Neamul Românesc, iunie 1939 (Anul 34, nr. 117-140)

1939-06-11 / nr. 125

Anul XXXIV Nr. 125 arass politaK plătite în gDnerar conlonn aprobate! Dir. G-rade P. T T. Nr. 29901/939. FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGA REDACȚIA :1 ADMINISTRAȚIA Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) BUCUREȘTI (I) Telefon 5.70.88­2 Lei Abonamente In țară: Duminica TI Iunie 1939 . Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU T­iante.-un d** sezon In fiecare primăvară Capitala în mai mare măsură și celelalte orașe de provincie într’o măsură mai mică, primesc, pentru câteva luni, stolurile nestatornice ale muncitorilor sezonieri. Mulțumindu-se cu un câștig in­fim, dormind de-adreptul pe as­falt, în plină stradă și strâjuind în minunatele nopți de vară bu­­cureștene cazacele fierbinți de bitum sau stivele de cărămizi de pe șantierul unui nou bloc, acești muncitori sezonieri trec aproape neobservați. Existența lor consti­tuie însă un proces social care se cere luat în seamă cu mai multă solicitudine. Muncitorii sezonieri sunt recru­tați din categoria proletarilor agricoli. Lipsiți de pământ, lip­siți de un inventar oamenii aceș­tia pleacă în fiecare primăvară să-și încerce norocul în vâltoarea orașelor. Acest proletariat rural alimentează an de an fluctuația între sat și oraș. O infimă parte dintre ei reușesc să se înregimen­teze — fixându-se — între pro­letarii urbani și o și mai mică parte reușește ca, din agoniseala de la oraș să-și poată împlini lip­surile de­ acasă și să ajungă la un punct la care exodul spre orașe să nu-i mai intereseze. Fenomenul acesta constatat de altmintrelea și de stat, naște o întrebare: care trebuie să fie ati­tudinea statului ? Despre o înă­bușire a lui nu poate fi vorba, încercarea ar da greș pentru că ar fi împotriva cursului normal al lucrurilor. Și­ atunci, rămâne o singură cale: înlesnirea fenomenului de fixare a acestor muncitori sezo­nieri, la orașe. Firește că de aci decurg o serie întreagă de noui probleme — consecințe a celei dintâi, dar o atentă cercetare și o justă înțe­legere a lucrurilor va reuși desi­­­gur să soluționeze această pro­blemă deopotrivă de importanță pentru viața orașelor, cât și pen­tru aceea a satelor. Forme mu­zicale zis Bim.IPie Cuclin ! Două vorbe curioase. Ele nedu­­­meresc pe aproape toți din marele public, înspăimântă pe studenți, nasc disprețul compozitorilor vre­mii, mari și mai ales mici, nudispun critica. Și două vorbe atât de bune totuși ! Căci, ce sunt aceste „for­me muzicale", la urma urmii? Niște lucruri foarte bine venite, fiecare la timpul și locul propriu. O formă muzicală, de pildă, sonată este, mai întâi de toate, o idee în sensul platonician cel mai exact, precum, de asemenea , om, casă, etc. Zicem: sunt mulți oameni; toți oamenii a­­ceștia sunt diferiți; din observarea tuturor oamenilor acestora noi de­ducem legile morale ale omului, bineînțeles pe cât putem, dar oare nu mai bine așa de­cât de­loc ? Și tot astfel putem zice : sonate sunt multe și diferite; din observarea lor noi deducem legile morale ale sonatei. Totalul acestor legi morale ale sonatei, ale omului, pot consti­tui, sau dau o sinteză care poate constitui criteriul nostru de ju­decată a oamenilor, a sonatelor. Acest criteriu, fără îndoială, este în curs de evoluție prin șirul ge­nerațiilor și veacurilor. Dar aceasta nu înseamnă că nu există, că nu are valoare , fie și numai pentru vremea lui; și că poate fi negat. Sunt oameni buni și răi, frumoși și pociți, virtuoși și bicisnici; și sunt sonate bune și rele, frumoase și po­cite, vii