Olteanul, 1913 (Anul 5, nr. 1-52)

1913-01-24 / nr. 4

ANUL V. Făgăraş, Joi 24 Ianuarie (6 Febr.) 1913. Nr. 4. Romana şi streinatate Pe an cor. 10.— Un nr. 10 fill. —OLTEANUL FOAIE SĂPTĂMĂNALĂ, SOCIALĂ, CULTURALĂ ŞI ECONOMICĂ. ABONAMENT: pentru Austro-Ungaria. Pe an cor. 5.— Pe '/, an co 2.50 pentru Director: DR- 16 AN ŞENGHEA. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Tupăraş, Var­ter Nr. 47, (casele I. Pgia). INSERŢIUNI se primesc cu preţuri reduse. Scrisori nefran­cate se refuză. Manuscripte nu se înapoiază. EDITOR-PROPRIETAR: CONSTANTIN POPP. O ordinaţiune fără păreche şi încă ceva . . . Ne aflăm iarăşi în situaţiunea nu tocmai plăcută a infera la răboj fapte, cari numai cinste nu ne pot face. In viaţa noastră administrativă mergem tot din rău în mai spre rău. Toate tagmele de intelectuali vor fi având plângerile şi năcazurile lor. Invăţătorimea română în special, are multe dureri de alinat. Noi ca croni­cari credincioşi trebue, fără parţialitate, să sbiciuim păcatele sociale, să ne o­­punem­ nedreptăţii şi pe ranele vechi sau nouă să aplicăm felul roşu. Po­porul nostru de multe lucruri îşi va fi putând da seamă, numai de impor­tanţa învăţătorilor în viaţa culturală nu. Nici nu pretindem însă, ca popo­rul nostru în scurta lui viaţă de om liber, să fi pătruns în miezul trebuin­ţelor noastre culturale, ştienţifice. .. A pretinde de la poporul nostru o repede avansare pe soclul ştienţific, ar însemna a forţa broasca ca"Tiîîr’o" clipă să ajungă mărimea boului. Este însă dureros, când vedem că şi bărbaţii cu carte, intelectualii, nu pricep, sau nu vreau să priceapă cea­­ce trebue. Pe de o parte pe unii dintr­e inte­lectualii noştri îi omoară invidia, pe de altă parte unii îşi manifestează reavoinţa faţă de cutare sau cutare breslă de intelectuali. Avem o ştire prefăcută în ordi­naţiune odată de conzistorul român din Arad, care răspunzând petiţiunei unui învăţător zice, că: „­învăţătorul în caz de morb trebue să-şi ceară con­cediu dela conzistor înainte de a se bol­­novi*. Această ordinaţiune a creiat-o — se vede — anul 1913, anul căro­ra la mulţi este un număr odios. In­­chipuiţivă stimaţilor cetitori acest ne­fericit decis, ca o glumă de April sau ca o şagă, care sboară din gură in gură. Noi faţă de această ordinaţiune trebue să avem cele mai apăsate cu­vinte. Din această ordinaţiune fără pă­reche în analele ordinaţiunilor consis­toriale, tragem conclusiunea, că învă­ţătorul român trebue să fie un Semi­­dumnezeu, care să ştie dâci clipa în­bolnăvirii sale. Veneratul consistor din Arad, poate că făcea bine dacă pentru învăţătorii aparţinătorii epar­­chiei sale, fixa în special şi ceasul în­­bolnăviri lor, pentru ca să ştie când şi cum să le acoarde concediul, sau că deodată cu această guguman­ă ordinaţiune să institue şi un revizor-medic, care să cerceteze pe învăţători pe la casele lor, ca să-i în­trebe de sănătate. Nu am dori ca să mai cetim de multe ori ordinaţiuni de felul acesta, căci pe lângă că ne face să zâmbim, ne mai tulbură mintea şi sângele. Ne trebue să ne folosim de as­cuţişul frazelor pentru­ că să dovedim netemeinicia şi nonsensul acelei ordi­naţiuni, pentru că ea se descvalifică şi dejudecă pe sine însăşi. Ne mirăm numai cum de s’a