Olteanul, 1911 (Anul 3, nr. 1-44)

1911-01-01 / nr. 1

ANUL Ili. Fâgaraş, Sâmbătă 1 (14) Ianuarie 1911. Nr. 1. INSERŢIUNI: se primesc cu preţuri reduse. Scrisori nefran­cate se refuză. Manuscripte nu se înapoiază. ABONAMENT: pentru Austro-Ungaria: ■ Pe an cor. 5.— : Pe­­I, an co 2.50 pentru : Romania şi streinatate : Pe an cor. 10.— : Un nr. 10 fill ■rfWVWvWVSA// FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ, SOCIALĂ, CULTURALĂ ȘI ECONOMICĂ. SenWWWIN­BIWWWM* VOIM REDACȚIUNEA: Făgaras, Vár-tér Nr. 47. (casele I. P^ia). V i s - a - v?i s de Magistrat. tîr I Apare în fie­care joi seara, sub% ", direcția unui comitet de redacție. ADMINISTRAȚI­UNEA: făgăraş, Vár-tér fir. 47, (casele I- Peia — Vis-à-vis de Magistrat. — * INVITARE LA ABONAMENT. O reprivire peste trecut.) înainte de toate mulţumim lui D-zeu, că ne a ajutat ca să putem lucra cu folos în ogorul neamului. El, Stăpânul a fost a­­cela care ne-a întărit încredinţa, că sămânţa bună ce o vom arunca va prinde rădăcini, s’a desvolta, va înflori şi va produce roade bune în ogorul neamului românesc obidit de dincoace de Carpaţi. In rândul al doilea mulţumim tuturor colaboratorilor interni şi esterni ai foaiei noastre, rugăndu-i ca nici pe viitor să nu-şi uite de noi, ci să scrie ca şi pănă acum cu acelaşi foc, cu aceiaşi dragoste de neam, a­­ducându şi aminte, că cu toţii suntem da­tori a lucra pentru luminarea poporului din care facem parte şi să nu peardă nici când din vedere programul ce-l avem. In rândul al treilea mulţumim tuturor sprijinitorilor foii noastre, tuturor binevoi­torilor, cari pricepând rostul foaiei noastre, au răspândit foaia noastră în cercuri cât mai largi, aşa încât astăzi «Olteanul» nu­mără pre lângă o mulţime de abonaţi şi sprijinitori ai săi în Transilvania şi Unga­ria, o mulţime şi în România liberă şi chiar şi în Basarabia şi a trecut oceanul şi în America, îl poate vedea omul şi ceti. Dacă ne întrebăm, că în ce chip, în­­trun timp relativ scurt, căci abia acum în­tră în anul al 3-lea al existenţei sale, a pu­tut „Olteanul’­ să câştige inimile oamenilor de bine şi să se răspândească tot mai mult şi mai mult. Răspunsul îl vom afla uşor, «Oltea­nul» a avut de la început un program foarte bun şi anume: Luminarea ţăranului român, stârpirea relelor moravuri ce domnesc la poporul nostru, a­­râtarea căilor ce duc la fericire pe poporul nostru, arătarea căilor ce duc la păstrarea limbei şi legii strămoşeşti, acestea ne-au fost şi ne sunt deviza, a lăuda şi preamări pe cei vrednici, a distruge şi nimici pe cei nedemni şi mişei. Nime nu poate contesta adevărul ce­lor de mai sus, căci noi nu ne-am abătut şi nu ne vom abate nici când de la progra­mul nostru de muncă. Mângâiat este sufletul nostru acum la începutul unui nou an de muncă dacă ve­dem, că numărul abonaţilor noştri creşte pe zi ce merge, dar şi mai mângâiaţi ne-am simţi dacă am vedea, că şi ţăranul nu nu­mai inteligenţa, înţeleg preoţii şi învăţătorii etc., ar abona tot mai mult foaia noastră anume scrisă pe înţelesul tuturor. In nădejdea, că unul fie­care cetitor tiffi­ de-al f­iiei n­oastre va ceti-o la prelinii săi îndum­iăndu-i s'o aboneze şi ei şi ne vor o­­nora cu trimiterea abonamentului pe anul 1911, cu mandat poştal, le dorim tuturor a­­bonenţilor şi viitorilor abonenţi­­. «An nou fericita