Oastea Domnului, 1932 (Anul 3, nr. 1-52)

1932-01-03 / nr. 1

„Trecut-au vara, trecut-au toamna, şi noi tot nem­ântuiţi“ (Ieremia 8, 20). E timpul când oamenii îşi urează »an nou fericit«, şi trec cu veselie dintr’un an într’altul. Eu însă, dragă cetitorule — ori te vei supăra ori ba — îţi voi aduce aminte de moarte... îţi voi aduce aminte că viaţa ta şi a mea s’a mai scurtat cu un an... îţi voi aduce aminte că în faţa ta şi a mea stă crucea şi mor­mântul cu semnul întrebării: când?... şi cu răspunsul că »nu ştim ziua şi ceasul« când vom pleca din această lume, în capul unui an nou, eu pun în faţa cetitorilor noştri cuvintele dela Ieremia. »Vara s’a isprăvit, secerişul (toamna) a trecut, şi noi tot nu suntem mântuiţi« (Ieremia 8, 20). Ce înfiorătoare şi mult spunătoare sunt aceste cuvinte! Ele ne aduc aminte că vremea trece şi mântuirea noastră întârzie. Se vorbeşte despre multe feliuri de nenorociri în viaţa aceasta plină de izbelişti. Eu însă zic că este o singură nenorocire în viaţa asta, când vremea trece mereu şi noi tot nemântuiţi. Nu este ceva mai grozav decât un creştin се­ şi »perde vremea« pierzând împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Eu te întreb, iubite cetitorule, cum stai tu cu mântuirea sufletului? Eu nu vreau să ştiu de nimic alt­ceva decât de întrebarea aceasta. Trecut-au vara, trecut-au toamna, şi tu tot nemântuit? Trece mereu vre­mea, şi tu tot nemântuit? Eu sunt încă numai în »primă­vară« — vei zice tu... eu sunt încă tinăr; mai am vreme de cele sufle­teşti. O, dragul meu, nu te amăgi cu această diavolească înşelăciune. Adă-ţi aminte de smochinul din Evanghelie pe care Domnul Isus l’a aflat fără rod şi l’a blestemat cu toate că »nu era încă vremea smo­chinelor« (Marcu 11, 13). Tu trebue să fii totdeauna gata pentru veşnicie. Eşti încă tiner? — fă roade de pocăinţă căci săcurea stă şi la ră­dăcina pomului tău. Eşti încă în »vară«, în vârsta vieţii? — fă îndată roade de po­căinţă, căci cine te-ar putea asigura că o să ai şi o toamnă şi iarnă a vieţii (bătrâneţe)? Eşti în »toamnă« (în bătrâneţe)? eşti în »iarnă« (în adânci bătrâneţe) ? — şi încă n’ai roadă? şi încă tot nemântuit? ce mai aştepţi?... »Ce staţi aici toată ziua fără lu­cru?« — cu aceste cuvinte au fost mustraţi lucrătorii viei dela Matei 20, 6. De ce pierdeţi în zadar vremea cea scumpă ce vi s’a dat pentru mântuirea scump sufletului vostru? Să băgăm de seamă căci pentru a­­ceastă vreme va trebui să ne dăm şi noi seamă în faţa »Domnului viei« în ziua Judecăţii. Să răsune mereu în urechile voastre cuvintele Domnului: lucraţi până este ziuă căci vine noaptea (moartea) când nime nu mai poate lucra nimic (Ioan 9, 4). • Cel mai frumos cadou, de Anul nou. Cel mai frumos cadou De Anul nou, Eu cred că poate fi, De vei primi Pe bunul Dumnezeu In sufletul tău. Căci de s’ar întâmpla Să-ţi dea cineva Atâtea bogăţii, încât să fii. Cel mai avut din lume, Iţi pot spune, Că de nu vei avea Ca magii o stea Să te călăuzească Spre Patria cerească, Nefericit vei fi, Cât vei trăi. ІШ Deci roagă-te mereu Lui Dumnezeu Şi ’ntocmai ca Zacheu, Zi: Sunt şi eu Un păcătos ce pier, Dar plâng şi cer Cu mare umilinţă Şi cu credinţă Să Te sălăşlueşti Şi să locueşti In sufletul meu, Aşa mă rog eu. Şi-atunci El va intra In cămara ta Şi vei şti, dragul meu Că Dumnezeu, . E cel mai scump cadou De Anul nou. I. Tudusciuc, înv. ostaş al Domnului. ІИИІ іііпїіг Ji Щ SIBIU, ifi 171 SS ss ss fii 3 Ianuarie fii­m 1932 m Domnul lucrează cu mână tare. Câteva mărturisiri mişcătoare. — Ca pe timpul primilor creştini. Dacă aţi fi cunoscut pe fratele C. acum câţiva ani, aţi avea, vă asigur, un bun prilej să slăviţi pe Domnul, care lucrează »cu mână tare«. Iacă i­eşind noi odată cu »Oa­stea«, într’un sat din apropierea Capitalei, sat cu gară mare, cu co­nac de moşie şi oameni pentru care uşa Evangheliei a fost de­schisă, ne-a surprins ploaia tocmai când trebuia să aibă loc adunarea, afară în livadă. Unde să mergem? Ni se dădu ideia că un loc larg, un loc potrivit este fostul han de lângă gară. In câteva