Oastea Domnului, 1935 (Anul 6, nr. 1-52)

1935-01-01 / nr. 1

Nr. 1 OASTEA DOMNULUI Făgăduinţa dela Matei cap. 18 vers 20 - in adunările Ce făgăduinţă scumpă este şi aceasta dela Matei 18,20! Noi însă n'o trăim, sau o trăim prea puţin. Sunt atâtea şi atâtea făgăduinţe prin Biblie pe care noi nu le trăim, nu le folosim. Biblia s’ar putea a­­semăna cu o mare magazie plină de toate bunătăţile care trebue vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti. Noi Insă folosim atât de pufin aceste bunǎtafi. »Aruncafi toate grijile voastre asupra Domnului căci El însuşi îngrijeşte de voi« — zice Biblia (1 Petru 5, 7). Dar omul se răz­boieşte mereu cu grijile. Nu poate nici noaptea dormi de copleşala lor. »Aruncaţi toate păcatele voastre la picioarele crucii, căci »sângele Lui ne curăţă de orice păcat« (1 loan 1, 7) — zice Biblia. Dar omul umblă mereu cu sarcina păcatelor în spate, cu greutatea păcatelor pe suflet. »Iată Eu cu voi sunt în toate zilele« — zice Domnul (Matei 28, 20), dar omul umblă tot roată după ajutorul omului. Umblăm în haine sărăcăcioase — în vreme ce Biblia ne îmbie cu haină nouă, cu haină de nuntă. Ne hrănim cu coji — în vreme ce Bibia ne îmbie cu »ospăţ«, cu cele mai alese mâncări. Zgribulim de frig — în vreme ce Biblia ne îmbie cu focul cel ceresc. Noi nu ştim trăi făgăduinţele din Biblie. Ele sunt un fel de haine de paradă pe cari nu le îmbracă nimeni. Cam aşa e şi cu făgăduinţa de la Matei 18, 20. Ea stă acolo în Biblie ca o haină de paradă pe care n’o îm­bracă nimeni. Creştinătatea de azi nu trăieşte această făgăduinţă. Căci dacă ar trăi-o, dacă Hristos ar fi cu adevărat în mijlocul oamenilor, o, atunci ar fi cu totul altcum faţa şi înfăţişarea lumii. Ar fi plină lumea de copii lui Dumnezeu, de pace şi de binecuvântare. Dar să nu mai vorbim de lume căci lumea de azi »zace în cel rău«. Eu mă întreb: oare trăim această făgăduinţă noi, cei cari căutăm mân­tuirea? Oare trăim noi, ostaşii Dom­nului, această făgăduinţă, în Oastea Domnului şi în adunările Oastei? Căci, iubiţii mei, şi adunările noastre sunt clădite — şi trebue clădite — pe scumpa făgăduinţă. »Unde sunt doi sau trei«... Adunarea Oastei este o strân­gere în numele Domnului Isus... o strângere în jurul crucii Lui... o strângere de suflete cari îl cheamă pe Domnul în mijlocul lor. La 12 ani de Oaste mă uit du­­hovniceşte peste fronturile Oastei. Mă uit după făgăduinţa de la Matei 18, 20. Şi mă bucur. O văd arzând cu putere în unele adunări. I-і văd pe mulţi frafi tari în această făgă­duinţă. Dar pe cei mai mulţi îi văd încă prea slabi în trăirea acestei făgăduinţe. Eu de câte ori citesc poşta ce vine de la fronturi, am o mâhnire grozavă, o durere grozavă. In fie­care zi poșta ne aduce mereu plân­geri ca acestea: »Nu mai putem face nimic. Preo­tul e contra. Școala ni­ s’a închis. A trebuit să ne lăsăm de adunare... »N’am mai putut finea adunări de doi ani pentrucă s’a dus fratele care ne întăria... »Până nu vine cineva în mijlocul nostru, nu mai putem face nimic... nu mai putem face adunare... şi ne răcim... ne împrăştiem«... Citind astfel de plângeri, eu mă întreb plângând: ce ne facem cu prea dulcea făgăduinţă de la Matei 18, 20? Mai credem noi în acest loc din Biblie, ori luăm foar­fecile şi-l tăiem afară pentru că stă acolo de­geaba? Eu mă gândesc plângând: vai cât de slab şi slăbănog este omul! Biblia, cuvântul lui Dumnezeu ne pune In faţă scumpa făgăduinţă: »Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor«... »lată