Neamul Românesc, iunie 1939 (Anul 34, nr. 117-140)
1939-06-11 / nr. 125
Anul XXXIV Nr. 125 arass politaK plătite în gDnerar conlonn aprobate! Dir. G-rade P. T T. Nr. 29901/939. FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGA REDACȚIA :1 ADMINISTRAȚIA Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) BUCUREȘTI (I) Telefon 5.70.882 Lei Abonamente In țară: Duminica TI Iunie 1939 . Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU Tiante.-un d** sezon In fiecare primăvară Capitala în mai mare măsură și celelalte orașe de provincie într’o măsură mai mică, primesc, pentru câteva luni, stolurile nestatornice ale muncitorilor sezonieri. Mulțumindu-se cu un câștig infim, dormind de-adreptul pe asfalt, în plină stradă și strâjuind în minunatele nopți de vară bucureștene cazacele fierbinți de bitum sau stivele de cărămizi de pe șantierul unui nou bloc, acești muncitori sezonieri trec aproape neobservați. Existența lor constituie însă un proces social care se cere luat în seamă cu mai multă solicitudine. Muncitorii sezonieri sunt recrutați din categoria proletarilor agricoli. Lipsiți de pământ, lipsiți de un inventar oamenii aceștia pleacă în fiecare primăvară să-și încerce norocul în vâltoarea orașelor. Acest proletariat rural alimentează an de an fluctuația între sat și oraș. O infimă parte dintre ei reușesc să se înregimenteze — fixându-se — între proletarii urbani și o și mai mică parte reușește ca, din agoniseala de la oraș să-și poată împlini lipsurile de acasă și să ajungă la un punct la care exodul spre orașe să nu-i mai intereseze. Fenomenul acesta constatat de altmintrelea și de stat, naște o întrebare: care trebuie să fie atitudinea statului ? Despre o înăbușire a lui nu poate fi vorba, încercarea ar da greș pentru că ar fi împotriva cursului normal al lucrurilor. Și atunci, rămâne o singură cale: înlesnirea fenomenului de fixare a acestor muncitori sezonieri, la orașe. Firește că de aci decurg o serie întreagă de noui probleme — consecințe a celei dintâi, dar o atentă cercetare și o justă înțelegere a lucrurilor va reuși desigur să soluționeze această problemă deopotrivă de importanță pentru viața orașelor, cât și pentru aceea a satelor. Forme muzicale zis Bim.IPie Cuclin ! Două vorbe curioase. Ele nedumeresc pe aproape toți din marele public, înspăimântă pe studenți, nasc disprețul compozitorilor vremii, mari și mai ales mici, nudispun critica. Și două vorbe atât de bune totuși ! Căci, ce sunt aceste „forme muzicale", la urma urmii? Niște lucruri foarte bine venite, fiecare la timpul și locul propriu. O formă muzicală, de pildă, sonată este, mai întâi de toate, o idee în sensul platonician cel mai exact, precum, de asemenea , om, casă, etc. Zicem: sunt mulți oameni; toți oamenii aceștia sunt diferiți; din observarea tuturor oamenilor acestora noi deducem legile morale ale omului, bineînțeles pe cât putem, dar oare nu mai bine așa decât deloc ? Și tot astfel putem zice : sonate sunt multe și diferite; din observarea lor noi deducem legile morale ale sonatei. Totalul acestor legi morale ale sonatei, ale omului, pot constitui, sau dau o sinteză care poate constitui criteriul nostru de judecată a oamenilor, a sonatelor. Acest criteriu, fără îndoială, este în curs de evoluție prin șirul generațiilor și veacurilor. Dar aceasta nu înseamnă că nu există, că nu are valoare , fie și numai pentru vremea lui; și că poate fi negat. Sunt oameni buni și răi, frumoși și pociți, virtuoși și bicisnici; și sunt sonate bune și rele, frumoase și