Olteanul, 1909 (Anul 1, nr. 1-39)

1909-04-02 / nr. 1

V Fiinţa omului. — Personalitatea. Caracterul superior care deosebeşte pe omul de la alte fiinţe cu viaţă, zace în personalitatea lui. Animalul e un individ, omul însă e o persoană. In personalitate se esprimă ome­nescul «Eu», care se împarte în conştiinţa. Nr. 1. OLTEANUL Erau timpuri, şi nu chiar îndepărtate, când — pe lângă cea mai mare bunăvo­inţă — mai nu avea, ce să cetească omul dela sate. Nu mai departe ca cu 40—50 ani, tot dorul de cetit al săteanului să putea stâm­­păra numai prin cetirea „Alecsandriei“ sau cartea cea minunată a lui „Alecsandru Ma­­chedon împărat”, apoi „Argir şi Elena cea frumoasă cu părul de aur* în colo — mai ceteşte, dacă ai ce ?!... Răul acesta a dăinuit multă vreme. Puţini oameni cărturari de pe la sate pu­teau cu greu ajunge la ceva cărţi de cetit; dar şi acelea puţine erau scrise într’o limbă, care mai mult îţi făcea durere de cap şi te chinuia decât să te atragă, lumineze şi să -ţi stârnească dorul şi pofta de cetit, ca apoi prin aceasta să mergi tot mai înainte pe cărarea înaintării în învăţătură, — afară de aceasta preţul lor era de tot mare, care încă era o vădită piedecă, chiar de la început în răspândirea lor. Aşa stăm pe acelea vremuri. Dar vre­murile s’au schimbat şi cu ele s’au schim­bat şi oamenii şi împrejurările şi din ce în ce s’a simţit tot mai tare lipsa de cărţi şi scrieri pentru popor. Lipsa cărţilor a deve­nit o trebuinţă tare simţită şi neapărată pen­tru cerinţele noastre zilnice. Oamenii, care începură a se îndelet­nici cu meşteşugul cunoaşterei slovelor (li­­terilor de mai târziu) căutau cărţi, ca să-şi poată stâmpăra dorul de cetit, căci în urma gheţei topite a neştiinţei răsăriră floricelele primăverei... A început ici-colea a ieşi câte o carte după cum răsar şi cele dintâi floricele ale primăverei!.. .Şi precum copii aleargă la întâile vestitoare ale primăverei, la nuşcele şi ghiocei, aşa să căutau şi cele dintâi roade­­ ale mintei omeneşti: cărticelele ieşite în­­ tipar! Ce bucurie pentru copii dornici de floricele, aerul cel curat şi scăparea (elibe­rarea) dintre păreţii odăilor, scunde întu­necate şi din cătuşele iernei celei lungi şi geroase, apoi alergarea lor veselă, fără as-l tâmpăr şi saţ, în natura liberă şi în căldu­roasele, dulcile şi pretinoasele raze ale soa­relui ! Pare­ că toată lumea e a lor şi ei singuri sunt stăpânii pământului!! Ce mul­ţumire ! Ce fericire!! Şi care dintre noi n’ar dori acelea timpuri de aur, timpuri de sin­gura şi adevărata fericire pământească ? !... Aşa era şi cu întâile începuturi ale ti­­părirei cărţilor! Cum se gustau de cu plăcere frumoa­sele glume, zicători, păcălituri.. .din .Pove­stea vorbei* !!... Insă şi aici o crudă amăgire. Precum cele mai multe flori n’au nici un miros, ba din contră cuprind în ele venin, aşa erau şi cele mai multe cărticele, tipărite pentru luminarea celor cari le cetesc. Aici încă a păşit la mijloc lăcomia omenească şi pofta de câştig. Şi unde se are în vedere numai banul, avuţia, acolo înceată viaţa celorlalte virtuţi omeneşti şi creştineşti! Au început mai ales la fraţii de preste munţi a se tipări cele mai otrăvitoare cărţi, cari pentru cuprinsul lor scandalos şi otră­vitor, să tipăreau în sute şi mii de exem­plare şi se treceau ca pânea cea de toate zilele. Am apucat a ceti şi eu unele din acele cărţi păcătoase infecţii literare, cari străbă­­teau mai ales în păturile de jos ale socie­tăţii. Şi cine erau răspânditorii lor! Răs­punsul e scurt: aleşii fii a lui Israel! cari pe aceasta cale şi cu puţină trudă, agoni­seau frumoase parale. Lucrul mergea înainte, paralele cur­geau potop şi sărăcăcioasele lor fabrici de înveninare (tipografiile primitive,) să mă­reau într’una, iar stăpânii (proprietarii) lor deveniau tot mai îndrăsneţi şi mai groşi şi la pungă şi la burtă. Apoi chind (?) ai parale, atunci ai şi minte mai multă şi vază mai mare. Doar banul este domnitorul lumeii... (Va urma), simţiu şi voinţa proprie cari toate sunt fa­cultăţi — însuşiri deosebite şi cari nu se pot deriva una dela alta, căci sunt de sine stătătoare. E o mare eroare a deriva bunăoară toate facultăţile spiritului din cugetare, sau din simţire, sau din voinţă ; d­­­acestea facul­tăţi pot fi în contrazicere la­olaltă şi în ace­­laş timp pot se urmeze diferite direcţiuni. Efectul harmonic şi activitatea acelor 3 fa­cultăţi este esprimat în naturei