreri în legătură cu problema — de care ne-am ocupat și noi cândva — a căminelor de eopii mici. Noua lege de organizare a învățământului primar prevede instituirea de asemenea cămine in orașe și centrele industriale. Autorul articolului din Tribuna socotește că problema acestor cămine trebue să îmbrățișeze și pe copiii satelor. Mai ales sub raport național, când 80% din copiii noștri sub cinci ani și între 5—7 ani, cresc la sate, nu la orașe. Și pentru realizarea lor propune să se improvizeze cămine în câte o casă țărănească, sub supravegherea vreunei bătrâne cuminte, și sub controlul învățătoarei sau a învățătorului din sat. Propunerea nu e lipsită de interes. Aplicarea ei, fără să necesite cheltuieli prea mari ar rezolva momentan problema îngrijirii copiilor de la țară, până la vârsta școlii. Un cămin de copii mici — mai ales la țară — trebue să fie însă și altceva ddcât o simplă instituție de supraveghere, de îngrijire a copiilor cari în mod obișnuit sunt ăsați de părinții lor, ocupați cu munca, la voia întâmplării. In niciun alt mediu, problema educației preșcolare nu se pune mai acut, ca în mediul rural. Ridicarea nivelului cultural al țăranului, preocuparea capitală a guvernului de astăzi, nu se poate realiza până când nu se va asigura tinerelor generații de săteni o educație serioasă, care să înceapă cu primii ani ai copilăriei. Așadar, căminu de copil mic, grădinița și școala primară trebue aduse în stare să îndeplinească această mare operă de educație, prin încredințarea lor unor elemente pregătite și verificate. Mediul rural nu se poate înălța prin măsuri provizorii, ci prin măsuri menite să lase dintru început urmele pe care le așteptăm. CUGET CLAR" A apărut Cuget Clar, nr. 48, din 8 iunie 1939, cu următorul cuprins : Virgil Șotropa : Imnul Luminii (versuri). N. IORGA : Un glas din Ardeal. Artur Gorovei : Pe valea Moldovei. Paul I. Papadopol : Activități culturale de imitat D. Al. Nanu : împăcare. I. Georgescu-Viște: Un nou soiu de literatură populară. VERSURI de N IORGA, G Constandache, A. G. Dela fântânele, I. Const.Delabaia și Marin Smarand. CRONICA de I. C. D. ZIUA SPORTURILOR CUVÂNTAREA M. S. REGELUI Ca în toți anii, sunt bucuros de a putea saluta în această zi pe reprezentanții sportului Țării și, în acelaș timp, că pot, cu acest prilej, să le aduc mulțumirile Mele pentru munca depusă în decursul anului ce a trecut. Sportul la noi începe să conteze, și-a serbat jubileul de 25 de ani și este în plină desvoltare. Totuș nu trebue ca vreunul dintre voi să creadă că ne putem opri aci. Tot înainte va trebui să mergem, dar cu pas măsurat și cu pas sigur. Nu pot să nu repet sportivilor ceea ce le-am spus de mai multe ori : sportul nu este numai o întrecere, ci înainte de toate este o disciplină și o morală. A fi sportiv, nu înseamnă numaidecât a câștiga un premiu, ci ca să fiu un adevărat sportiv trebuie să trăiești o morală de echitate și de iubire. Am speranța că pe zi ce trece sportul nostru va pricepe mai mult acest adevăr și că grație lui, cu concursul tuturor, vom progresa și vom ajunge acolo unde trebuie. Amintiți-vă că numai printr'o muncă continuă și stăruitoare se poate ajunge la rezultatul urmărit. Fac astăzi calda urare, ca în anii ce vin, sportul să progreseze și mai mult decât în trecut. ‘ j Sănătate ! (Urale și ovațiuni au acoperit cuvintele M. S. Regelui). EMINESCU IN MARMORA 7 Iunie 1939 ! însemnăm pe răbojul vremurilor noastre de frământări creatoare și de bucurie obștească, vestea de bucurie