Oglinda Lumii, 1932 (Anul 11, nr. 2-43)
1932-08-20 / nr. 34
Cupa Davis 1932. — Turul ciclist al Franţei Aţi auzit, incontestabil, de aceste două evenimente care tulbură, anual, viaţa sportivă a Franţei : disputarea Cupei (de tennis) Davis, la care participă cei mai mari jucători din lume şi Turul Franţei pe bicicletă, o caravană fantastică de câteva zeci de concurenţi, cari aleargă, zi şi noapte, într'o cursă nebună, pentru a atinge maximum de viteză. Dacă prima dispută se desfăşoară într’un cadru de eleganţă, stadionul fiind ocupat de elita parisiană şi a altor metropole, sosită anume să asiste la aceste pasionante matchuri, înconjurul ciclist alFranţei cunoaşte aspecte de variată tensiune, unele atingând gradul maxim de gingăşie, altele păstrându-se în Unia unei sălbăticii crescânde şi haotice. * Zece mii de spectatori ocupă stadionul Roland Garros. Are loc matchul final între americanul Allison şi francezul (basc) Borotra. Primul, mult mai calm şi mai precis, obţine setul I cu o foarte mare uşurinţă, bătând pe Borotra. Acesta îşi revine în cele patru etape succesive, cu 3-6, 6-4, 6-2, 7-5, printr’un joc plin de peripeţii, pătimaş, capricios, care pune la grea încercare nervii jucătorilor. Nu se poate imagina o fază mai impresionantă decât ultimii set Borotta-Allison. .«Bascul sbură-itor» cum îi spun francezii, se înţepeneşte, într'o sforţare supremă contra oboselii şi, cu muşchii încordaţi, însă cu mintea clară, se asvârle, din nou, in bătălie, hotărit sa lupte, desperat, pentru a învinge. în sfârşit câştigă jocul, câştigă setul, câştigă matchul, câştigă Cupa Davis. De trei ori ura pentru Borotra ! Timp îndelungat stadionul se lasă în voia unei veselii şi al unui entuziasm nebunesc. Toată lumea prognosticase că Borotra va fi învins. Şi el a salvat onoarea Franţei. De aceea, ovaţiunile se succed neîntrerupte. Borotra, între timp, sa prăbuşit la marginea terenului. I se dă puţină apă. Campionul se ridică, se îndreaptă spre ieşire dar e rechemat. Preşedintele Republicii Îl felicită strângându-i mâna căldurii. * Nimeni nu se aştepta la mare lucru de la ultima etapă a Turului Franţei. Cu atât mai mult cu cât etapa din ajun fusese penibilă. Ultimele curse au fost străbătute fărâ cifra fixată de regulament. Media impusă a fost atinsă uneori, dar şi mai des ea a fost abandonată. Ultima etapă a fost mai puţin palidă decât de obiceiu. Ea a fost dusă cu treizeci de kilometri pe oră, în mod regulat. Concurenţii au sosit la ora prevăzută. Era o minune. Sprintul a revenit francezilor, lui Leducq, Speicher şi Lapébie. Defileul echipelor, la sosirea în «Parc des Princes», la Paris, a fost splendid condusă şi merită aplauzele zecilor de mii de persoane entuziaste. Eşalonarea mulţimii parisiene se întindea la 70 kilometri departe de metropolă. Lumea adunată în picnicuri, la câte un colţ de pădure, apoi şirul neîntrerupt «e automobilişti, pe ambele părţi ale şoselei, în sfârşit curioşii cari n’au avut alt mijloc de locomoţiune decât, bicicleta, trenul, tramvayul sau... picioarele, — cei mai numeroşi — sufocă drumul, mascând casele şi întunecând chiar Cerul.Apoteoza avea să fie însă, în Parc des Princes, la Paris, înţesat cum nu a mai fost niciodată, de o culoare extraordinară, împestriţat de cămăşile spectatorilor scăldaţi de soare. Aici Leducq, câştigătorul Turului Franţei, a găsit răsplata sforţărilor sale, şi toţi, absolut toţi concurenţii înaintează sub bravourile acestui public delirant, care savurează ultima clipă a marei competiţiuni. Leducq în vârstă de 28 ani, câştigă pentru a doua oară Turul Franţei. A concurat în dese rânduri, remarcându-se întotdeauna într-o performanţă admirabilă. înconjurul ţării sale l-a făcut în 154 ore, 11 minute, 19 secunde. 57 concurenţi au terminat, cu bine, disputa din 80 câţi au pornit, acum o lună. Un nou record. Managerul prepară, deja, Turul Franţei pe 1933. La sfârşitul matchului său glorios, Jean Boroîtra, în oralele mulţimii, e felicitat, afectuos, de preşedintele Republicii, care a urmărit, cu încordare, fazele pasionantei dispute. Trudnica etapă în Pirinei, într-un urcuş înconjurat numai de zăpadă, în fruntea echipei Camusso şi Leducq, câştigătorul Turului Franţei. Un aspect al stadionului Roland Garros, în timpul matchului Al-Ison-Borotra. Originea brăţării Brăţara e o bijuterie cunoscută din toate timpurile şi de toate popoarele. Ea se făcea, în vechime, din scoici, din bronz, fier, argint şi aur, până ce mai târziu, a fost încrustată cu nestem alte. Acest obiect de găteală era, însă, la început, apanajul exclusiv al bărbatului. In Roma antică, soldaţii purtau brăţări, ca o recompensă militară acordată, personal, de către generalii lor. Romanii au luat obiceiul acestalela Etrusci. Brăţăile purtate de dânşii, formate din mai multe înollădituri de curs de bronz maisiv, i le acopereau tot antebrațul.