Redacţiunea. — In trecut şi acum. — Printre multele sărbători pe cari diversele popoare şi în special popo­rul nostru românesc, le prăznueşte în decursul unui an, de bună seamă una dintre cele mai de căpetenie este şi Sân Văsii (Sf. Vasile) sau cum mai obicnuit să uzitează în limbajul co­mun: Anul nou. Aceasta este sărbâtoarea pe care toate popoarele din cele mai îndepăr­tate timpuri au adoptat’o prăznuind’o cu adevărată cinste împărătească. Pentru ca să ne convingem de a­­ceasta n’avem decât să deschidem fi­lele colbuite ale istoriei mitologice din trecutul îndepărtat şi uşor vom vedea cum Fenicienii, Egiptenii, Chaldeii, po­poare azi dispărute, dar cari odinioară au jucat un rol atât de însemnat în lume, cinsteau încheierea şi începutul anului. Pe un car împodobit cu toate mi­nunăţiile epocei de pe acele vremuri, tras de doi plăvani albi ca spuma lap­telui, să puneau două poloboace (bu­toaie) deopotrivă de mari, în cari de mai nainte să închideau cu de-a sila, un bătrân şi un tânăr din cei eşiţi la sorţi pentru a fi sacrificaţi. In zgomotul asurzitor al ciocăni­­turilor, al sbieretelor şi hopăiturilor mulţimei, erau purtaţi pe străzile şi pieţele oraşelor, pe sub porţile şi ar­curile de triumf ridicate într’adins, iar când să făcea de miezul nopţii, urcând pe o colină, cele mai­ de multe ori im­provizată, carul să răsturna iar polo­­boacele o luau de-a dura pănă ce să afundau într’un şanţ adânc, mai dina­inte săpat! Aci, cei doi nenorociţi prin sfor­ţări uriaşe spărgeau fundurile poloboa­celor şi apoi să încăerau la luptă pe viaţă şi pe moarte, pănăce unul din ei, de obicei bătrânul cădea răpus. După această ispravă, la care mul­ţimea adunată lua parte, îndrăzneţul învingător servindu-se de leşul celui omorât şi lemnul poloboacelor îşi face un parapet cu ajutorul căruia poate părăsi adâncurile şanţului îndreptân­­du-se spre norodul care-1 primeşte cu mare bucurie şi cu cinste ca­­ pe un salvator. In timp ce altă mulţime de oameni vine să bocească şi să îngroape cu cinstea cuvenită pe cel omorât, după ce preoţii, după obiceiul lor pe acele vremuri, pecetluiau groapa pentru ca să se asigure că cel îngropat nu are să se mai scoate ca sa ie aduca pri­mejdii, boale, zavistii şi alte nenoro­ciri, se aşeza masa deasupra gropii şi cei adunaţi ospătau din bucatele aduse din belşug în cinstea celui săr­bătorit. La masa de frunte, aşezat pe un tron împodobit cu flori şi cu tot fe­lul de bogăţii, învingătorul, purtând o coroană de vitejie pe cap, cu corpul înfăşurat în purpură ca regii, gusta cel dintâi din toate bucatele aduse la ma­să şi numai după aceea era slobod să guste şi poporul. După ce preoţii dedeau binecu­vântarea, să servea vinul dătător de viaţă, după care cel sărbătorit împur­purat cum să găsea era sacrificat, ars de viu. Lupta aceasta dintre un bătrân şi un tânăr simbolizează lupta dintre anul vechiu şi anul nou. Masa îmbel­şugată simbolizează bogăţia anului ca­re vine, iar sacrificarea sau arderea celui învingător simbolizează curăţia anului, să fie curat ca focul. Vedem deci apoi la Evrei, la Greci la Romani, la Perşi, câtă cinste să fă­cea sărbătorii anului nou. E drept că obiceiurile barbare de pe vremuri s’au mai atenuat, nu se mai sacrificau acum vieţi omeneşti, dar în schimb nu era cruţată viaţa a­­nimală.

Next