adâncă: Cel a cărui minte înfrigurată a dat din scăpărări geniale și din trudă fără seamăn, pagini de minunată și nemuritoare poezie, — își va avea în Capitala țarei marmora lui monumentală. Un ostaș de inimă, fiiu al Botoșanilor lui Nicolae Iorga, megieș cu satul unde s'a născut Eminescu, — generalul Dombrovschi ne-a dat cuvântul hotărît că se va realiza visul dorit de toți admiratorii lui Eminescu. Primarul general al Municipiului înțelege să desăvârșească opera de evocare a unei jumătăți de veac de când genialul trubadur a închis ochii După ridicarea pavilionului Eminescu, eștt din înaltă dorință regească, și după volumele omagiale pentru cântărețul inspirat, — Statuia uriașului, va împlini actul datorii de recunoștință pioasă și plină de admirație mereu crescândă, a noastră a tuturora. Chemarea lui Nicolae Iorga și a lui Cesar Petrescu, către cititorii noștri se încheagă astfel fericit din gândul frumos și din gestul larg al ofițerului general Dombrowski. Ziarul dascălului aduce suma strânsă de la școlari și ostași, din pungile modeste care dau cu drag și cu înduioșare banul strâns cu greu și cu trudă, pentru marmora genialului Eminescu. Ce-am adunat nou, — dintre cari 400 mii s'au dus la Crângul, Casa și Biserica lui Eminescu din cătunul natal, — se duce la fireasca lor destinație, la acelaș fond pe care voește să îl aducă prin cuvântul său ostășesc așa de înălțător în spontaneitatea lui. — Generalul Dombrowski. Credem că avem dreptul la supremă satisfacție : încheem astfel cu bine o supremă îndatorire pe care tot ce este gândire curată și cuget ales, am avut-o și o avem către gigantul Poeziei noastre, către Eminescu, către acest zeu al poeziei românești, cum îi spune Nicolae Iorga. N. Georgescu Cuvântarea rostită prof. N. lorgata ! Iula adunarea din Paris a prietenilor României Doamnelor și Domnilor, cât sunt de confuz auzind laudele iubitului meu coleg și amic! (D. Lotus Marin). Din ele voi păstra o mică parte pentru mine, dar vomu întoarce către țara mea ceia ce inima sa a găsit să spună cu privire la ceia ce ne unește. In acest moment, mai ales la un ceas unde, chiar când n’are cneva obiceiul de a vorbi de politică și de istorie, este tocmai ceasul de a vorbi de politică și de istorie. România este o țară care, prin concepția sa a scopurilor omenirii, se găsește in aceiași tabără cu voi. Nu suntem prieteni de ocazie, cum se găsesc adesea, mai ales de cine poate da puțin grâu în timp de pace și puțin petrol în timp de război. Suntem într-un moment greu, mai ales când se găsește cineva pe terenul intereselor materiale. Se fac tratate și sunt astfel de tratate și între România și Franța. Tratatele sunt lucruri asupra cărora se poate reveni, mai ales în vremea noastră, când se trece adesea de la cele mai bune demonstrații de prietenie, cuprinse într’un tratat, la acte de dușmănie care nu pot cadra cu îndatorirea iscălită în ajun. Intre noi nu este nevoe de convenții și tratate : interesele noastre sunt amestecate, pentru că fac apel la sentimentele morale care ne leagă. Nu sunt îndatoriri, luate în vederea unor contingențe, și ajunse tratate care pot satisface numai ceia ce este mai mult sau mai puțin fundamental în nevoile economice, ci este o continuitate de conștiință care unește țările noastre. Omul politic poate considera ceia ce se petrece în acest moment și din alt punct de vedere, dar istoricul este acela care are dreptate. Vom asista, sunt sigur, la catastrofa oricărui sistem care se sprijină pe ceia ce