şi în per­sonalitate. Personalitatea omenească poate esista numai pre lângă personalitatea D­­zeească căci una fără alta nu poate fi. In spiritul omenesc înalţă esistenţa Dzeească toate facultăţile spirituale la o treaptă calitativă. Mai întâi se ridică cugetarea şi cunoş­tinţa la raţiune, care fireşte ce nu poate din sine însuşi a forma adevărul, ci trebue, întărită ca organ, să încerce a recunoaşte adevărul şi dreptatea prin crearea lucruri­lor şi referinţelor cari stau între ele şi prin­cipiul suprem adecă Dzeu. Pentru eroarea aceste, esistă principii conducătoare adecă ideile cari mijlocesc contactul recunoştinţei omeneşti cu Dzeu. In simţit să esprimă partea Dzeească ca iubirea universului, iar în voinţă să naşte prin principiul Dzeesc mai înalt — liberta­tea, adecă înălţarea spiritului, căci puterea cu care se poate ridica asupra întregului, e­vzeească, şi interiorul e esprimat prin ade­văr, bunătate şi dreptate. Libertate se află în fiecare om tocmai ca şi raţiunea espri­­mată în personalitatea restrinsă omenească şi espusă progresării sau regresării, căci stările sensuale şi spirituale­­ pot da o di­recţiune opusă şi poate aluneca foarte uşor pe un teritoriu foarte inferior. Aşa­dar, li­bertatea se poate foarte uşor perde în sen­­sualitate şi manifeste în destrăbălarea pati­­nilor şi pasiunilor, poate fi curând nutrită de partea negativă sensuală, care duce în loc la destinaţie, la înşelătorie şi minciună. Omul se perfecţionează prin însoţire cu Dzeu, prin religiune şi completarea cuge­tarea, prin ştiinţa şi voinţa prin creare ac­tivă în arta vieţii practice. Dumnezeu în om este motivul suprem a unităţii şi toţi FOIŢA.­­ De când umbla Dumnezeu cu sfântu Petru pe pământ.*) 1. Când umbla Domnul Isus Cristos cu sfântul Petru pe pământ printre oameni, erau întrebaţi de mulţi, mai de una mai de alta. Unul însă întrebând pe Domnul Cristos dacă păcătueşte omul şi numai gândind la lucruri şi fapte rele, acesta-i respunse: — De vei lua tu omule sare în mână şi închizând palma pumn ca să nu curgă de loc, vei începe a presera peste vasul cu fertură, oare se va săra aceea ? — Ba nu Doamne! respunse omul. — Fereşte-te dar totdeauna de a şi săvârşi ceea ce-ţi poruncesc gândurile cele rele, ce-ţi trec prin minte de multe ori şi vei fi ferit de păcate. II. Odată Dumnezeu cu sf. Petru mer­*) Din broşura: Glume date de G. Maican în Editura «Ciurcu» Braşov, preţul 24 fileri, gând pe un drum, dau de o apă mare, peste care nu putură trece cu picioru. Nu trecu mult şi vine un bogătan cu carii cu patru boi buni, să treacă preste apă. Dzeu îl roagă frumos : — Omule, n’ai face bine să ne treci şi pe noi peste apa aceasta ? Bogatul se face, că nici nu’l aude şi dând biciu boilor strigă: „Cea bourean­­că n’am car de jaf să pun pe toţi sărăn­tocit în el*. Astfel Dumnezeu cu sf. Petru au ră­mas pe ţărmure aşteptând, iar bogatul s’a dus îngânfat. In curând vine un biet om sărac cu doi bouleni slăbuţi. Dumnezeu roagă pe bietul om: «n’ai face bine omule să ne treci şi pe noi ? — Ba vă trec, cum nu, haideţi sus în car, că mult bine voi mai fi făcut şi la alţii. Aşa au trecut cu toţii apa şi când au ajuns dincolo, Dumnezeu au luat sufletul unui bou şi s’au dus. Omul a rămas jelu­­indu-se lângă pagubă, dar Dumnezeu s’a dus şi după ce a mers câtva drum s’a în­tors înapoi şi a zis omului năcăjit: măi omule, tu vei fi zicând acum, că numai de aceea ţi’a murit boul, că ce ne-ai pus­­pe noi în car. — Ba nu oameni buni, nu zic şi nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva; căci or! câţi oameni am mai trecut şi n’am mai pă­ţit nimic — dar acum o fi vrut Dumnezeu aşa cu mine, lui sunt dator să-i mulţumesc şi de bine şi de rău. Auzind aceste vorbe bune Dumnezeu, a plecat cu sf. Petru în drumul lor; după ce s’au depărtat de omul cu năcazul, care a rămas belindu-şi boul, a zis Sf. Petru: — Doamne pentru ce ai pedepsit aşa rău pe omul milos, care ne-a trecut apa şi bogătanului împietrit la inimă, care nici nu te-a ascultat, ţi-ai dat pace ?... Dum­nezeu a răspuns zicând: — Hei Petre ! cum a-şi putea plăti eu omului ce nu-ţi slujeşte ?... Bogătanul nu ne slujeşte nouă, şi pentru aceea n’a fost vrednic de plata noastră; omului ce ne-a slujit nouă, i-am cercat numai credinţa şi văzându-l credincios de bună răsplată, l-oi învrednici! III. Odată Dumnezeu cu sf. Petru mer­gând pe o cărare, dau de niște vii, în cari Pag. 3.

Next