Neamul Românesc, iunie 1940 (Anul 35, nr. 120-134)

1940-06-11 / nr. 126

Anul XXXV Nr. 125 ta» Haeis E plătită le­amae*** eeafores amutft&rej m. 6-nk r. f. % m. 23a»i/Sâi FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGAI REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA Marți 11 iunis 194­1­9 I­­ Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) I #g i Abonamente f 10 țară. pentru autorități și institutiuni, 1000 Lei s ■Eggts DIRECTOR N. GEORGESCU I ) - Ziua Restaurației/vwn^w. Solemnitatea din Sala Tronului, — Răspunsul M. S. Regelui la cuvântările d-lor prim ministru și ministru al apărării naționale —j Cuvântarea d-lui prim-ministru Ch. Tătărescu regalitate ac- l LIRE,­cepții monarhice , u­ră și creatoare. Zece ani, Majestatea Voastră a îndemnat, a îndrumat și a răs­colit suletele și energiile, urmă­rind realizarea unui ideal de înoi­­re și de propășire, tăind drumuri­ și perspective noui tuturor mani­­­festărilor vieții românești. Peste toate aceste înfăptuiri se ridică luminos actul epocal, prin care Majestatea Voastră a înlătu­rat cu mână neșovăitoare din via­ța Statului toate formulele și practicele primejdioase, care se vădiseră a împiedica consolida­rea țării și, închizând un ciclu și , deschizând un altul, a redat în­ acelaș timp poporului nostru uni­tatea sufletească și pacea lăun­trică. Astfel, cu nestăvilită mulțumi­re Majestatea Voastră poate privi, în acest prim popas de domnie, rodul atâtor ceasuri de veghe și al atâtor acte de istorică răspun­dere. Se împlinesc zece ani din ziua în care Majestatea Voastră, luând în mână sceptrul domniei rostea în fața Parlamentului și a Țării următoarele cuvinte: „Eu am crescut în mijlocul vos­tru, hrana Mea sufletească a fost hrana sufletului vostru, durerile voastre au fost durerile Mele, idealurile neamului Meu au fost idealurile Mele”. Zece ani s’au așezat peste ziua în care Majestatea Voastră afirma în acest chip identitatea de gân­duri, de simțiminte și de aspirații, cari fac indisolubile legăturile dintre Rege și Țară. In ceasul acesta de obștească îngrijorare putem mai bine ca în oricare altul, să ne reculegem pen­tru a privi, ca de pe o culme, dru­mul parcurs printre atâtea piedicii și greutăți și dealungul căruia se înșiră marile înfăptuiri și renaș­teri, de care se leagă această pri­mă decadă a domniei Maiestății Voastre. SIRE. Prezente ne sunt în aceste clipe toate actele, toate reformele, toate legiuirile, care au purces din înal­tele inițiative și din neostenitele străduinți ale Majestății Voastre și care sunt azi pavăza de apă­rare a neamului nostru, întărirea oștirii și aducerea la îndeplinire a uriașului program de înarmare, promovarea culturii și ridicarea ei la rang de țel al vieții naționale, organizarea tine­retului prin așezăminte care poartă pecetea exclusivă a gân­durilor Majestății Voastre și care au dăruit neamului o nouă disci­plină și o nouă credință, crearea climatului prielnic pentru d­es­­voltarea năzuințelor creatoare de sănătate trupească și de sănătate sufletească, întărirea Bisericii, pe care Majestatea Voastră a voit-o vie și prezentă în toate rosturile noastre naționale, întronarea spi­ritului gospodăresc în toate ra­murile administrației noastre, m­obilarea muncii, stimularea e­­­nergiilor românești în toate do­meniile, întărirea prestigiului ță­rii considerată tot mai mult pes­te hotare ca factor de ordine și de civilizație — toate aceste în­făptuiri și-au avut obârșia în gân­dul și în fapta Majestății Voastre, desfășurate în cadrul nouă­ con­SIRE. Dacă putem cerceta cu satisfac­­ție înfăptuirile trecutului, putem scruta fără temere zările viitoru­lui. Trăim ceasuri grele, care sunt în istoria noastră ceasuri de cum­pănă. Azi, mai deslușit decât oricând, neamul nostru e conștient că des­tinele sale sunt legate de desti­nele Majestății Voastre și că ma­rile hotăriri, care trebue să-i că­lăuzească pașii, vor cădea