este mai jignitor în putere și sfidare. Suntem împreună, pentru că am fost de aceiași materie, avem a Pentru Leconte de l’Isle, poetul, aceiași origine, ca să avem și a | urmărit fără preget de gânduri “*~1 ‘ Q ' morții, luna nu este numai astrul ceiași substanță , am suferit aceleași amenințări, am răspuns, în fiecare dată, in acelaș chip aceluia care a atentat la onoarea noastră și la demnitatea noastră. ★ De la un om care a înnoit țara sa și a ridicat conștiința unei rase care și a noastră, având aceiași misiune istorică, de la un om pe care trebue să-l admirăm și să-l imităm, în forma de la început italiană mai mult decât în traducerea germană, am auzit spunându-se că rasa este pentru dânsul de o valoare unică ; eu cred că rasa este lucru indestructibil. Acest sentiment nu este poate împărtășit de toți politicienii, dar, pentru noi, el rămâne lucrul fundamental. Popoarele nu se pot înțelege fără acesta. Rasa se încorporează în limbă. Prin limbă se formează spiritul, ea este acela care îl desvoltă. Cred deci în rasa comună între noi și voi. Elemente străine s’au amestecat desigur în rasa noastră comună, dar avem, prin puterea instinctului, talentul de a le resndționaliza. Ați creat mulți Francezi, am creat și noi mulți Români. Nu i-am silit la aceasta, precum nici voi nu ați silit pe alții să devină Francezi; acei chiar cari au protestat se găsesc fericiți la noi de a găsi o loialitate de camarazi în respectul oricărui drept. Sunteți latini în mare parte; putem spune acelaș lucru despre noi. Ca istoric am propus adesea colegilor mici ideia următoare : nu se formează o țară prin cucerire și prin ocupație care durează numai cu puțin mai mult decât un secol. Dacii aparțineau uneia din cele mai mari rase ale antichității, care acoperea și Asia Mică după Arhipelag și era suverană în tot Sud Estul Europei. Acum se amestecă și alte rase . Greci vechi, Slavi noi, suntem totuș moștenitorii romanității orientale, precum sunteți voi ai romanității Apusului. Acești Români, orice li-ar fi putut da istoria ca suferințe până în ceasul de față, se coboară dintr’una din ramurile cele mai importante ale rasei latine. Țara voastră și a mea reprezintă deci cele două margini ale romanității care încadrează vechea barbarie. Și aceasta cuprinde o datorie. (Urmare în pag. 3-a) D. PrtUFfcSOR N. lOKttA Din Antologia lunii Booz, Încărcat cu cei fericiți peste optzeci de ani, doarme toropit In vraja colinelor parfumate și doar câteva versuri ale lui Victor Hugo ajung să ne facă a trăi atmosfera de mister și fascinație a locului și timpului: Un frais parfum sortait des touf[fes d’asphodéle; Les souffles de la nuit flottaient [sur Galgala. L’ombre était nupțiale, auguste et [solennelle; Les anges vólaient sans doute [obseurément, Ruth, moabita, se culcase la picioarele bătrânului care nu știa cu cine împarte vraja nopții. Poetul spune că din cercuri cădea o bunătate fără margeni; era era liniștită când vin leii la adăpat. Unchiașul predestinat dormea, Ruth se gândea nebănuind la ce-o hărăzise soarta, și acolo, lângă Booz, femeia din Moab Își puse Întrebare genială, consfințind pe veci înrudirea dintre secere și craiul nou. Immobile, ouvrant l’oeil ă moitié [sous ses voiles, Quel dieu, quel moissonneur de [l’éternel été Avait, en s’en allant, négligem[ment jeté Cette faucüle d’or dans le champ [des étoiles. Avea toată dreptatea legendara Ruth; un zeu uitase pe cer secerea, omul a copiat-o in oțel ca să-și taie grânele, druidele au căpătat-o iarăși