pocite, vii și inepte, adevărate și cari nu-și merită numele, acestea din urmă ca acei oameni, contradicție și batjocură a naturii, cari compromit numele de om. O formă muzicală este cristalizarea în abstract a unei etape — importante pentru felul de constituire a ființii omenești — a evoluției spiritului arhitectural în muzică. Un asemenea spirit este o inerență a ființii noastre în toate domeniile de viață, creațiune și manifestare interioară. Este sfera ideilor ultime, indubitabile, axiomatice, precum : Dumnezeu. O formă muzicală este deci ceva nou față de viața muzicală însăși, un ce supranatural, o revelație și, în orice caz, o adevărată cucerire a spiritului omenesc însetat de afirmare prin mecanismul plasticizării. Se înțelege, prin urmare, ce fel de oameni pot fi aceia cari, din incapacitatea lor de a pătrunde un adevăr simplu și elementar născocesc un crez și o glorie a ignoranței și negării, a unei pseudoconstrucții inexistente, moarte și distrugătoare. Astfel, o formă muzicală are caracter obiectiv și nestrămutat, dar de o obiectivitate deloc sugrumătoare a subiectivității creatoare proprii geniului. Sonetul este o formă literară absolut fixă. Legile lui de construcție exterioară și lăuntrică sunt intransgresibile. Poeții cari, indiferent de cum s'au numit, i-au călcat legile, s'au micșorat ei înșiși în aceeaș măsură. Ei bine, aceste legi nu implică, pentru poet, obligativitatea absenții de geniu. Ba încă, absolut contrariul. Tot astfel, nu legile formelor : madrigal, fugă, suită, sonată, de pildă, impun compozitorului să nu fie geniu, căruia, dinpotrivă tocmai, ii luminează și-i înlesnește calea creării și realizării. Căci în cadrele lor, orice originalitate reală, își află toată putința reprezentării. O pildă : ce este fuga ? — o compoziție întemeiată pe o singură idee muzicală, și aceasta închegată într'un ultim grad de concentrație. Ei bine, ori de câte ori artistul muzician va simți nevoia unei compoziții întemeiate pe o singură ideie și aceasta, concepută într’un ultim grad de concentrație, forma fugă îi va sta la dispoziție ca singura posibilă. Formele sunt caractere arhitecturale generale, realizări pe linii mari ale spiritului de plasticizare, cuceriri tot mai cuprinzătoare și mai complexe ale spiritului omenesc și condițiuni de autorealizare ale însăși puterii creatoare care din divin circulă prin cosmic. Și deși prin strictele lor delimitări se pot realiza individualismele cele mai centrifuge — în aparență, ele încă pot și să nu fie absolut rigide, ci neîngrădit maleabile. Astfel, ele nu sunt numai permanente, ci și în ele însele permanent vii și fecunde. Mai mult, Orice formă a unei epoce, fără să abdice la propriile-i drepturi de a exista, de a trăi, de a fi fecundată și de a fecunda la rândul ei în nesfârșire, a dat naștere formei reprezentative a epocei următoare . Legile madrigalului se continuă în legile fugii ; legile madrigalului și fugii în acelea ale suitei ; cele ale madrigalului, fugii și suitei, în acelea ale sonatei, cvartetului și simfoniei ; și toate cele de mai sus, în legile poemului simfonic. Astfel se exprimă și în arta muzicală minunata unitate a firii și progresului ființii omenești. Și nu se poate o mai evidentă afirmare a lipsei de originalitate decât cu originalitatea nădăjduită în nesocotirea unui asemenea adevăr. CONTROLUL SANITAR ȘI CONTROLUL PREȚURILOR Vom recunoaște că toate eforturile celor mai bune intenții, nu pot de pe o zi pe asta îndrepta lipsuri, anomalii și moravuri cari au prins rădăcini în