de pe treptele Tronului Unit, stă azi țara, în jurul Vos­tru, Sire, dornică de pace dar și pregătită să-și facă datoria pen­tru împlinirea supremelor porunci date, prin glasul Majestății Voas­tre, de morții prin jertfele cărora s’au tras hotarele noastre. Cu simțământul acesta de ne­biruită încredere, sărbătorim în inimile noastre această zi, adu­când prinosul de nemărginită re­cunoștință a poporului nostru Făuritorului marei opere de refa­cere și înoire a României și ru­gând Dumnezeul părinților noștri să ocrotească Majestatea Voastră, să-I lumineze căile și să-I facă Domnia lungă, glorioasă, fericită! Să trăiți Sire! Să trăiască Măria Sa Mihai, Mare Voevod de Alba-Iulia! Sănătate ! Răspunsul M. S. Regelui Domnule Președinte al­ Consiliului, Domnilor. Această sărbătorire, care se face cu toată seriozitatea și sobrieta­tea, pe care aceste lyiremuri de grea cumpănă pentru lumea în­treagă le impun, M’a mișcat a­­dânc. Mișcat sunt de această sărbăto­rire, dar sunt mișcat și când ne reculegem după acest răstimp de 10 anii de Domnie. Zece anii de Domnie ? Dar pot să asigur cu toată conștiința că acești anii au fost pentru Mine zece anii de muncă neîncetată, de veghe fără șovăire și de expres­iun­e a dragostei Mele fără preget, pen­tru această Țară și acest popor. Am conștiința că, în această de­cadă, s’a săvârșit ceva în această țară. Poate că vremurile n’au fost totdeauna prielnice ca să se poată desăvârși tot ceiace sufletul Meu ar fi dorit. Țin în această zi să aduc și Eu la rându-Mi prinosul Meu de re­cunoștință și de mulțumire tutu­­orr acelora cari, lângă Mine, și-au pus umărul și mintea pentru pro­pășirea acestei Țări. Acești zece ani să fie, pentru toți aceia cari au dragoste de țară, un imbold și o pildă de ceiace se poate înfăptui. Cu unire, cu munca, cu dra­gostea și cu conștiința patriotică a fiecăruia, sumt sigur că anii ce vor urma, vor putea însemna un progres înzecit față de acela care l-am trăit. Aceasta este urarea Mea cea mai caldă, pe care o fac, în a­­ceastă zi poporului și Țarii Meile. Sănătate ! (Urale) Un dar simbolic în numele armatei, d. general Il­eus, rostește următoarea cuvântare: SIRE. Toată suflarea românească înalță fierbinți mulțumiri către Atotputer­nicul care i-a hărăzit pentru aceste timpuri un Domn și conducător ne­întrecut. Oastea Țării, rezultatul chibzuințe­­lor, sbuciumului și eforturilor de un deceniu al­ Majestății Voastre, nu poate lăsa să treacă această zi mă­reață fără a simboliza cât mai trai­nic omagiul său de recunoștință și devotament față de Șeful Suprem că­ruia îi datorează totul. Ne-ați învățat Sire să cultivăm tradiția. Am ales deci semnul de putere al Domnilor­ români, arma strămoșeas­ca de apărare și distrugere pentru a tălmăci Marelui nostru Căpitan, că atunci când El va ridica buzduganul ne va găsi gata să distrugem totul ce-i umbrește strălucirea sau ame­nință siguranța Tronului și hotarele Țării. Respectuos Vă rugăm SIRE să bi­nevoiți a îngădui această manifestare materializată prin plămădirea celui mai nobil și mai durabil dar al pă­mântului românesc, cu cele mai alese simțiminte și urări ale inimelor noastre de ostași Români — spre a Vă fi un vecinic talisman în luptele pentru menținerea tuturor Români­lor sub acelaș Sceptru. Să trăiți SIRE. Să trăiască Măria Sa Marele Voe­vod de Alba-Iulia. Să trăiască Dinastia română. (Apoi d. ministru, oferă Majestății Sale Regelui un buzdugan). M. S. Regele mulțumește armatei pentru darul oferit Domnule General. Sunt viu mișcat de acest dar simbolic, pe care oștirea Mea MM oferă în această zi de sărbătorire. Acest dar simbolic este chiar o legătură care întărește încrederea și dragostea între Șef și Oștire. Doresc ca acest sentiment, care a fost totdeauna atât de viu In sufletul Meu, — căci din prima copilărie am crescut în mij­locul ostașilor, —­ să fie totdeauna un imbold ca ostașii să știe, în orice clipă, să-și facă datoria cu credință și cu dragoste. Inel odată, din toata inima­­ Mea, aduc­e știrei cele mai calde !