și inepte, adevărate și cari nu-și merită numele, acestea din urmă ca acei oameni, contradicție și batjocură a naturii, cari compro­mit numele de om. O formă muzicală este cristali­­­zarea în abstract a unei etape — importante pentru felul de consti­­­tuire a ființii omenești — a evolu­ției spiritului arhitectural în muzi­că. Un asemenea spirit este o ine­­rență a ființii noastre în toate do­meniile de viață, creațiune și mani­festare interioară. Este sfera idei­lor ultime, indubitabile, axiomatice, precum : Dumnezeu. O formă mu­­­zicală este deci ceva nou față de viața muzicală însăși, un ce supra­­­natural, o revelație și, în orice caz, o adevărată cucerire a spiritului o­­menesc însetat de afirmare prin mecanismul plasticizării. Se înțele­ge, prin urmare, ce fel de oameni pot fi aceia cari, din incapacitatea lor de a pătrunde un adevăr simplu și elementar născocesc un crez și o glorie a ignoranței și negării, a unei pseudoconstrucții inexistente, moar­te și distrugătoare. Astfel, o formă muzicală are ca­racter obiectiv și nestrămutat, dar de o obiectivitate deloc sugrumă­­­toare a subiectivității creatoare proprii geniului. Sonetul este o for­mă literară absolut fixă. Legile lui de construcție exterioară și lăun­trică sunt intransgresibile. Poeții cari, indiferent de cum s'au numit, i-au călcat legile, s'au micșorat ei înșiși în aceeaș măsură. Ei bine, aceste legi nu implică, pentru poet, obligativitatea absenții de geniu. Ba încă, absolut contrariul. Tot ast­fel, nu legile formelor : madrigal, fugă, suită, sonată, de pildă, impun compozitorului să nu fie geniu, că­ruia, dinpotrivă tocmai, ii luminea­ză și-i înlesnește calea creării și realizării. Căci în cadrele lor, orice originalitate reală, își află toată putința reprezentării. O pildă : ce este fuga ? — o compoziție înte­­­meiată pe o singură idee muzicală, și aceasta închegată într'un ultim grad­ de concentrație. Ei bine, ori de câte ori artistul muzician va simți nevoia unei compoziții înte­­­meiate pe o singură ideie și acea­sta, concepută într’un ultim grad de concentrație,­­ forma fugă îi va sta la dispoziție ca singura po­­­sibilă. Formele sunt caractere arhi­tecturale generale, realizări pe linii mari ale spiritului de plasticizare, cuceriri tot mai cuprinzătoare și mai complexe ale spiritului ome­­­nesc și condițiuni de autorealizare ale însăși puterii creatoare care din divin circulă prin cosmic. Și deși prin strictele lor delimitări se pot realiza individualismele cele mai centrifuge — în aparență, ele încă pot și să nu fie absolut rigide, ci neîngrădit maleabile. Astfel, ele nu sunt numai permanente, ci și în ele însele permanent vii și fecunde. Mai mult, Orice formă a unei epoce, fără să abdice la propriile-i drepturi de a exista, de a trăi, de a fi fecundată și de a fecunda la rândul ei în ne­sfârșire, a dat naștere formei re­­­prezentative a epocei următoare . Legile madrigalului se continuă în legile fugii ; legile madrigalului și fugii în acelea ale suitei ; cele ale madrigalului, fugii și suitei, în ace­lea ale sonatei, cvartetului și sim­foniei ; și toate cele de mai sus, în legile poemului simfonic. Astfel se exprimă și în arta muzicală mi­nunata unitate a firii și progresului ființii omenești. Și nu se poate o mai evidentă afirmare a lipsei de originalitate decât cu originalitatea nădăjduită în nesocotirea unui a­­semenea adevăr. CONTROLUL SANITAR ȘI­ CONTROLUL PREȚURILOR Vom recunoaște că toate eforturile celor mai bune intenții, nu pot de pe o zi pe asta îndrepta lipsuri, anomalii și moravuri cari au