timp de ani. Acum când lucrurile au pornit pe făgaș de îndreptări și viață nouă, — și când la crearea unei Capitale moderne prezidează cea mai înaltă grijă, — promiscuitățile orientale, din plin centrul Capitalei, cârciumi, bodegi, lăptarii și prăvălioare, certate cu higiena și cari speculează viclean o lume nevoiașe nu mai au ce căuta. Inspecțiile sanitare, controlul prețurilor și o cercetare atentă a patronilor cari mai peste tot sunt streini, cari conrupă și vioiază, — vor da rezultatele cari apărând pe cetățean, grăbesc și opera de civilizare a Capitalei. In orice caz, marile Centre din streinătate nu mai cunosc de mult localurile murdare și suspecte, în chiar inima orașului. Controlul sanitar, controlul de prețuri, controlul identității streinilor refugiați în speciarea cetățenilor români, și sancțiunile prompte sunt și o datorie și o misiune, cu o stăruință mai plină de roade. Pentru statuia lui I^Isansescu VIAAAAAAAA^sAW WWW AA^ •*> WWWWW TOTAL GENERAL 967.564 iei Donat Comitetului pentru Cassa, Crângul și Biserica lui Eminescu din comuna Ipătești, județul Botoșani 400.000 „ Suma subcrisă până acum pentru monumentul lui Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală: 468.568 „ Publicăm' nunimă no'dle" subscriitori:. Contribuția benevolă a ofițerilor și jandarmilor, prin d. g-rai I. Bengliu, inspector general al jandarmeriei 98.996 „ Total 567.564 lei Ziua sporturilor De la ziua de amintire a întoarcerii Regelui în drepturile sale s'a trecut pe încetul, în acești aproape zece ani, la ziua tineretului, grupat, prin grija Suveranului, care trebuie servită cu inimă și cu inteligență, cum se și cuvine, la ziua înfățișării în alt cadru și cu alt spirit decît al vechilor defilării de școlari, iar astăzi, cum s'a învederat în partea a doua a serbării, la adunarea tuturor sporturilor. Nu se poate zice că între sport și spirit este un antagonism, pe care-l văd numai pedanții și atleții, spețe foarte puțin interesante și adeseori ridicule. Spiritul nu poate pluti fără beasa de care l-a legat Creațiunea, iar trupul, care poate fi așa de frumos în sprinteneală și eleganță, — o, domnii, profesori burtoși și doamnele, domnișoare profesoare care nu se uită nici în actul de naștere, nici în oglindă ! —, se cere însuflețit și altfel decît prin plăcerea de a se distinge, prin tot ce poate da cultura umană larg înțeleasă. Cultura aceasta e însă națională. Macabeii, Liedertafel și alte organisări de rasă aparțin României cum au făcut-o vremile, dar nouă nu nu aparțin. Cei 30.000 de oameni din tribună cari au ovaționat pe copii, pe admirabillii săteni jucăuși și călăreți, pe călăreții militari, pe jandarmii de la Oradea, pe arcașii bucovineni, au înțeles-o mai bine decît organizatorii! N. IORGA uin nou stil de ar Mtectură Lipsa unei conduceri unitare și a unui plan de sistematizare precis și constant pentru crearea caracterului estetic, arhitectonic al Capitalei, ne-a procurat cele mai deșănțate surprize. Atâtea guverne, cu atâția primari, tot felul de influențe politice și atâtea planuri cu schimbări, revizuiri și rectificări, concesii și compromisuri, — au operat în anii buni de după războiu, asupra Bucureștilor. Când mai lung, când mai lat,— apreciat ca o fâșie de gumilastic, orașul nostru s’a împopoțonat cu străzi în zig-zag, alinieri glumețe și stiluri fistichii. S’au consumat fonduri și s’a pierdut un timp prețios. Dacă nu urma acel „halt“ revoluționar în regimul politic al țării, și o nouă orânduire pe plan de îmbinare armonică a tuturor lucrurilor, ne