§ «ele mai sincere mulțumiri. , j : CALAIS Un rest de trupe engleze a resistat îndelung în cetățuia de la Calais, apărînd astfel, trece­rea care se crede mai ușoară, a Canalului La Manche împotriva ev­entualelor pofte de invazie în Marea Britanie. Pentru acei cari, cu sau fără competență, urmăresc desfășurarea acestui uriaș duel ar fi numai atîta, cu un certificat de vitejie pentru aceia cari s'au îndărătnicit eroic pe poliție. Pentru a se explica energica lor resistență ar ajunge și numai acele însușiri înăscute ale soldatului englez, care s’a dovedit capabil ca, fără o lungă pregătire tehnică, să apere, cu ace­iași statornicie, interesele și onoarea patriei sale. Dar mai era în această decisiune neînfrîntă o putere ce vine din trecut și o prevedere a viitorului care trebuie să fie. Calais a fost o cucerire a regelui Eduard al lll-lea, în timpul Războiului de O sută de ani, și amintirea resistenței de atunci a „burghesilor din Calais” a fost veșnicită, în celebrul grup, de geniul lui Rodin. Două sute de ani această strajă a strîmtorii a fost cetate englesă, și, cînd Anglia a pierdut-o, regina Maria Tudor a spus că pănă la moarte numele de Calais îi va fi scris în inimă, chiar și pe neștiutori cari-l apărau aaiaz... Dar ei erau în zidurile­­ Luxemburgul, dînd Franciei o platoșă de piatră. Aceste amintiri însuflețeau marelui Vauban, care a întărit și ei, astfel, defensiva de la pentru el. Calais au unit peste veacuri pe cele două nații care s'au luptat IV. IORGA­­___ . : Despre continuitatea dinastică (Conferința la Radio a d-lui N. Iorga (7 Iunie) La capătul a zece ani de Domnie cred că a venit mo­mentul să se­­ considere resul­­tatele atinse, fără a încerca să se dea explicații care pentru moment nu pot să fie decât grăbite și trecătoare. Nu se poate să fie cineva atât de nerecunoscător ca­­ să nu mulțămească Regelui pentru crearea puterii militare prin care în momentul de față se a­­pără România. Ea nu se poate alcătui decât prin grija de fie­care moment a cuiva care să fie în același timp un călduros patriot, o personalitate de o putere de muncă extraordina­ră și, în același timp, un adânc cunoscător, încă din prima ti­­nereță, aș zice chiar, din copilă­rie, a tehnicei unei armate în timpuri în care, din nenoroci­­­­re, curajul s’a coborât pe pla­nul al doilea, pentru a face loc combinațiilor mecanice, pe baza cărora încep războaiele și prin care vedem că se câștigă bi­ruințe. Cei câțiva ani cari figurează în istoria țării supt numele de Regență nu puteau pe departe să facă României un dar așa de prețios cum este acesta. De­sigur nu prin sfaturile între un tânăr Prinț, un consilier la Curtea de Casație și un înalt cleric se putea face alegerea oamenilor trebuitori pentru a fabrica zi de zi acest indispen­sabil instrument pentru apă­rarea țării și, în orice fel de îm­prejurări ar veni asupra noas­tră, pentru onoarea ei. Regele a continuat pe Prin­țul Carol în iubirea lui adâncă pentru ofițeri și pentru soldați și în straduințile sale atente pentru tot ce poate contribui la ridicarea valorii forței noa­stre militare, fără care,­ în mo­mentul de față, oricare ar fi în­sușirile noastre, n’am fi altceva decât obiectul unei nerăbdă­toare invazii și al unei exploa­tări fără milă. Armata știe a­­ceasta, și de aceia ea încînjură pe Suveranul care i-a purtat totdeauna grija, cu sentimente de credință, care sunt neapărat necesare pentru, ca în jurul steagului țării să se găsească o perfectă solidaritate, capabi­lă de a înfrunta toate greutățile și primejdiile. Oamenii de carte,­­ dar in momentul de față cartea ajun­ge dese­ori să fie un mijloc de a seduce spiritele, și cei cari ju­decă sănătos între scriitori și între cititori par a fi ajuns o minoritate, ceia ce constituie o care nu se inspiră de la tradi­ția ei și nu reprezintă