prins rădăcini în timp de ani. Acum când lucrurile au pornit pe făgaș de îndreptări și viață nouă, — și când la crearea unei Capitale moderne prezidează cea mai înaltă grijă, — promiscuitățile orientale, din plin centrul Ca­pitalei, cârciumi, bodegi, lăptarii și prăvălioare, certate cu higiena și cari speculează viclean o lume nevoiașe nu mai au ce căuta. Inspecțiile sanitare, controlul prețurilor și o cercetare atentă a patronilor cari mai peste tot sunt streini, cari conrupă și vioia­ză, — vor da rezultatele cari apărând pe cetățean, grăbesc și opera de civilizare a Capitalei. In orice caz, marile Centre din streinătate nu mai cunosc de mult localurile murdare și suspecte, în chiar inima orașului. Controlul sanitar, controlul de prețuri, controlul­ identității streinilor refugiați în speciarea cetățenilor români,­­ și sancțiuni­le prompte sunt și o datorie și o misiune, cu o stăruință mai plină de roade. Pentru statuia lui I^Isan­sescu VIAAAAAAAA^sAW WWW­ AA^ •*> WWW­WW TOTAL GENERAL 967.564 iei Donat Comitetului pentru Cassa, Crângul și Biserica lui Eminescu din comuna Ipătești, județul Bo­toșani 400.000 „ Suma subc­risă până acum pentru monumentul lui Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală: 468.568 „ Publicăm' nun­im­ă no'dle" subscriitori:. Contribuția benevolă a ofițerilor și jandarmilor, prin d. g-rai I. Bengliu, inspector general al jandarmeriei 98.996 „ Total 567.564 lei Ziua sporturilor De la ziua de amintire a întoarcerii Regelui în drepturi­le sale s'a trecut pe încetul, în acești aproape zece ani, la ziua tineretului, grupat, prin grija Suveranului­, care trebuie ser­vită cu inimă și cu inteligență, cum se și cuvine, la ziua înfățișării în alt cadru și cu alt spirit decît al vechilor defilării de școlari, iar astăzi, cum s'a învederat în partea a doua a serbării, la adunarea tuturor sporturilor. Nu se poate zice că între sport și spirit este un antagonism, pe care-l văd numai pe­danții și­ atleții, spețe foarte puțin interesante și adese­ori ridicule. Spiritul nu poate pluti fă­ră beasa de care l-a legat Creați­unea, iar trupul, care poate fi așa de frumos în sprinteneală și eleganță, — o, domnii, profesori burtoși și doamnele, domnișoare profesoare care nu se uită nici în actul de naștere, nici în oglindă ! —, se cere însuflețit și altfel decît prin plăcerea de a se distinge, prin tot ce poate da cultura umană larg înțeleasă. Cultura aceasta e însă națională. Macabeii, Liedertafel și alte organisări de rasă aparțin României cum au făcut-o vremi­le, dar nouă nu nu aparțin. Cei 30.000 de oameni din tribună cari au ovaționat pe copii, pe admirabillii­ săteni jucăuși și călăreți, pe călăreții militari, pe jandarmii de la Oradea, pe arcașii bucovineni, au înțeles-o mai bine decît organizatorii! N. IORGA uin nou stil de ar Mtectură Lipsa unei conduceri unitare și a unui plan de sistematizare precis și constant pentru crearea caracterului estetic, arhitectonic al Capitalei, ne-a procurat cele mai deșănțate surprize. Atâtea guverne, cu atâția pri­mari, tot felul de influențe po­litice și atâtea planuri cu schim­bări, revizuiri și rectificări, con­cesii și compromisuri, — au ope­rat în anii buni de după războiu, asupra Bucureștilor. Câ­nd mai lung, când mai lat,— apreciat ca o fâșie de gumilastic, orașul nostru s’a împopoțonat cu străzi în zig-zag, alinieri glume­țe și stiluri fistichii. S’au consumat fonduri și s’a pierdut un timp prețios. Dacă nu urma acel „halt“ re­voluționar în regimul politic al țării, și o nouă orânduire pe plan de îmbinare armonică a tuturor