de aur pentru tăiat parabilă imagine. De pe firmament au luat oamenii secerea care tot îngroșindu-se i-a arătat roata carului în chipul melancolic al lunii pline,, veșnica îndrăgostită pribeagă din calea căreia se risipesc stelele. Acei care privind cerul au făurit întâia dată o secere și o roată,, au fost printre cele mai prodigioase genii ale omenirii, totodată poeți și tehnician, ocrotitor al nopților liniștite, ci mai degrabă un soare blajin unde se răsfață morții fericiți. Par la chaine d’or des étoiles vives La Lampe du des pend du sombre [azur Sur l’immense mer, les monts et [les rives, Dans la molie paix de Pair tiéde [et pur Bércéé au soupir des houles pen[sives, La Lampe du del pend du sombre [azur Par la chaine d’or des étoiles vives Luminoasa bijuterie cizelată de vreun măiestru ascet, atârnă pe ceruri prin lanțuri turnate cu aurul stelelor, Împrăștiind magia luminii sale potolite peste zările nesfârșite. O adiere din altă lume, străbătută de parfumurile sacrificiilor funebre, însoțește acorduri cu adevărat ale unui Clair de lune vâscu, iar Victor Hugo a cântat-o i Elle baigne, emplit l’horizon sans Intru’nemurire printr’oimcom-l ------Ifln De l’enchantement de sa clarté [calme; Elle argente l’ombre au fond du [ravin, Et, perlant les nids posés sur la [palme, Qui dorment, légers, leur som[meü divin, De l’enchantement de sa clarté [calme Elle baigne, emplit l’horizon sans [fin Dans le doux abime, o Lune, oü tu [plonges, Es-tu le soleil des morts bien[heureux, Le blanc paradis oii s’en vont [leurs songes ? O monde muet, épanchant sur eu.r De beaux réves faits de meüleurs [mensonges, Es-tu le soleil des morts bien[heureux, Dans le doux abime, ő Lune, oü , tu plonges ? Luna al cărei calm suveran ascunde taine titanice, trebue desigur să fie făclia paradisului alb unde odihnesc morții feriți c’au trecut dintr’o sbuciumată ’vieață pământească în feericul abis lipsit de suferințe. Versurile din „La Lampe du del“ se ridică drept neasemuită apoteoză a tăcerii, care la rându-i se profilează a fi reacțiunea imediată a omului superior împotriva cortegiului nedreptăților cosmice și omenești sau împotriva jignirilor aduse frumosului în sine. Tăcere? Admirație, dispreț, dragoste, ură, extaz, năzuință sau reverie, toate bat în aceleași acorduri ale tăcerii chemată de poetul neantului în ajutorul omului: Toujours, jamais, éternellement, Nuit! Silence ! Oubli des heures [umores ! Que n’absorez-vous le desir qui [ment, Haine, amour, pensée, angoisse et [chiméres ? Que n’apaisez-vous l’antique tour-Iment, Nuit! Silence! Oubli des heurs [améres !.... Dar, noaptea însăși nu este decât o formă generoasă și pământească a neantului, destinată să înșele o jumătate din scurta noastră vieață. Nu, poate topi, noaptea scăldată în muzica lunii răul adus de indiferența zilelor, astfel cum ar fi dorit-o Leconte de Lisle, care, tot el, constată apoi în „Vincantation du Loup“, că palida lună își va căuta înainte singurătate, strălucind într’un azur ostil omului: ....La lune, oeil d’or glace, suite dans le morne azur Ochiul de aur înghețat a fost așezat de poet la căpătâiul unei planete vitregite, drept făclie funebră. Aurel George Stâno r~ft| t* PENTRU P. ȘERBAN COCULESCU Colegul meu de limba franceză ține cu orice preț să reactualizeze o chestiune asupra căreia criticii, oamenii de cultură și opinia publică românească și-a spus ultimul cuvânt. Indărătnicindu-se în niște idei care au căzut de mult în desuetudine, d-sa vine într’o vorbire