în forme de sănătate perfectă un ideal care a fost fixat pentru toate timpurile de acea lume veche, către care s’au îndreptat, în e­pocile cele mai spornice și mai fericite, toate literaturile și din care s’au inspirat toate sis­temele de gândire. Va veni o vreme când «se va recunoaște că atâtea cărți de mare folos n’ar fi putut sa apară fără mij­loacele puse la îndemână de purtătorul Coroanei, și se vor în­lătura din judecată acele opere care ar fi putut să se strecoare dincolo de un zid de apărare tot așa de prețios pentru su­flet, cât sunt fortificațiile noa­stre pentru asigurarea noastră mare primejdie­­, trebue să poarte aceiași recunoștință Rege­lui pentru iubirea față de gândul românesc întrupat în forme frumoase sau în formule de înaltă cugetare. Păstrându-și toată libertatea în ceia ce pri­vește aprecierea produselor zil­nice pe care le poate încuraja o lume prea îngăduitoare, ei înțeleg că niciodată grija Dom­nului României nu se poate îndrepta asupra unor­­ scrierii materială. Când s’a întors în țară Ca­rol al II-lea, se urma cu­ tolera­rea, ba chiar cu încurajarea u­­nor curente care nu se sprijină pe nimic din trecutul nostru și nu represintă întru nimic nota fundamentală a acestui popor, și al căror scop, urmărit cu o stăruință din nenorocire eroi­că, era de a da țării, In locul unei ordini legale, care să fie respectată de toată lumea, im­provizațiile cutezătoare ale u­­nor oameni nepregătiți. In cli­pa primejdiei Regele a recurs la oamenii cari își păstraseră mintea și aveau simțul de răs­punderi trebuitor pentru a în­frunta toate riscurile, și, prin­­tr’o nouă Constituție, care a dat Coroanei o autoritate din care poate face orice uz priel­nic societății, mijlocul de a în­frâna de acum înainte astfel de porniri, care puteau să nu fie fatale. Cu acea libertate de aprecie­re pe care am reclamat-o tot­deauna și ca om politic și ca istoric și ca gânditor, am soco­tit să pun alături de alte de­clarații aceasta, care vine din conștiința mea singură și care nu are nimic a face cu avanta­­giile sau desavantagiile vieții po­litice și ale onorurilor. Dar am intenția de a între­buința această zi solemnă, în care țara mulțămește Regelui, chiar dacă împrejurările au in­terzis manifestații a căror splendoare prevăzută nu s’ar fi potrivit cu strâmtorarea de i­­nimă a noastră a tuturora, pentru a trece, în vederea ju­decării trecutului și unei mai bune asigurări a viitorului, la unele considerații în legătură cu însăși ideia dinastică, în ce­ia ce are ea mai întăritor pen­tru o națiune, permanența și continuitatea succesiunii. Cine străbate Istoria Univer­sală găsește ușor că în această idee de continuitate dinastică sunt două elemente deosebite. (Continuare în pag. II-a) Nimic moral nu resultă din acele alergături și ciocniri, care învederează numai cine are mușchi mai tari și știe cum să-i între­buințeze mai bine, meritînd aplausele unor privitori fermecați. Dar în ceia ce se petrece astăzi în lume e, domnilor specta­tori și arbitri, altceva. E vorba de drept și nedrept, de uman și neuman, e vorba de State­ia a căror întemeiere s'a cheltuit atîta muncă și s'a risipit atîta generoasă jertfă; e vorba de nașii care au un suflet în ele și acel dumnezeisc lucru, sufletul, se frînge de durere înaintea incapacității fatale de a se menținea așa cum cre­deau că sînt asigurate pentru totdeauna. D. PROF. N. IORGA wvwv N­IADA A N. IORGA A apărut: wwwwwwww/v­­ JV. largat România cu era până la 1918 Vol. II: Moldova și Dobrogea Ilustrații de ALINA IORGA * * I CARTEA ȘI SCRIITORUL Discuția asupra „Cărței“ — a celei literare —, urmează: Ne-am îngăduit să limităm observațiile noastre și ale altora la această categorie de scrieri, versuri și proza literară. Vom fi astfel mai liberi să desbatem o problemă mereu ac­tuală, și căreia d. I. Agârbiceanu îi scoate în relief mai vechi slă­biciuni, și întunecimi. Directorul Tribunei, scriitor și membru al S. S. R.