lucrurilor, ne puteam pomeni cu o Capitală, a cărei identitate ar­hitectonică era să fie un fante­zist conglomerat de stiluri, un mo­zaic internațional de cea mai u­­m­oristică speță. Case în toate genurile, blocuri Newyork-eze, pe lipsa unei concepții presta­bilite. Cine și-a plimbat atenția pe bulevardele și străzile cartiere­lor apărute după războiu și chiar pe arterele Centrului, a băgat de seamă cum se simte de stânje­nită o clădire maurească de pil­dă, între o țanțoșe vilă pur elve­țiană și o culă oltenească înghe­suită pe 150 sau 200 de metri pătrați. Apariții întorzonate cu reminiscențe din toate stilurile lângă câte un cub simplu, închis și ciudat de-ți vine să crezi că are intrarea prin subsol și ieși­rea pe strașină Cele mai multe dintre parcuri, nu-s de­cât o îngrămădire de lo­cuințe eteroclite, pe un spațiu de teren prea îngust, lipsit de vegetație. Vom înțelege clar pentru ce s’a ajuns la ideia salvatoare ca A­­­cademia Română să prezideze o mișcare de renaștere a stilului arhitectonic românesc. Mișcarea va fi încurajată și stimulată prin publicații specia­le, studii, probleme și premii. De arhitect Petre Anton­escu a și pus la­ dispoziția Academiei un fond de 400.000 de lei pentru primul premiu ce se va acorda. La început, vor apărea o serie de „caiete“ în cari problemele principale vor fi tratate pe larg. Și astfel, va lua sfârșit invazia aceia de imaginativi arhitecți și proprietari cari cu banii și în­drăzneala lor și cu indolența noastră, ne gratulau Reședința României Mari cu construcții rupte de orice legătură de tra­diție și estetică. O mică țară model I — Conferința la radio a d-lui N. Iorga (9 Iunie)— In toată epoca noastră de imi­tație, în care am uitat elemen­tele atât de prețioase ale indivi­dualității noastre proprii, aten­ția noastră în căutarea mode­lelor de care eram să ne îndrep­tăm a fost totdeauna către Sta­tele cele mari, care cuprindeau și civilisațiile cele mai înaintate. Am crezut­ într’o mândrie ușor explicabilă, date fiind originele noastre mari și însușirile noastre prea multă vreme apăsate de vi­tregia timpurilor, că nimic nu este prea jos pentru noi și, așa fiind, de multe ori ne-am chel­tuit puterile în urmărirea unor ținte, pe care nici într’un cas nu le-am fi putut ajunge. Erau însă și alte State alături de aceste mari creații, a căror putere stătea de multe ori toc­mai în organismele mai mici din care ele fuseseră alcătuite și ca­re le-au însuflețit puternic, până în momentul când s’a crezut în posibilitatea desființării lor to­tale, ceiace s’a și îndeplinit și Statul a rămas o bucată de vre­me numai cu mândria liniilor sale abstracte, pentru ca apoi, neavând viață din celulele în­seși, să se recurgă la îndrăsnea­­la’și la însușirile socotite supra­omenești ale unui conducător național, care n’ar fi fost nece­sar’ dacă viața locală, care este temeiul oricărei societăți, ar fi fost păstrată în rosturile ei, ca­re pot fi așa de mari, precum a dovedit-o Istoria. Statele foarte mici, în care odinioară era împărțită toată suprafața Europei și care prin legăturile dintre ele îi deter­mină întreaga istorie, există astăzi numai în­­ câteva e­xem­­plare foarte rare, de care abia vorbește geografia școlilor și că­tre care foarte rare ori se în­dreaptă pașii câte unui călător, sau, chiar dacă acest călător a­­junge a vedea lucrurile neobiș­nuite pentru el care sunt acolo, ținta pe care o urmărește îl cheamă așa de puternic mai de­parte, încât el n’are ochi să se oprească asupra atâtor elemen­te care ar putea să folosească și țării celei mai mari, capabilă