Olteanul, 1910 (Anul 2, nr. 1-52)
1910-01-14 / nr. 3
ANUL II. Nr. 3. Făgăraş, Joi 14 (27) Ianuarie 1910. FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ, SOCIALĂ, CULTURALĂ ŞI ECONOMICĂ. REDACŢIUNEA: Făgăraş. Vár tér Nr. 47. (casele I. Peia). — Vis-à-vis de Magistrat. — Apare în fiecare Joi seara, sub direcţia unui comitet de redacţie. ADMINISTRAŢHUNEA: „ Făgăraş, Várter fir. 47/(casele I. Peia\ ^ — V is-a-vis de M a g i s t r a t.— 6G6TUJL NEAMULUI. Nu rar auzi vorbindu-se, ori scriîndu-se despre: «ogorul neamului nostru românesc*. Şi ce-am şi putea înţelege alta, — sub această frumoasă alcătuire de vorbe, — dacă nu vieaţa românească, în cea mai limpede şi avântată înfăţişare, în toate strădaniile, de-a înnaşte, deştepta şi lămuri, cel mai gingaş, mai curat şi mai puternic simţământ: simţământul de neam. Ogorul nostru, în parte, înţelenit, neîngrijit şi părăsit, nu mai aduce roadele aşteptate, căci printr’asta sărăcindu-se îşi slăbeşte din ce în ce puterea sucurilor grase, cari dau intremântul de lipsă plantelor. Şi de aici provine, că ţarina lucrată produce binecuvântarea celor mai bogate roade, iar cea părăsită e leagănul scaiului, spinilor şi al buruienilor veninoase, întocmai să întâmplă şi cu ogorul neamului, cu vieaţa noastră românească. Pănă când vom avea conducători buni şi adevăraţi, cu gândiri şi uizuinţe curate şi avântate nu numai pentru ţarina lor proprie, ci pentru întregul ogor românesc, ne vom lumina, ne vom deştepta, vom putea cunoaşte calea adevărată, care numai singură duce la bunăstare, ne vom şti feri de relele şi ispitele, cari — fără o minte mai ageră şi mai lămurită — ne vor pune întotdeauna cele mai împotrivitoare piedeci în desvoltarea şi înnaintarea noastră. Asta pe loc, e peste putinţă: ori înnaintăm, mergem înnainte, ori dăm înapoi, una din două, că asta pe loc este numai o amăgire. Şi de-ar fi astfel încă ne-am prăpădi, căci lumina şi înnaintarea sunt mărturiile de îndreptăţire la trai a unui popor. Şi ce e mai scump, mai de preţ, decât ogorul nostru, ce e mai de căpetenie, mai bogat decât vieaţa noastră?!... Numai cât aceste laolaltă să întregesc şi formează traiul bun şi cinstit. Când însă cineva îşi va pierde moşia sa rămasă de la moşi strămoşi, acela nu mult preţ va mai pune şi pe vieaţă. Căci pe lângă ruşinea, dispreţul şi batjocura cu care va fi întâmpinat din partea semenilor săi, îl va mai ajunge şi blăstămul strămoşilor, cari şi-au vărsat sângele pentru acea bucată de loc, şi au apărat-o cu puterea braţelor faţă de puvoiul furios al hoardelor păgâne, fără nume şi număr, cari au lăcomit la frumseţea, bogăţia şi comorile ei. Şi şi-au jertfit chiar vieaţa pentru apărarea moşiei lor... Semnul cel mai puternic, mai desăvârşit şi mai deschilinit în cunoaşterea unui fel de oameni, este limba pe care o vorbesc. Prin limbă să arată vieaţa unui neam şi numai până când un neam îşi păzeşte cu sfinţenie, neastinsă limba, graiul său, numai până atunci este îndreptăţit la vieaţă. Căci numai acela trăeşte, care grăeşte şi numai acela grăieşte care şi trăeşte! A trăi într’un fel şi a vorbi într’alt fel, e a te îmbrăca într’o haină streină, care nu te încălzeşte, dar nici nu ţi-să potriveşte! Şi nu numai, că nu vei mai fi recunoscut de cei cari te-au ştiut odată, dară vei fi şi batjocorit şi alungat, ca unul, ce voieşte a îmbăta lumea cu apă rece, ori a prosti pe cei cari ar voi să’i creadă, că cu toate că D-zeu l’a făcut de-o limbă şi de-o lege, el a schimbat voia lui D-zeu, a uitat de aceia, cari i-au dat vieaţă şi i’a ales altă limbă şi altă lege, care nu cere muncă cinstită şi trai chinuit, ci numai odihnă, trai leneş şi fără multă frământare şi bătaie de cap. Dar ştiut este, că numai prin mişcare să arată vieaţa şi prin urmare, un astfel de om este mort pentru totdeauna şi nu-şi va mai putea redobândi niciodată vieaţa, căci blăstămul neamului său îl va întâmpina pretutindenea, şi în toate veacurile. Să vedem acuma ce înseamnă a munci în ogorul neamului şi de o cinste, vază şi recunoştinţă au să se bucure aceia, cari muncesc în ogorul neamului. Tot acela, care simte, lucră şi să jertfeşte pentru un frate al său e lăudat atât înnaintea oamenilor cât şi înnaintea lui D-zeu. Ce vom zice însă de aceia, cari lucră şi să jertfesc pentru un neam întreg? Cum vom lăuda şi vom mărturisi tăria sufletelor lor neprihănite ?... Iubirea, ce şi-o arată unul fieştecarele dintre fiii aceluiaş neam faţă de limba, legea şi de portul său este una dintre cele mai de căpetenie fapte în ogorul neamului. Şi numai până atunci până când focul acestei iubiri nu să va stinge, numai până atunci, zicem, avem nădejdi hotărâte în viitorul neamului aceluia. Orice lucru — fie ori cât de neînsemnat — atât cu fapta, cât şi cu cuvântul spre binele, folosul, luminarea şi ridicarea fraţilor de acelaş graiu şi lege, atât ca conducător, sfătuitor, muncitor cu condeiul, ori cu braţul, cât şi ca supus, ascultător, ori binevoitor; sunt tot atâtea fapte de laudă în ogorul neamului. Sunt apoi aşa zişii: «mecenaţi», marii binefăcători ai neamului, veşnic nemuritori, cari întreagă agonisita minţii şi muncii lor, cu mutarea la cele vecinice, o dăruiesc neamului, care le-a dat vieaţă şi în cele mai multe cazuri şi un traiu mai bun. Aceştia sunt stâlpii pe cari să întăreşte şi ridică jalnică şi puternică cetatea nebiruită a neamului. Aceştia sunt izvorul, dătător de lumină şi vieaţă al celor săraci atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Numele acestora vor fi, pentru toate veacurile, întipărite cu slove neşterse în inimile tuturor fiilor unui neam; iar capetele lor vor fi încununate cu cununa veşnicei aduceri aminte şi a recunoştinţei. Ce va fi însă de cei ce îşi vând sufletul Satanei?... Al acelora va fi iadul: ura şi urgia neamului întreg, blăstămul stră