de aproape un ceas) la „Prietenii istoriei literare“ să nege rostul profesorilor de limba română, în producția literară contemporană. Din nefericire nu cunosc textul intempestivei și întârziatei intervenții a d-lui Cioculescu, care găsește răgaz și pentru Caragiale și pentru Iosif, ca și pentru Arghezi și atâția alți cultivatori ai murdăriei scrise. Mă’ntreb nedumerit: Cum se poate complace d-sa într’o situațiune atât de echivocă ? Unde e esteticul ? In Caragiale, în Iosif sau în Arghezi și Isaia-Răcăciuni ? Ii judeci cu aceeași unitate de mătură sau ai, pentru fiecare categorie, alt obiectiv ? Dar nu aceasta mă face să scriu cele ce urmează. In definitiv, d. Cioculescu nu are decât să joace pe câte planuri poftește, să facă orice fel de echilibristică, să-și facă interesele și să-și conformeze gustul cum socotește. Nu are însă îngăduința să impue și altora păreri atât de nesigure și bizare. Nu are voie să și le impune colegilor d-sale cari, organizați, cu aprobare oficială, în „Societatea profesorilor de limba română“, își cunosc mai bine rostul, nu are permisiunea să ne oprească pe noi să ne spunem cuvântul în legătură cu literatura curentă. Nu-i frumos, nu-i delicat, nu-i colegial, nu-i demn. D. Cioculescu continuă să fie un apărător postum al unei literaturi decedate. Singur, din mijlocul valurilor, care au acoperit-o, cu Arghezi cu tot, dia o proclamă mare. E un gest care dă pe față generozitate, filantropie, exces de zel. Dar de-aici până la a se amesteca — d-sa, profesor de franceză, care nu are astfel de neplăceri, în predarea noastră — e mare distanță. Noi, domnule Cioculescu, ne ciocnim de roadele acestei producțiuni dubioase. Noi recomandăm de cetit elevilor. Noi formăm pe copii prin lectură. Noi le fixăm gustul. Noi discutăm cu ei operele cetite. Noi ne spargem capul cu felul cum aleg, cum interpretează, cum simt ei pe Arghezi al d-tale din „Cimitirul Buna-Vestire“ sau din „Flori de mucigaiu“. Noi suntem cele dintâi victime ale propagandei d-tale. Noi trebue să roșim în fața copiilor sau să ocolim unele pasagii informe, să ne facem că nu înțelegem, în capul nostru se sparg toate oalele cu murdărie ale desfățaților scrisului. Și atunci cum vii dumneata, profesor de limba franceză_ să ne înveți pe noi ce trebue să facem, ce avem voie și ce nu e cum să ne conformăm în clasele noastre, față de copiii noștri, cum să interpretăm programele analitice și ce să cetim cu elevii din literatura contemporană ? Mi se pare o intervenție ireverențioasă, când ne dăm seama că raportul subsemnatului, în această chestiune, a primit aprobarea unanimă a unui întreg congres didactic. Și — atunci, te trezești d-ta să dai vot de blam unui întreg congres didactic — numai ca să faci pe placul unor scriitori cari „au fost“ ? Găsesc — aici — prea multă cutezanță. Ocupă-te de limba și literatura franceză, fă, acolo, propuneri chiar dintre cele mai ridicole ; experimentează-le , te privesc. Dă elevilor d-tale să citească pe V. Margueritte, pe Dekobra, analizează toate pasagiile primejdioase din Maupassant și Zola, vorbește-le ceasuri întregi despre caracterele cele mai perverse și mai destrăbălate — dar nu te amesteca — sub niciun cuvânt, într’o materie în care nu ai niciun fel de rost. Nu-ți dăm voie. Ca scriitor — poți să debitezi orice îndrăsneli, să susții orice cauze pierdute ; ca profesor însă — îți spun un lucru foarte vechiu : să nu te amesteci unde nu-ți fierbe oala. Atât ! Paul I. Papadopol Nu facem antisemitism, ci ne apărăm