puteam pomeni cu o Capitală, a cărei identitate arhitectonică era să fie un fantezist conglomerat de stiluri, un mozaic internațional de cea mai umoristică speță. Case în toate genurile, blocuri Newyork-eze, pe lipsa unei concepții prestabilite. Cine și-a plimbat atenția pe bulevardele și străzile cartierelor apărute după războiu și chiar pe arterele Centrului, a băgat de seamă cum se simte de stânjenită o clădire maurească de pildă, între o țanțoșe vilă pur elvețiană și o culă oltenească înghesuită pe 150 sau 200 de metri pătrați. Apariții întorzonate cu reminiscențe din toate stilurile lângă câte un cub simplu, închis și ciudat de-ți vine să crezi că are intrarea prin subsol și ieșirea pe strașină Cele mai multe dintre parcuri, nu-s decât o îngrămădire de locuințe eteroclite, pe un spațiu de teren prea îngust, lipsit de vegetație. Vom înțelege clar pentru ce s’a ajuns la ideia salvatoare ca Academia Română să prezideze o mișcare de renaștere a stilului arhitectonic românesc. Mișcarea va fi încurajată și stimulată prin publicații speciale, studii, probleme și premii. De arhitect Petre Antonescu a și pus la dispoziția Academiei un fond de 400.000 de lei pentru primul premiu ce se va acorda. La început, vor apărea o serie de „caiete“ în cari problemele principale vor fi tratate pe larg. Și astfel, va lua sfârșit invazia aceia de imaginativi arhitecți și proprietari cari cu banii și îndrăzneala lor și cu indolența noastră, ne gratulau Reședința României Mari cu construcții rupte de orice legătură de tradiție și estetică. O mică țară model I — Conferința la radio a d-lui N. Iorga (9 Iunie)— In toată epoca noastră de imitație, în care am uitat elementele atât de prețioase ale individualității noastre proprii, atenția noastră în căutarea modelelor de care eram să ne îndreptăm a fost totdeauna către Statele cele mari, care cuprindeau și civilisațiile cele mai înaintate. Am crezut într’o mândrie ușor explicabilă, date fiind originele noastre mari și însușirile noastre prea multă vreme apăsate de vitregia timpurilor, că nimic nu este prea jos pentru noi și, așa fiind, de multe ori ne-am cheltuit puterile în urmărirea unor ținte, pe care nici într’un cas nu le-am fi putut ajunge. Erau însă și alte State alături de aceste mari creații, a căror putere stătea de multe ori tocmai în organismele mai mici din care ele fuseseră alcătuite și care le-au însuflețit puternic, până în momentul când s’a crezut în posibilitatea desființării lor totale, ceiace s’a și îndeplinit și Statul a rămas o bucată de vreme numai cu mândria liniilor sale abstracte, pentru ca apoi, neavând viață din celulele înseși, să se recurgă la îndrăsneala’și la însușirile socotite supraomenești ale unui conducător național, care n’ar fi fost necesar’ dacă viața locală, care este temeiul oricărei societăți, ar fi fost păstrată în rosturile ei, care pot fi așa de mari, precum a dovedit-o Istoria. Statele foarte mici, în care odinioară era împărțită toată suprafața Europei și care prin legăturile dintre ele îi determină întreaga istorie, există astăzi numai în câteva exemplare foarte rare, de care abia vorbește geografia școlilor și către care foarte rare ori se îndreaptă pașii câte unui călător, sau, chiar dacă acest călător ajunge a vedea lucrurile neobișnuite pentru el care sunt acolo, ținta pe care o urmărește îl cheamă așa de puternic mai departe, încât el n’are ochi să se oprească asupra atâtor elemente care ar putea să folosească și țării celei mai mari, capabilă și ea de a se inspira