Olteanul, 1910 (Anul 2, nr. 1-52)

1910-01-14 / nr. 3

ANUL II. Nr. 3. Făgăraş, Joi 14 (27) Ianuarie 1910. FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ, SOCIALĂ, CULTURALĂ ŞI ECONOMICĂ. REDACŢIUNEA: Făgăraş. Vár­ tér Nr. 47. (casele I. Peia). — Vis-à-vis de Magistrat. —­ Apare în fie­care Joi seara, sub direcţia un­ui comitet de redacţie.­­ ADMINISTRAŢHUNEA: „ Făgăraş, Várter fir. 47/(casele I. Peia\ ^ — V i­s-a-vis de M a g i s t r a t.— 6G6TUJL NEAMULUI. Nu rar auzi vorbindu-se, ori scri­­îndu-se despre: «ogorul neamului no­stru românesc*. Şi ce-am şi putea în­ţelege alta, — sub această frumoasă alcătuire de vorbe, — dacă nu vieaţa românească, în cea mai limpede şi avântată înfăţişare, în toate strădani­ile, de-a înnaşte, deştepta şi lămuri, cel mai gingaş, mai curat şi mai pu­ternic simţământ: simţământul de neam. Ogorul nostru, în parte, înţele­­nit, neîngrijit şi părăsit, nu mai aduce roadele aşteptate, căci printr’asta să­­răcindu-se îşi slăbeşte din ce în ce puterea sucurilor grase, cari dau in­­tremântul de lipsă plantelor. Şi de aici provine, că ţarina lucrată produ­ce binecuvântarea celor mai bogate roade, iar cea părăsită e leagănul sca­iului, spinilor şi al buruienilor ve­ninoase, întocmai să întâmplă şi cu ogo­rul neamului, cu vieaţa noastră ro­mânească. Pănă când vom avea conducători buni şi adevăraţi, cu gândiri şi uizu­­inţe curate şi avântate nu numai pen­tru ţarina lor proprie, ci pentru între­gul ogor românesc, ne vom lumina, ne vom deştepta, vom putea cunoa­şte calea adevărată, care numai sin­gură duce la bunăstare, ne vom şti feri de relele şi ispitele, cari — fără o minte mai ageră şi mai lămurită — ne vor pune întotdeauna cele mai împotrivitoare piedeci în desvoltarea şi înnaintarea noastră. A­sta pe loc, e peste putinţă: ori înnaintăm, mergem înnainte, ori dăm înapoi, una din două, că a­sta pe loc este numai o amăgire. Şi de-ar fi astfel încă ne-am prăpădi, căci lumina şi înnaintarea sunt mărturiile de îndreptăţire la trai a unui popor. Şi ce e mai scump, mai de preţ, decât ogorul nostru, ce e mai de că­petenie, mai bogat decât vieaţa noa­stră?!... Numai cât aceste la­olaltă să întregesc şi formează­ traiul bun şi cinstit. Când însă cineva îşi va pierde moşia sa rămasă de la moşi strămoşi, acela nu mult preţ va mai pune şi pe vieaţă. Căci pe lângă ruşinea, dis­preţul şi batjocura cu care va fi în­tâmpinat din partea semenilor săi, îl va mai ajunge şi blăstămul strămoşilor, cari şi-au vărsat sângele pentru acea bucată de loc, şi au apărat-o cu pu­terea braţelor faţă de puvoiul furios al hoardelor păgâne, fără nume şi nu­măr, cari au lăcomit la frumseţea, bo­găţia şi comorile ei. Şi şi-au jertfit chiar vieaţa pentru apărarea moşiei lor... Semnul cel mai puternic, mai de­săvârşit şi mai deschilinit în cunoaş­terea unui fel de oameni, este limba pe care o vorbesc. Prin limbă să arată vieaţa unui neam şi numai până când un neam îşi păzeşte cu sfinţenie, ne­­astinsă limba, graiul său, numai până atunci este îndreptăţit la vieaţă. Căci numai acela trăeşte, care grăeşte şi numai acela grăieşte care şi trăeşte! A trăi într’un fel şi a vorbi într’alt fel, e a te îmbrăca într’o haină strei­nă, care nu te încălzeşte, dar nici nu ţi-să potriveşte! Şi nu numai, că nu vei mai fi recunoscut de cei cari te-au ştiut odată, dară vei fi şi batjocorit şi alungat, ca unul, ce voieşte a îmbăta lumea cu apă rece, ori a prosti pe cei cari ar voi să’i creadă, că cu toate că D-zeu l’a făcut de-o limbă şi de-o lege, el a schimbat voia lui D-zeu, a uitat de aceia, cari i-au dat vieaţă şi i’a ales altă limbă şi altă lege, care nu cere muncă cinstită şi trai chinuit, ci numai odihnă, trai leneş şi fără multă frământare şi bătaie de cap. Dar ştiut este, că numai prin mişcare să arată vieaţa şi prin urmare, un astfel de om este mort pentru tot­deauna şi nu-şi va mai putea redo­bândi nici­odată vieaţa, căci blăstă­mul neamului său îl va întâmpina pre­­tutindenea, şi în toate veacurile. Să vedem acuma ce înseamnă a­­ munci în ogorul neamului şi de o cinste, vază şi recunoştinţă au să se bucure aceia, cari muncesc în ogorul neamului. Tot acela, care simte, lucră şi să jertfeşte pentru un frate al său e lă­udat atât înnaintea oamenilor cât şi înnaintea lui D-zeu. Ce vom zice însă de aceia, cari lucră şi să jertfesc pen­tru un neam întreg? Cum vom lăuda şi vom mărturisi tăria sufletelor lor neprihănite ?... Iubirea, ce şi-o arată unul fieşte­­carele dintre fiii aceluiaş neam faţă de limba, legea şi de portul său este una dintre cele mai de căpetenie fapte în ogorul neamului. Şi numai până atunci până când focul acestei iubir­i nu să va stinge, numai până atunci, zicem, avem nădejdi hotărâte în vi­itorul neamului aceluia. Orice lucru — fie ori cât de ne­însemnat — atât cu fapta, cât şi cu cuvântul spre binele, folosul, lumina­rea şi ridicarea fraţilor de­ acelaş graiu şi lege, atât ca conducător, sfătuitor, muncitor cu condeiul, ori cu braţul, cât şi ca supus, ascultător, ori bine­voitor; sunt tot atâtea fapte de laudă în ogorul neamului. Sunt apoi aşa zişii: «mecenaţi», marii binefăcători ai neamului, veşnic nemuritori, cari întreagă agonisita minţii şi muncii lor, cu mutarea la cele veci­­nice, o dăruiesc neamului, care le-a dat vieaţă şi în cele mai multe ca­zuri şi un traiu mai bun. Aceştia sunt stâlpii pe cari să întăreşte şi ridică jal­nică şi puternică cetatea nebiruită a neamului. Aceştia sunt izvorul, dătă­tor de lumină şi vieaţă al celor săraci atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Numele acestora vor fi, pentru toate veacurile, întipărite cu slove neşterse în inimile tuturor fiilor unui neam; iar capetele lor vor fi încunu­nate cu cununa veşnicei aduceri amin­te şi a recunoştinţei. Ce va fi însă de cei ce îşi vând sufletul Satanei?... Al acelora va fi iadul: ura şi ur­gia neamului întreg, blăstămul stră­

Next