-ului, spune și d-sa cu sinceritatea obligatorie, — fie și supărătoare pentru unii sau alții, — că scriitorul nu are numai drepturi dar și în­datoriri. Talentul lui, când e real! — trebue pus în serviciul artei adevărate E obligator ca talentul real să se desfășoare în cadrul Națiunei) lh inter­esul ei, și al Statului. E ceea ce pretinde scriitorului și d. Rădulescu Motru președin­tele Academiei, — într’un articol apărut în ziarul Timpul. Și iată, domnii critici sunt puși înaintea unei alte întrebări tot așa de grave . Ce ne facem - spune d. Agârbiceanu,­­ cu „suprapro­ducția literară în care talentul și lipsa de talent, s’au amestecat până la neputința de a le recunoaște, a publicului mai puțin cult“? Și noi mai spunem: Ce ne facem și cu domnii critici cari n’au îndrăznit până acum să facă o catagrafie a scribilor impostori și banali,­­ lângă și după a literaților care au vocație, sau talent. Critica fără curajul opiniei, fără sinceritate se reduce mai totdeauna la o înseilare banală și comodă, din care păgubește literatura — cea adevărată. . . ’­­1 Criticii noștri și-au bagatelizat rolul, așa de important. Cu­tare se pierdea în tămâeri (de altfel de la locul lor), către o serie de scriitori cari nefiind români, se gândesc și scriu prin fil­trul mentalităței atitudinilor... ancestrale. Nu e vina lor că n’au> cu noi, etnicește, nici un punct de contact. Dar să ne rămână oare obligația să ținem în grupul cugetătorilor și scriitorilor noștri pe cei cari neavând ce să caute acolo, au dat mereu buzna ? Alți domni critici ridică de ani de zile osanale nemeritate unui scriitor care batjocorește cele mai sfinte sentimente... In proza lui fetidă ei nu văd de­cât sclipiri pure și frânturi sau blocuri de geniu risipit cu o generozitate rară. Cetim și noi, citesc și alții, ca să ne crucim împreună. Proza și versurile „genialului“ le dis­cutăm cu luare aminte. Vădim ori­cui că e vorba de o sinistră hărmănie nearmonică și urâtă. Domnii critici se îndârjesc, și încearcă mereu să urce iar pe soclul de lut penibila personificare a Poeziei nobile. Mereu sub fas­cinația aiurelei moderniste, condamnată și disprețuită, mentoru­l scrisului românesc sau cei cari își arogă această calitate plină de grave răspunderi, se mențin în rătăcirea lor căreia i s-au găsit adesea și unele explicații nu prea abstracte. Cititorul inteligent zvârlă cu dispreț cartea infectă ca ținută și ca scopuri. Ea rămâne în domeniul vulgului, umple vitrine și rafturi, circulă printr’o bună organizare a desfacerei, pervertind mereu sufletul și gustul cititorului nepregătit. Talentul pus în serviciul idealurilor românești este permanent disprețuit de critica noastră, în aproape unanimitatea ei. Inspirația de la realitățile noastre, de la izvoarele frumosului românesc a fost mereu și cu tenacitate lovită și subestimată. In schimb s’au adus și se aduc elogii elucubrației sub nesfârșitele ei forme și manifestări. Ca să ajungem la amestecul hidos de acum, în care talentul real, talentul românesc este sufocat și sabotat ca să apară în lumină ce este scoborât și amoral. Și când ne amintim exibițiile pretențioase la care se scoborau zeloși critici ușurei și amabili, ca să justifice — în funcție de „con­­timporaneitate“ și de circulație a „principiilor universale“ — pro­ducția infamă a Pipersbergilor. Dar iată revin pe tapet îndatoririle criticilor, ale conducătorilor S. S. R.