Oastea Domnului, 1943 (Anul 14, nr. 1-53)

1943-01-10 / nr. 3

Anul 14 — Nr. 3 Sibiu, 10 Ianuarie 1943 OASTEA DOMNULUI Supliment religios la „LUMINA SATELOR“. Foaie săptămânală pusă în slujba mântuirii sufletelor prin Hristos şi Biserica Sa. Organ de propagandă religioasă al societăţii misionare ortodoxe „O­AS­TEA DOMNULUI" Pace Uimit dela Domnul să cerem După „pace" însetează, mai ales în vremea de azi, lumea. Căci, cine dintre noi — afară de speculantul care nu poate pescui decât în apa tulbure nu tânjeşte după binefăcă­toarea pace, cum tânjeşte firava floare — în mijlocul asprei furtuni, care-i rupe sâlbatic frunza şi crăcuţa, provocându-i dureroase usturimi după vremea liniştită ? Căci, dragii mei, cu toţii simţim, unii mai puţin alţii mai mult, usturimea vremurilor de tulburare şi necaz. De aceea, toţi dorim „pacea lumii“, liniştirea viforniţei, care ne strânge inimile şi ne dă zile de nelinişte şi întristare amară. Nimeni să nu desnădăjduiască însă ! Aceasta a mai fost şi va mai fi, în măsura în care lumea a voit şi va voi s-o primească. La vremea potrivită, Stăpânul a toate va po­runci şi armele ucigătoare vor înceta a mai împrăştia moarte, osteneli se vor retrage la alte rosturi, lumea iarăşi va intra în făgaşul obişnuit şi calda mângăere a zilelor senine va înve­seli inimile tuturor. □a, când El va porunci... Dar pentru asta nu trebue să înceteze fierbintea şi necontenita rugăciune către El, ca să aducă cât mai aproape acea zi. Facem aceasta ? Bine. N’o facem ! Greu de noi... Fiecare, de altfel, poate vedea, uitându-se la sine, dacă nu o clipă , care să-L roage pe El pentru „pace", în care să-i arate dorinţa împăcării între războinici. Şi mai ales să facă ceea ce numai cu buzele de multe ori se face la sf. Liturghie, când preotul se roagă: „Pre noi înşine şi unul pre altul şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dam“, ce trebue făcut? Să răspundă cu toată fiinţa sa, cu gândul său, cu viaţa sa, cu f­etela sale, fiecare : „Ţie Doamne"! Acum, acum în vremea asta, în „hora morţii", în care ne aflăm, în strâmtorarea zilelor grele, 11 rugăm noi îndea­juns? Da, acum, acum sunt pietrele bisericilor roase de ge­nunchii însângeraţi ai celor ce cer pacea? Da, da, acum este înecată catapeteasma sfântă de râul lacrimi­lor­, clocoteşte ce­rul de vuetul rugilor revărsate zi şi noapte de cei cari simt nevoia păcii? Este?.. Să ne uităm la noi... Au pierit dintre noi urile, desmaţul, desfrâul, ambiţiile deşarte ? Căci cu astea ruga noastră este împiedecată de a ajunge la Dumnezeu. De ce să ne dăm după deget? Lumea doreşte pacea, în mă­sura în care o cere. Lumea se va bucura de pace, în măsura în care se pregăteşte a o primi. Căci mai este o altă pace, pe care dacă n’o avem, de aceasta pe care o cerem nu ne vom bucura: „pacea sufletului, împăcarea lui cu Dumnezeu". Pe aceasta au vestit-o îngerii. La Naşterea Pruncului, îngerii vesteau împăcarea omului cu Dumnezeu. Deci zadarnic o fi vremea frumoasă afară, dacă în casa mea este mâhnire şi durere. Zadarnic lumea toată se va veseli împrejurul meu, dacă în inima mea e jale. Ce folos pentru mine? Ba încă veselia ei îmi măreşte durerea Aşa va fi cu fiecare din noi, dacă nu vom avea pacea în suflet. Şi sufletul nu poate fi niciodată liniştit, orice i-ar da, decât când se simte „împăcat cu Dumnezeu“. Atunci are „pace". Şi această pace aduce cu sine un „greu războiu“, care nu trebue să înceteze toată viaţa noastră: „războiul cu păcatul". Chiar dacă cel de azi va