și ea de a se inspira din această sorginte de viață neîncălcată și nepângărită. La aceste lucruri mă gândeam, zi de zi și clipă de clipă, cu pri­lejul adunării Comitetului In­ternațional de Istorie, care s-a ținut anul acesta în Luxemburg, capitala marelui Ducat cu acest nume. Ascultătorii mei să nu se simtă scăzuți câtuși de puțin când acest nume și mai ales tot ceia ce se ascunde supt dânsul li se va părea cu totul străin, trezind de multe ori uimire pen­tru lucrurile neștiute, care pot ieși la iveală atunci când luarea aminte se îndreaptă asupra a­­cestui loc ușor ascuns în Eu­ropa. Eu însumi, care de jumă­tate de veac umblu pe toate că­rările europene și pe care îm­prejurările l-au făcut să poată fi un călător neobosit dela un capăt al Continentului la celă­lalt și chiar dincolo de margi­nile Europei, aveam despre Lu­xemburg o ideie cu totul vagă, așa încât lucrurile care mi-au răsărit înainte în cele vre-o pa­tru zile de petrecere, reprezintă un capitol nou din experiența mea, și, cum experiența mea n’o țin niciodată pentru mine, ci o culeg pentru d­vs. toți și caut s’o răspândesc cât se poate mai larg în straiele acestei bune so­cietăți românești, așa de dori­toare de a învăța lucruri noi, comunicarea asupra acestui atât de interesant mic Stat formează cuprinsul acestei dintâi confe­rințe după întoarcerea mea. Luxemburgul are pe vreo trei­zeci de mii de km. pe o populație numai de trei sute de mii de oameni, dintre care unii sunt Luxemburgezi de origină, iar ceilalți sunt luați, până în pro­porția a vre-o douăzeci de mii de oameni, din deosebitele ele­mente etnice cari au găsit în a­­ceastă oară liniștea, din nenoro­cire încălcată une­ori așa de (Continuare în pag. II-a) D. PROFESOR N. IORGA UN GEST REGAL NECUNOSCUT Prin mărinimia Majestății Sale Regelui Carol II a fost cu pu­tință să se dea la tipar marea „Colecție de cântece poporale românești din Bucovina“. Au trecut trei decenii, de când, între anii 1907—1911, sub caldul îndemn, realul sprijin material, conducerea spirituală și di­rectivele științifice ale fostului profesor de la Universitatea din Cernăuți și rector al ei, Matthias Friedwagner, s-a adunat din Bu­covina, în colaborare cu învățătorimea și mai mulți studenți un bogat material folcloric, melodii și texte. Un concediu special de cinci ani acordat învățătorului Al. Voevidca, talentat compozitor, i-a înlesnit să cutreere satele de șes și munte ale Bucovinei, să afle și să prindă pe note un însemnat număr de melodii. După chemarea profesorului M. Friedwagner la Frankfurt pe Main (1911), „unde la început a avut încă posibilitatea să se sfătuiască cu bucovineanul I. E. Torouțiu, atunci asistent la Aca­demia din Fr.­M. și întâiul reprezintant al limbii române la Universitatea în formațiune din acel oraș“, a intervenit o lungă întrerupere a muncii, prin războiul mondial și prin distanța între țara de origine a cântecelor și Frankfurt pe Main. Dar pentru un singur om, selecționarea și sistematizarea ma­terialului cules, studierea și adnotarea lui, însemna o muncă uriașă, o răbdare imensă și o stăruință, care poate fi susținută nu­mai de către sincera iubire pentru opera proectată. Astfel, termi­narea lucrărilor s’a prelungit până în zilele de acum. Volumul întâia, care se găsește sub tipar, cuprinde numai cântece de dragoste, texte și melodii. O listă a colaboratorilor și a satelor indicând originea cântecelor, apoi un indice pe motive poetice și cuvinte dialectice, mai multe ilustrații și o hartă a Bu­covinei; în sfârșit, o alegere de traduceri pentru țările apusene va ușura