clipe sala mare se umplu. Şi adunarea se desfăşură cu belşug de hrană duhovnicească. Vine rândul unei comunicări. Fratele C. îşi ceru voie s’o facă el. »Nu vă grăesc din auzite. Ci din viaţa mea. Am fost beţivul be­ţivilor. Când mă »afumam«, che­mam două trăsuri. Nu-mi ajungea una. Cu un picior pe o scară şi cu celalalt pe scara trăsurii a doua. Şi aşa, cu sabia în mână, mergeam prin oraşul (cutare). Dacă birjarii ţipau, se tânguiau, — ridicam sabia şi glasul. Şi vai de ei! »In casa mea era un iad. Soţia n’a văzut, ani de zile, un ban de la і mine. Nu ştiu să spun cât a suferit, din pricina mea, ca şi copiii. Dar ştiu că, neîntrerupt, s’a rugat. »Acum 4—5 ani treceam într’o delegaţie cu mai mulţi soldaţi spre Constanţa. Ce-mi veni în gând, mă dădui jos cu ei în gara asta. Şi venii chiar unde ne găsim acum şi unde atunci era un han cu re­nume. Mi-і scârbă de mine, cel de atunci, să vă povestesc orgiile unei nopţi de pierzare în această gură de iad... »Dumnezeu a voit să venim aici în chiar locul acesta şi să vă mărturisesc ce otreapă de om a scos El de la peire«... Cele din urmă cuvinte le în­ghiţi în lacrimi de durere. I se pă­rea că biciuirea proprie, în faţa tu­turor, după ce s’a spovedit preo­tului său la vreme, îi uşurează po­vara sdrobitoare pe care o poartă... O, preotul acela, ostaş a! lui Isus, fusese trimis de Dumnezeu pentru salvarea acestui fiu perdut! Căci într’o zi, omul ce! perdut fu îm­­­­pins de un duh puternic să meargă la Biserică. De ani de zile nu mai intrase în Casa lui Dumnezeu! Şi nemeri tocmai la predică. Era predică anume parcă rânduită pentru el. A simţit atunci cum un fulger din înălţime aprinde putregaiul fiinţii lui vechi. Din cenuşa aceasta... s’a născut­­ omul cel nou. Dacă mi-aţi îngăduit să vă în­făţişez, puţintel, pe omul perdut, hai să vă prezint un singur fapt din viaţa celui duhovnicesc. Suntem cu »Oastea« tot în satul cu gară şi cu conac de moşie şi oameni primitori ai Evangheliei. Fratele C. ne-a spus, cu o zi mai înainte, că tocmai acum are ordin să ispăşească pedeapsa ce i s’a dat de maiorul său din pricină că mărturiseşte pe Hristos în ca­zarmă. El ne-a cerut să ne rugăm. Şi ne-am rugat. Omul a mers de la biserică di­rect la închisoare. E noaptea din­spre sfântul Dumitru. Toată noaptea a stat în ge­nunchi. S’a rugat şi a cetit în Noul Testament. Când se crapă de ziuă întră ci­neva în închisoare. Era maiorul. — Ce faci acolo? — Citesc Cuvântul lui Dum­nezeu. Şi ofiţerul se răpezi la Scriptură s’o sfâşie ca pe un duşman. — Vă rog, Domnule Maior, nu faceţi aşa ceva, că e mare păcat. — Nu te mai laşi de rele nici acum »adventistule«? Pentru anu­miţi »creştini«, cercetătorii cuvân­tului lui Dumnezeu şi mărturisi­torii lui Isus nu pot fi decât sec­r­­anţi! In conştiinţa unor astfel de cre­­­­ştini cumpăna se înclină mai greu­­ pentru beţivanul de altădată de­cât pentru omul cel după voia lui Dumnezeu. — Hai, pleacă, — te-am ertat de pedeapsă. In adevăr pentru mintea de­prinsă cu faptele duhovniceşti, în­­ cazul de faţă s’a săvârşit o minune. O minune dintr’acelea pe care le mărturiseşte sf. Luca în »Faptele Apostolilor«, cu privire la isbăvirea din temniţă. Inchipuiţi-vă un aprig prigonitor al unui subaltern, — pentru cre­dinţă! Şi care vine să este pe cel pedepsit la 5 zile închisoare fie şi din silnicie, — dar nu din alt în­demn de­cât al Domnului celor »ocărâţi« pentru numele Lui! Dar nu numai atât! Prigonitorul vine la ceasul când »Oastea« noastră pleca cu trenul în misiune. Cel eliberat se agaţă de cea dintâi maşină în­spre gară, ajunge când trenul se pune în mişcare. Şi iată-l între noi mărturisind cum Domnul ascultă rugăciunea celor prigoniţi pentru numele Lui. îngerul Domnului l-a scos din închisoare şi l-a adus între ai săi spre a slăvi, și prin această dovadă, pe bunul Comandant al Oastei, I. Dr. Oprișan. | ІІ|ІІі|іі»Чі|1|||іуц|ЦП»'»иніЦІІІ1^Аі ''''-iiiiiiiiilllliiiillllÎiŞirinHuim..» SatsUtBent la foaia „Lumina Satelor Un număr din foaie costă: Lei2'50 | Abonament: 1 an (fără „L. S“) 100 Lei

Next