Eu cu voi sunt în toate zilele« (Matei 28, 20). Dar la această solie cerească, omul, slăbănogul, parcă ar răspunde: asta mie nu mi de ajuns... Tu Doamne eşti prea puţin pentru mine... mie îmi trebue om... dacă n’am om nu pot face nimic... dacă n’am om nu pot face adunare. Pufin credinciosule, de ce gră­­ieşti aşa ? Domnul Isus a zis: »fără de Mine nu puteai face nimic (Ioan 15, 5). Domnul Isus a zis că numai fără de El nu putem face nimic. Iar tu, omule, întorci pe dos acest testament spunând că tu nu poți face nimic fără om. Eu mă gândesc de multe ori în mine: pentru multe va fi sus­pinând Fiul lui Dumnezeu acolo sus în cer. Căci El, prea dulcele nostru Mântuitor, sufere şi azi, şi va suferi până la sfârşitul veacuri­lor. El sufere şi azi văzând că a suferit în zadar pentru atâfia şi a­­tâfia cari nu primesc jertfa Lui, moar­tea Lui, viaţa Lui. Dar nu mai mică va fi mâhni­rea Domnului văzându-ne cum chiar şi noi, cei ce căutăm mântuirea, nu ştim trăi prea dulcea lui făgăduinţă de la Matei 18, 20. Nu ne ştim în­dulci din ea şi nu ne ştim încrede în ea. Fraţii mei­ eu vă rog cu lacrimi în ochi, să înceteze plângerile că nu puteţi face nimic fără om. Să înce­teze această jignire şi mâhnire gro­zavă pe care i-o aducem scumpului nostru Mântuitor. Clipă de clipă să ne aducem aminte că numai fără de El nu putem face nimic. E adevărat că sunt vase tari pe cari Domnul le foloseşte spre a în­tări pe cele slabe. E adevărat că Domnul foloseşte şi oameni spre a­­ întări pe oameni. Dar şi treaba asta are un hotar. Ajutorul omului nu trebue să a­­copere, să întunece darul şi ajutorul Domnului. Ajutorul omului niciodată nu va putea înlocui scumpa făgă­duinţă dela Matei 18, 20. Fraţii mei! La 12 ani de Oaste, eu aştept să trăiţi cu toţii făgădu­inţa dela Matei 18, 20. Să o aveţi pe tot locul în adunarea Oastei. Invăţafi-vă să vă strângeţi la un loc în numele Domnului... să vă rugafi cu foc... să cântafi cu foc... să plângeţi cu foc. Invăţaţi-vă a vă încrede mai mult în Domnul decât un om. Căci omul este schimbăcios şi trecător; azi vine, mâine se duce; azi iubeşte Oastea, mâine o părăseşte — dar Domnul rămâne In veac. 38 de ani a zăcut bolnavul dela lacul Vitezda tocmai pentrucă a­­ştepta om, aştepta ajutorul omului. Şi nu s’a putut mântui până n'a venit Domnul, până n’a venit aju­torul Domnului. Cei 38 de ani sunt Vechiul Te­stament, când omul II aştepta pe om... când omul aştepta ajutorul omului. Dar noi, ostaşii Domnului, am eşit din Vechiul Testament. Noi trăim — şi trebue să trăim — în Noul Testament — în lumea Dom­nului, în care se aude vestea cea nouă: »toate sunt cu putinţă celui ce crede« (Marcu 9, 23). »Toate le port în Hristos care mă ajută« (Filipeni 4, 13). Fraţii mei! Fiţi tari în făgădu­inţa de la Matei 18, 20. Că va veni o vreme când vom avea mare lipsă de ea. Luaţi aminte! vor veni vremi grele pentru Oaste. Va veni vremea când va trebui să intrăm în »ca­tacombe«. Pe multe locuri, adună­rile mai mari ale Oastei vor fi in­terzise (sau şi dacă nu vor fi in­terzise, se vor aranja In aşa fel ca să nu mai fie »primejdioase« ...pentru împărăţia iadului). Zilnic ne soseşte câte un »po­rumbel« care ne aduce veste de »vreme rea«. Iată mai jos unul din cei mulţi: Prea cucernice Părinte Trifa. Noi pe frontul nostru facem şi noi ce ne ajută Dumnezeu fie­care prin casele noastre căci adunăm­ în public nu mai putem face. Căci am avut pe Părintele şi pe dascăl şi ia raportat Notarul şi cu Primarul la