din această sorginte de viață neîncălcată și nepângărită. La aceste lucruri mă gândeam, zi de zi și clipă de clipă, cu prilejul adunării Comitetului Internațional de Istorie, care s-a ținut anul acesta în Luxemburg, capitala marelui Ducat cu acest nume. Ascultătorii mei să nu se simtă scăzuți câtuși de puțin când acest nume și mai ales tot ceia ce se ascunde supt dânsul li se va părea cu totul străin, trezind de multe ori uimire pentru lucrurile neștiute, care pot ieși la iveală atunci când luarea aminte se îndreaptă asupra acestui loc ușor ascuns în Europa. Eu însumi, care de jumătate de veac umblu pe toate cărările europene și pe care împrejurările l-au făcut să poată fi un călător neobosit dela un capăt al Continentului la celălalt și chiar dincolo de marginile Europei, aveam despre Luxemburg o ideie cu totul vagă, așa încât lucrurile care mi-au răsărit înainte în cele vre-o patru zile de petrecere, reprezintă un capitol nou din experiența mea, și, cum experiența mea n’o țin niciodată pentru mine, ci o culeg pentru dvs. toți și caut s’o răspândesc cât se poate mai larg în straiele acestei bune societăți românești, așa de doritoare de a învăța lucruri noi, comunicarea asupra acestui atât de interesant mic Stat formează cuprinsul acestei dintâi conferințe după întoarcerea mea. Luxemburgul are pe vreo treizeci de mii de km. pe o populație numai de trei sute de mii de oameni, dintre care unii sunt Luxemburgezi de origină, iar ceilalți sunt luați, până în proporția a vre-o douăzeci de mii de oameni, din deosebitele elemente etnice cari au găsit în această oară liniștea, din nenorocire încălcată uneori așa de (Continuare în pag. II-a) D. PROFESOR N. IORGA UN GEST REGAL NECUNOSCUT Prin mărinimia Majestății Sale Regelui Carol II a fost cu putință să se dea la tipar marea „Colecție de cântece poporale românești din Bucovina“. Au trecut trei decenii, de când, între anii 1907—1911, sub caldul îndemn, realul sprijin material, conducerea spirituală și directivele științifice ale fostului profesor de la Universitatea din Cernăuți și rector al ei, Matthias Friedwagner, s-a adunat din Bucovina, în colaborare cu învățătorimea și mai mulți studenți un bogat material folcloric, melodii și texte. Un concediu special de cinci ani acordat învățătorului Al. Voevidca, talentat compozitor, i-a înlesnit să cutreere satele de șes și munte ale Bucovinei, să afle și să prindă pe note un însemnat număr de melodii. După chemarea profesorului M. Friedwagner la Frankfurt pe Main (1911), „unde la început a avut încă posibilitatea să se sfătuiască cu bucovineanul I. E. Torouțiu, atunci asistent la Academia din Fr.M. și întâiul reprezintant al limbii române la Universitatea în formațiune din acel oraș“, a intervenit o lungă întrerupere a muncii, prin războiul mondial și prin distanța între țara de origine a cântecelor și Frankfurt pe Main. Dar pentru un singur om, selecționarea și sistematizarea materialului cules, studierea și adnotarea lui, însemna o muncă uriașă, o răbdare imensă și o stăruință, care poate fi susținută numai de către sincera iubire pentru opera proectată. Astfel, terminarea lucrărilor s’a prelungit până în zilele de acum. Volumul întâia, care se găsește sub tipar, cuprinde numai cântece de dragoste, texte și melodii. O listă a colaboratorilor și a satelor indicând originea cântecelor, apoi un indice pe motive poetice și cuvinte dialectice, mai multe ilustrații și o hartă a Bucovinei; în sfârșit, o alegere de traduceri pentru țările apusene va ușura înțelegerea