-ului, ale scriitorilor. N­­ > E poate cam târziu. i Dar o largă desbatere, cu exemple noi de urâciune grafică și complezență critcă, — e totdeauna actuală, și necesară. N. G. |î TEATRUL „LIGII CULTURALE** Astă seară la orele 8.45, la Teatrul Ligii Culturale se repre­zintă formidabilul succes din capitală: „Bucureștii acum 100 de ani“, două acte de comedie cu muzică scrise la 1848 de I. Dumitrescu, D-nele Sofica Ionescu, Paula Culitza, Evelia Gruia, Suzana Demetrian Și d-nic Dorin Sireteanu, Arsene Popovici, Nicolae Baltasiu, C. Sincu, P. Asan, Traian M. Popescu și Dinu Macedonschi, au reușit, mulțu­mită admirabilei direcții de scenă a d-lui Nicolae Massim și muzicei d-lui Atanase Zlatov în stil 1848, să realizeze cele mai ideale tipuri de acum un veac, distrând și ducând publicul cu gândul la acele vremi, de care ne leagă atâtea și drept recompensă pentru aceste reu­șite, publicul spectator, care este veșnic atent la ceia ce se petrece pe scenă, aplaudă încontinuu la scenă deschisă. In caz de este timp frumos și cald, spectacolul se va juca cu plafonul descoperit. Ajutați pe negustorii români E totdeauna tulburător să ve­dem evoluând în fața ochilor noștri personagi i­eșite din Isto­rie, care au trăit ca noi, care au avut micile și marile lor mizerii, cari au iubit, suferit și urât cu o inimă omenească, au judecat cu o inteligență normală, la fel ca a noastră, luptând cu curaj sau cu lașitate cum facem și noi adesea. Dar cu cât mai sugestivă este a­­ceastă apariție a eternitate­, a­­tunci când totul în noi tremură văzând cum se micșorează sla­bele posibilități pământești care ne rămân! Imaginea lui Isus, a unui om ca alții, — mai bun fiind­că era cel mai blând și mai înțelegă­tor — este pentru noi, specta­tori mișcați, un balsam și un izvor de viață. Suferințele omenești ale Dum­nezeului nostru, pe care El le-a răbdat în carnea Lui, I-au fră­mântat sufletul sunt în ceasurile acestea suferințele și chinurile noastre. Un necunoscut de orgine umi­lă rătăcește printre semenii săi și predică bunul cuvânt. Iubi­­ți-vă unii pe alții... Hanii, soldați și necredincioși își bat joc de stabile nădejdi ale acestui sfat neașteptat, dar se prosternă la pământ, redevin umili când cre­dința dumnezeiască le dă salva­rea din ghiarele răului... Se simt ușurați răbdând ușor glumele sarcastice sau chinurile trupești. Bătrânul, tânărul și cel matur azvârlă după el măștile multi­plelor și inutilelor lor experien­țe, și se amestecă în poezia nai­vă care conduce gongoritul pri­milor noi născuți, în beatitudi­nea mereu reînoită a unei uitări de sine aproape totală. D. Nicolae Iorga a știut să ne prezinte, cu un uimitor relief a­­ceastă figură a lui Christ, care se confundă adesea cu aceea a fraților noștri, oamenii. Autorul nu ne prezintă pe Dumnezeu pe scenă, cu barba Lui, cu ochii Lui luminați de bunătate, cu surâ­sul Său tandru. Dumnezeu e­ însă mereu acolo, nevăzut dar e prezent. Umbra Lui plutește peste cei ce cred și peste cei cari se îndoesc. E o reușită realizare teatrală, de o mare frumusețe și pe care nu o regăsim în Misterele Evului­­ Mediu sau în alte creații drama­tice cu teme religioase. D. N. Iorga opune scrisul, cu­ a­vântului. Filozofii evrei sau pă­­­gâni strigă întietatea unei anu­me filozofii, iar Dumnezeu, — umil Rătăcitor care trece și se lasă răstignit pentru ca oame­nii să fie mai buni, — murmură cu vocea Lui slăbită de răni, cu­vintele vestitoare ale speranțelor eterne, se desfășoară aici scene de frumusețe simplă, mișcătoa­re, perfectă, fără vorbărie vană, fără învârtiturile și sforile pro­fesionale. Cele cinci acte ale piesei d-lui Nicolae Iorga sunt scrise într’o limbă așa de frumoasă, de cu­rată, cum numai d-sa știe să mânuiască așa de ușor. Trebue să adăugăm că actorii și-au pus tot sufletul și toată in­teligența în servicul acestei fru­moase drame. D-nii N. A. Popovici, N. Balta­­siu, G. Pătrașcu, C. Neacșu, G. Tretinescu, P. Ștefănescu au fost perfecți în rolurile lor ca și d-nele Paula Culița și Eva San­du în creația personagiilor Mă­riei și Magdei. Toți ceilalți in­terpreți au fost și­ ei la înălți­mea misiunei lor. O mențiune specială pentru d. Macedonschi, care a făcut din Iuda o creație magistrală. Ii a­­ducem aci, cu mare bucurie, o­­magiul meritat. Bisa Märzes­cu­­ Independan­ce Roumaine), ,] Teatrul Ligii Culturale wN­SITS SARA/V­/SA/ (Piesă în 5 acte de d. profesor N. lorga)

Next