în­ceta, celălalt nu. Şi cine nu va intra în acel războiu, nu va folosi lui pacea aceasta cu nimic. De aceea, să punem gând hotărît, de a nu înceta să ne rugăm stăruitor pentru „pacea lumii“ şi să luptăm necon­tenit împotriva păcatului Şi dacă nu putem face singuri acea­sta, să-L chemăm, smeriţi, pe Domnul şi El ne va ajuta. Părintele NIC. MARTINESCU Pelerinajul vieţii Viaţa noastră pământească este o pubegie, o călătorie. A­­ceastă c­lătorie ne poate sluji spre mântuirea sau spre pierza­rea noastră. Atârnă de noi înco­tro apucam, pe ce cale mergem. De vom umbla in căile Domnului va fi bine, iar de vom umbla in drumul păcatului ne perdem. * In preajma Ierusalimului trăia un sihastru cu numele loan, viaţă aspră de post şi rugăciune, pentru mântuirea sufletului său. Din peştera în care locuia făcea din când in când cate un peleri­­najiu în marele oraşe şi mănă­stiri, la Ierusalim, la Efes, la Alexandria. De câte ori pleca, mai punea untdelemn in candelă pe care o ţinea aprinsă ziua şi noaptea înaintea Icoanei Născă­toarei de Dumnezeu cu pruncul Isus în braţe. Inghenunchia îna­intea icoanei şi se ruga ! Maică Precestă, ajutătoarea noastre, eu sunt dn nou gata de drum­­lung va ţine zile sau săptămâni, poartă tu grije de candelă care lumi­nează atei înaintea Icoanei tale. Pentru că eu plec în pelerinaj lu sub ocrotirea ta*. Pustnicul nostru pornea la drum, se închina în biserici, pe­trecea la mănăstiri in priveghere; uneori se întorcea acasă numai după două sau trei luni și minune, candela ardea liniştit şi in lumina ei Matca Domi­nului din Icoană privea cu blândeţe asupra pustni­cului credincios. Dar întrunul din drumurile sale pustnicul nostru a greşit cer­tându se cu un frate. Intorcănduse acasă, cu toate că a lipsit numai trei zile, a aflat candela stinsă, îngenunchind înaintea Icoanei a plâns cu amar, înţelegând sem­nul ceresc. * In pelerinajul tău, iubite frate, grijeşte cum îţi porţi paşii ca nu cumva să se stingă can­dela vieţii tale. Preot OH. SECAŞ DRAGOSTEA Cei dintâi vor fi pe urmă şi cei din urmă vor fi întâi, aşa spune cuvântul sf. Evanghelii. Când zici aceste cuvinte, gânde­şte-te, că dragostea, deşi e rân­duită în urma virtuţilor, fiind cea mai mare, va ajunge întâi. Toate celelalte virtuţi vor urma ei, zice Apostolul: „Şi acum rămâne cre­dinţa, nădejdea şi dragostea, ace­ste trei, iar mai mare de­cât ace­stea este dragostea“ (I Corinteni 13, 13). Semnul dragostei adevărate este iertarea gre­şalelor. Domnul însuşi ne-a dat această învăţă­tură. Iubitorul de Dumnezeu are fo­ls din două părţi. Ce face fapte bune este voios şi primeşte mân­tuire bună de la conştiinţa sa. Ce face fapte rele este mustrat de conştiinţă şi se sileşte spre po­căinţă. Suntem datori, ca potrivit cu înaintarea noastră în cele du­hovniceşti să avem şi viaţă curată. Numai în sufletul curat ne sălăşlueşte dragostea lui Dumne­zeu. De aceea cei nemilostivi şi nedrepţi n’au ascultat cu plăcere înţelepciunea lui Dumnezeu. Ei au răstignit chiar, pe propovăduitorul ei Oare noi ascultăm cu plăcere poruncile Lui? El a zis: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, şi va păzi po­runcile Mele, va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el şi mă voi arăta lui* (Ioan 14, 27). Cea mai cuprinzătoare dintre toate poruncile este dragostea că­tre Dumnezeu şi aproapele, şi a­­ceasta se dobândeşte prin depăr­tarea de păiate. Ieromonah SERAFI­M «Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl scapă» (Iusalm 41, 1)

Next