textelor. Când la 1911 profesorul savant M. Friedwagner, cunoscător al folclorului nostru și iubitor al virtuților poporului românesc, își lua rămas bun de la Universitatea din Cernăuți, sărbătorirea sa primise înfățișarea unei manifestări naționale românești, de adâncă simpatie și părere de rău, în același timp, pentru plecarea sa dintre noi. Profesorul ducea însă cu dânsul spre legendarul tezaur al Nibelungilor din albia Rinului neprețuita comoară românească a cântecelor și-și lăsa inima întreagă în Bucovina noastră, ca și ’n Moldova sfătoasă a lui Mihail Sadoveanu, prin care poposise împreună cu marele prozator și căruia la Congresul Filologilor din Frankfurt pe Main dela 1912 avea să-i aducă omagiul și prețuirea științei în fața congresiștilor, adunați din toată Europa și de peste Ocean(). Plin de nădejde, că fără nici o stingherire își va putea continua opera, era M. Friedwagner, în momentele sărbătoririi dela Cernăuți, din 1911, de la care n’au lipsit omagiile cărturarilor din Regatul liber. In răspunsul său la telegrama profesorului N. Iorga se vădește credința de a-și vedea măcar un început de realizare, prin tipărire, a operei sale : „Mult stimate domnule coleg, — scrie M. Friedwagner lui N. Iorga, la 30 Martie 1911 — „amabila d-voastră telegramă mi-a făcut o deosebită bucurie. Vă mulțumesc mult pentru cuvintele de recunoștință, pe care ați avut bunătatea să mi le exprimați“. „Sper că într’un timp nu prea îndepărtat mi se va oferi ocazia să vă exprim personal această mulțumire“. „Deși mă mut în Germania, nădăjduesc totuși să pot veni încă adesea în Bucovina și în România“. „Cât de fericit aș fi dacă colecția de cântece și melodii poporale românești ar primi aprecierea sau cel puțin aprobarea d-voastră, când va începe să apară“. „In curând o antologie, în traducere germană, alcătuită cu prilejul discursului meu ca rector“. „Cu înaltă stimă și considerație, al d-voastră foarte devotat M. Friedwagner“. Habert lua fata libelli, încă acu doi-trei ani, când venerabilul profesor și reputatul om de știință devenia septuagenar, ascultând cu oarecare melancolie șoaptele vântului tomnatec, era îngrijorat de soarta cântecelor sale și ale noastre. „Acum“ — scrie profesorul Friedwagner —, „dacă ar fi să plec din lumea aceasta, înainte de terminarea lucrului, Academia Română va moșteni tot materialul bogat, care rămâne nepublicat încă“. Distinsului nostru prieten, profesorului M. Friedwagner îi dorim din acest loc viață îndelungată, ca să-și termine lucrul, să-și vadă întreaga operă tipărită, încă el însuși să poată spune cu dreptul Simion : „Acum slobozește, Doamne, robul tău“... iar nouă, fie-neîngăduită mândria să destăinuim cetitorilor noștri augustul gest al Suveranului M. S. Regele Carol II, de pe urma căruia în curând va vedea lumina zilei cel dintâiu volum de cântece și melodii poporale. („Convorbiri Literare“) I. E. Torouțiu UN INGINER DANEZ DESPRE TECHNICA MODERNA Alaltăeri la ora 60. a., secțiunea română a Societăței inginerilor civili din Franța a ținut ședință la sediul Societăței politechnice din România, cu care prilej dng. Emil Em. Anastasiu a comunicat conferința însoțită de proecțiuni ale d-lui ing. Rudolf Christiani din Copenhaga despre„Ziduri cu chei; Poduri cu tije înclinate; Fundații în serie; Tuneluri cu triplă secțiune, cufundate la mari adâncimi“. La această ședință, prezidată de d. prof. Const. D. Bușilă, președintele secțiunei societăței de mai sus, a asistat și d. E. Biering, ministrul plenipotențiar al Danemarcei în țara