Episcopie şi a venit Părintele Protoereu în anchetă şi Părintele nostru a renunţat la Oaste iar dascălul a zis că ţine înainte că ori­ce ar fi, şi la dat afară pe dascăl şi a cheltuit 2000 mii de lei până a devenit Oastei Domnului, iară în post şi până nu ia făcut toţi preoţii din cerc o petiţie şi a iscălito nu la primit în slujbă. Ghiorghe S. Rotaru, ostaş, Smirna, jud. Ialomiţa. Cu vremea, vor păţi şi alţii tot cam aşa. Şi atunci vom rămânea cu adunarea dela Matei 18, 20. Vom rămânea cu adunarea pe care nime n’o poate opri şi strica. Eu, fraţii mei, pun mare pref pe adunările cele restrânse, de fraţi. Eu pun mai mare pref pe adunările celor doi—trei »decât pe adunările cele mari«. După atâtea adunări mari, n’a rămas nimic. A fost un vânt trecător. Eu mă tem de mul­­te ori, nu cumva să rămânem cu un fel de »paradă« a adunărilor mari. Nu cumva toţi să-şi bată capul după »adunări mari« cu »oameni mari« — şi să neglijeze adunările cele mici, cele restrânse prin care trăeşte focul Oastei. Cele mai multe oşti s’au făcut prin cei »doi—trei« şi trăesc prin cei »doi—trei«. In adunările cele mici, în adu­nările de frafi credincioşi, se co­boară mai ales făgăduinţa dela Ma­tei 18, 20. Şi e firesc să fie aşa. E expli­cabil. Domnul Isus s’a coborât o­­dată In lume, între toţi, ca pe toţi să-i scoată »din lume« şi să-i facă »ai Săi«. Iar azi, El se coboară nu­mai între aceştia... numai Intre cei cari au eşit din lume şi s’au strâns în jurul Crucii Lui. Când se strâng la un loc cei cari au eşit din lume... când se strâng la un loc copilaşii Domnului şi îngenunchează la picioarele Crucii Lui... când copilaşii Domnului plâng şi se roagă cu lacrimi de foc... când în toţi bate aceeaşi inimă şi ace­laşi gând — acolo simţeşti cu a­­devărat făgăduinţa de la Matei 18, 20. Acolo îl simţeşti pe Domnul viu în mijlocul fraţilor. Aceasta este, iubiţii mei fraţi, adunarea care ne trebue. Aceasta este adunarea pentru care nu tre­bue »aprobări speciale« (pentru a­­dunarea dela Matei 18, 20, nu tre­bue »aprobare specială«). Aceasta e adunarea pe care nime n’o poate lua dela noi. Nici lumea, nici iadul. Mă uit duhovniceşte, peste fron­turile Oastei. Şi mă bucur că văd aceste adunări. Părăsiţi de toţi, bat­jocoriţi de toţi, fraţii ostaşi se strâng pe la casele lor. Şi Domnul se co­boară între ei, îi mângăie ca pe copilaşii Lui şi îi întăreşte. Scumpii mei fraţi ostaşi! M’am întors prin o minune la front. Ştie bunul Dumnezeu cât voi mai putea sta între voi. Vă las vouă cu tes­tament pentru adunările Oastei fă­găduinţa dela Matei 18, 20. Fiţi tari în această făgăduinţă! Până o avefi n’aveţi de ce să vă temeţi. De o singură primejdie să te­­mefi adunările Oastei. De primejdia de a-l perde pe Isus din mij­ocul vostru. De prigoane să nu vă temeţi. »Catacombe« mai sunt şi azi des­tule. Numai suflete să fie să le umple. Rugăciune. Invredniceşte-ne şi pe noi, Isuse Doamne, de preascumpa Ta făgăduinţă de a fi in mijlocul nostru. în­tăreşte-ne şi ne ajută să Te putem avea şi noi în mijlocul nostru. Prin orice vânturi de ispite, năcazuri şi prigoane am trece. Tu Doamne adu-ne neîncetat aminte că eşti cu noi, că eşti în mijlocul nostru. Strânşi în jurul Crucii Tale ca nişte copilaşi ai Tăi, noi Te rugăm... cu lacrimi de foc Te rugăm. O, vino, Doamne Isuse şi în mijlocul nostru. O, vino, Doamne Isuse, la noi, rămâi la noi şi fi cu noi până in clipa când ne vei chema pentru totdeauna la Tine ca să trăim cu Tine în veci vecilor, amin. Pag. З

Next