înțelegerea textelor. Când la 1911 profesorul savant M. Friedwagner, cunoscător al folclorului nostru și iubitor al virtuților poporului românesc, își lua rămas bun de la Universitatea din Cernăuți, sărbătorirea sa primise înfățișarea unei manifestări naționale românești, de adâncă simpatie­ și părere de rău, în același timp, pentru plecarea sa dintre noi. Profesorul ducea însă cu dânsul spre legendarul tezaur al Nibelungilor din albia Rinului neprețuita comoară românească a cântecelor și-și lăsa inima întreagă în Bucovina noastră, ca și ’n Moldova sfătoasă a lui Mihail Sadoveanu, prin care poposise îm­preună cu marele prozator și căruia la Congresul Filologilor din Frankfurt pe Main dela 1912 avea să-i aducă omagiul și prețuirea științei în fața congresiștilor, adunați din toată Europa și de peste Ocean(). Plin de nădejde, că fără nici o stingherire își va putea conti­nua opera, era M. Friedwagner, în momentele sărbătoririi dela Cernăuți, din 1911, de la care n’au lipsit omagiile cărturarilor din Regatul­ liber. In răspunsul său la telegrama profesorului N. Iorga se vădește credința de a-și vedea măcar un început de realizare, prin tipărire, a operei sale : „Mult stimate domnule coleg, — scrie M. Friedwagner lui N. Iorga, la 30 Martie 1911 — „amabila d-voastră telegramă mi-a făcut o deosebită bucurie. Vă mulțumesc mult pentru cuvintele de recunoștință, pe care ați avut bunătatea să mi le exprimați“. „Sper că într’un timp nu prea îndepărtat mi se va oferi ocazia să vă exprim personal această mulțumire“. „Deși mă mut în Germania, nădăjduesc totuși să pot veni încă adesea în Bucovina și în România“. „Cât de fericit aș fi dacă colecția de cântece și melodii po­porale românești ar primi aprecierea sau cel puțin aprobarea d-voastră, când va începe să apară“. „In curând o antologie, în traducere germană, alcătuită cu prilejul discursului meu ca rector“. „Cu înaltă stimă și considerație, al d-voastră foarte devotat M. Friedwagner“. Habert lua fata libelli, încă acu doi-trei ani, când venerabi­lul profesor și reputatul om de știință devenia septuagenar, as­cultând cu oarecare melancolie șoaptele vântului tomnatec, era îngrijorat de soarta cântecelor sale și ale noastre. „Acum“ — scrie profesorul Friedwagner —, „dacă ar fi să plec din lumea aceasta, înainte de terminarea lucrului, Academia Română va moșteni tot materialul bogat, care rămâne nepublicat încă“. Distinsului nostru prieten, profesorului M. Friedwagner îi dorim din acest loc viață îndelungată, ca să-și termine lucrul, să-și vadă întreaga operă tipărită, încă el însuși să poată spune cu dreptul Simion : „Acum slobozește, Doamne, robul tău“... iar nouă, fie-ne­îngăduită mândria să destăinuim cetitorilor noștri augustul gest al Suveranului M. S. Regele Carol II, de pe urma căruia în curând va vedea lumina zilei cel dintâiu volum de cântece și me­lodii poporale. („Convorbiri Literare“) I. E. Torouțiu UN INGINER DANEZ DESPRE TECHNICA MODERNA Alaltăeri la ora 6­0. a., secțiunea română a Societăței ingine­rilor civili din Franța a ținut ședință la sediul Societăței politechnice din România, cu care prilej d­­ng. Emil Em. Anastasiu a comunicat conferința însoțită de proecțiuni ale d-lui ing. Rudolf Christiani din Copenhaga despre„Ziduri cu chei; Poduri cu tije înclinate; Fun­dații în serie; Tuneluri cu triplă secțiune, cufundate la mari adân­cimi“. La această ședință, prezidată de d. prof. Const. D. Bușilă, preșe­dintele secțiunei societăței de mai sus, a asistat și d. E. Biering, mi­nistrul plenipotențiar al Danemarcei în țara noastră, cum și numeroși ingineri de specialitate. Nu facem antisemitism, ci ne apărăm Hin Antologia înmii .