noastră, cum și numeroși ingineri de specialitate. Nu facem antisemitism, ci ne apărăm Hin Antologia înmii . Mult chinuitul Baudelaire vede sau simte astrul nopții pe un cer zugrăvit în culorile sufletului său care n’a cunoscut niciodată mântuirea. Baudelaire întreabă luna, cu grații de madrigal, dacă mai zărește pe îndrăgostiți: O Lune qu’adoraient discresement nos péres, Du haut des pays bleus oü, ra[dieux sérail, Les astres vont te suivre en pimipänt attiraü, Ma viețile Cynthia, lampe de nos repaires, Vois-tu les amourent... Departe de a fi lampa care să lumineze paradisul alb al duhurilor și gândurilor, luna din „Des fieurs du mal“ ajunge doar lampa vizuinilor sau adăposturilor noastre, corespunzând în adevăr titlului „La Lune offensée“... Souston domino jaune, et d’un ipied clandestin, Vas-tu, comme jadis, du soir jus[qu’au matin, Baiser d’Endymion les graces su[rannées ? Selene l-a iubit pe frumosul Endymion, nepot al zeului zeilor, condamnat apoi de furioasa și implacabila Junonă la somn veșnic; iubită scânteiază însă la fel în Olimp ca și pe pământ. Diana coboară în fiecare seară, înfășurată cu galbenul ei dominou, să-și vadă iubitul, dăruind astfel muritorilor melodia unuia din cele mai suave mituri. Tot de printre potecile cu aceleași „Fleurs du Mal“ vin șoaptele de litanie din „Tristesse de la lune“, poem lunar sculptat într’o eternă, marmoră, incomparabila și iremediabila tristeță a lunii se preface însă în apoteoza lacrimilor căzute pe pământ și prinse în palmă de un poet pios, Quand parfois sur ce globe, en sa [langeur oisive, Elle laisse filer une larme furtive, Un poéte pieux, ennerni du som[meü, Dans la creux de sa main prend [cette larme, pâle, Aux reflets irisés comme un frag[ment d’opale, Et la met dans son coeur loin des [geux du soleU. La adăpost de soarele mistuitor, în inimă, acolo se va păstra bijuteria căzută de la ochii frumoasei și îngânduratei fantome din lună, trista ca ,o frumusețe în pragul renunțării. Lacrima picurată atunci când „Ce soir, la lune rêve avec plus [de paresse“... ajunge să pledeze în favoarea poetului care n’a blestemat decât doar pentru a brava. * Alfred Musset își aduce prinosul său de slavă în versurile sprintene și pline de murmur ale celebrei „Ballade la lune“, amplă frescă lunară prefăcută în poznașa parodie a romantismului prea vaporos: L’était la nuit brune, Sur le docher fauni, La lune, Comme un point sur uni.... Poetul nopților a cristalizat pentru veșnicie viziunea cerească, legând-o pictural drept complectare dumnezeiască tuturor clopotnițelor din lume. Dar, simfonia lui Musset abia este la început. In fața rătăcitoarei pe aceleași drumuri azurii, fantezia postului se întreabă plină de vervă: nu-i pare singurul ochi al cerului infirm, vreo bombă apocaliptică rostogolită pe boltă sau ceasorni cul de fer sunând clipa păcătoșilor din iad ? Es tu l’oeil du del borgne ? Quel chérubin cafard Nous lorgne Sous ton masque blafard ? Es-tu, je t’en soupgonne, Le vieux cadran de fer Qui sonne L’heure aux damnée ă’enfer ? Spre deosebire de cântărețul „Poemelor tragice“ pentru care luna luminează un paradis al fericiților, Musset o crede în ascultarea geniilor răufăcătoare. Un duh întunecos îi plimbă pe sfoară, în umbră, fața și profilul, iar viermii rod trupul. Atitudinea poetului pare a mui desnădăjduit în lumea misterelor îndărătnice, de unde atât de mult sarcasm, ironie și ridicol, își păstrează afară de secole taina și nici un poet nu i-a risipit-o. Mussette Aurel G. Slino (Continuare în pag. II-a)