pu­­tut da în vileag o ordinaţiune^atât^de ''şugubeaţă. Oare consistorul săsesc sau epi­scopatele ungureşti, sau scaunele şco­lare de ce nu creează şi ele ordina­ţiuni de felul acesta? Şi suntem cu­rioşi că Veneratul consistor din Arad îşi va susţinea întru toate ordinaţiunea sa? Învăţătorii după cum ştim totdea­una sau supus poruncilor forurilor su­perioare bisericeşti, aşa şi de astădată vor înghiţi acest hap. Ne mai vine însă a crede, că timpul va adeveri netemei­nicia şi încorectitatea acelei ordinaţi­uni şi că ea va cădea de sine. Deci nu ne miră împrejurarea, când vedem că poporul nostru în mul­te privinţe bate căi piezişe, când căr­turari de-ai noştri vin în contrazicere cu chiar poruncile firii... . . . Ştim positiv, că învăţătorii de la stat sau alţi funcţionari ai statu­lui, în cas de morb sunt supliniţi prin substituţi pe cari îi plăteşte statul, sau comitatul. Este ştiut că un învăţător de stat în caz de boală — chiar ar dura aceea şase luni — este substi­tuit prin un altul, fără a avea cel bol­nav vreo detragere din leafa sa. în­văţătorii — între noi fie zis — chiar şi cei mai comozi, credem că nu au dorinţa a fi bolnavi, ca să aibă motiv a-şi cere concediu pe o durată de timp mai lungă sau mai scurtă, dar împo­triva lui Dumnezeu nu ne putem pu­ne. Dar să vede că învăţătorul ro­mân şi în atari cazuri să deosebeşte de cei de stat. Învăţătorul român în caz de boa­lă, în loc să fie ajutorat din vreo par­te este constrâns a-şî plăti din salarul propriu substitutul. Unde este aici dreptatea, unde este sentimentul ajutorării reciproce, unde este sentimentul de umanitate?! învăţătorii români, prin bunăvoinţă şi îngăduinţa ce îi caracterizează, au dus fără să şovăiască jugul năcazurilor, jugul sclăviei, pentrucă ochi au avut, dar n’au văzut, urechi au avut, dar nau auzit. La cine să te plângi, când te loveşti la tot pasul de sprijinitori maşteri. Sufletul nostru totdeauna a trebuit să fie îmbrăcat în haină cerni­tă, căci cei sus puşi, adeseori, în loc de a trimite celor suferinzi, balsam a­­linător, iTau­ pregetat a trib­ute­­ a­­dresa subalternilor înfruntări şi dojeni. Deci plângere la frunză şi la iarbă şi îţi îneacă suferinţa, iată stări şi luc­ruri din domeniul administraţiunei noastre şcolare, bisericeşti Căci cum am putea numi altcum aceste lucruri, decât chestii de administraţiune. De­cernând mai departe alte cauze de natură administrativă financiare, aflăm că situaţia materială a învăţătorilor în­că şi acum este destul de mohorâtă. Dacă am face o statistică fidelă, a tu­turor învăţătorilor români, cari numai pe hârtie au salarul, dar în realitate nu — atunci am ajunge la rezultate şi cifre jalnice. Multe dintre senatele noastre scolastice s’au grăbit a răs­punde legii şcolare din 1907, că ade­că au ridicat salarul învăţătorilor la 1000 coroane, conform legii. Parte mare de învăţători, de fapt, încă nici astăzi nu-şi primesc salarul dictat de lege. ... Şi încă ceva. Autorităţile şco­lare prea puţin îşi bat încă şi acum capul cu regularea competinţelor în­­văţătoreşti. Dacă nu venea Apponyi cu as­cuţişul legii sale, învăţătorii şi-ar târâ încă şi astăzi viaţa în mocirla miseriei. Pare că e numai ori, când învă­ţătorii români au luat jurnalistica cu

Next