­ Mult chinuitul Baudelaire vede sau simte astrul nopții pe un cer zugrăvit în culorile sufletului său care n’a cunoscut niciodată mân­tuirea. Baudelaire întreabă luna, cu grații de madrigal, dacă mai ză­rește pe îndrăgostiți: O Lune qu’adoraient discresement nos péres, Du haut des pays bleus oü, ra­­[dieux sérail, Les astres vont te suivre en pim­­ipänt attiraü, Ma viețile Cynthia, lampe de nos repaires, Vois-tu les amourent... Departe de a fi lampa care să lumineze paradisul alb al duhu­rilor și gândurilor, luna din „Des fieurs du mal“ ajunge doar lam­pa vizuinilor sau adăposturilor noastre, corespunzând în adevăr titlului „La Lune offensée“... Souston domino jaune, et d’un ipied clandestin, Vas-tu, comme jadis, du soir jus­­[qu’au matin, Baiser d’Endymion les graces su­­[rannées ? Selene l-a iubit pe frumosul En­­dymion, nepot al zeului zeilor, condamnat apoi de furioasa și im­placabila Junonă la somn veșnic; iubită scânteiază însă la fel în Olimp ca și pe pământ. Diana co­boară în fiecare seară, înfășurată cu galbenul ei dominou, să-și va­dă iubitul, dăruind astfel murito­rilor melodia unuia din cele mai suave mituri. Tot de printre potecile cu ace­leași „Fleurs du Mal“ vin șoap­tele de litanie din „Tristesse de la lune“, poem lunar sculptat în­tr’o eternă, marmoră, incompara­bila și iremediabila tristeță a lu­nii se preface însă în apoteoza lacrimilor căzute pe pământ și prinse în palmă de un poet pios, Quand parfois sur ce globe, en sa [langeur oisive, Elle laisse filer une larme furtive, Un poéte pieux, ennerni du som­[meü, Dans la creux de sa main prend [cette larme, pâle, Aux reflets irisés comme un frag­­[ment d’opale, Et la met dans son coeur loin des [geux du soleU. La adăpost de soarele mistui­­tor, în inimă, acolo se va păstra bijuteria căzută de la ochii fru­moasei și îngânduratei fantome din lună, trista ca ,o frumusețe în pragul renunțării. Lacrima picurată atunci când „Ce soir, la lune rêve avec plus [de paresse“... ajunge să pledeze în favoarea poetului care n’a­ blestemat decât doar pentru a brava. * Alfred Musset își aduce prino­sul său de slavă în versurile sprintene și pline de murmur ale celebrei „Ballade­­ la lune“, am­plă frescă lunară prefăcută în poznașa parodie a romantismului prea vaporos: L’était la nuit brune, Sur le docher fauni, La lune, Comme un point sur un­i.... Poetul nopților a cristalizat pentru veșnicie viziunea cerească, legând-o pictural drept complec­­tare dumnezeiască tuturor clo­potnițelor din lume. Dar, simfo­nia lui Musset abia este la înce­put. In fața rătăcitoarei pe aceleași drumuri azurii, fantezia postulu­i se întreabă plină de vervă: nu-i pare singurul ochi al cerului in­firm, vreo bombă apocaliptică rostogolită pe boltă sau ceasorni­­ cul de fer sunând clipa păcătoși­lor din iad ? Es tu l’oeil du del borgne ? Quel chérubin cafard Nous lorgne Sous ton masque blafard ? Es-tu, je t’en soupgonne, Le vieux cadran de fer Qui sonne L’heure aux damnée ă’enfer ? Spre deosebire de cântărețul „Poemelor tragice“ pentru care luna luminează un paradis al fe­riciților, Musset o crede în ascul­tarea geniilor răufăcătoare. Un duh întunecos îi plimbă pe sfoa­ră, în umbră, fața și profilul, iar viermii rod trupul. Atitudinea poetului pare a m­ui d­esnădăjduit în lumea misterelor îndărătnice, de unde atât de mult sarcasm, ironie și ridicol, își păstrează afară de secole taina și nici un poet nu i-a risipit-o. Musset­te Aurel G. Slino (Continuare în pag. II-a)

Next