Olteanul, 1913 (Anul 5, nr. 1-52)
1913-01-24 / nr. 4
ANUL V. Făgăraş, Joi 24 Ianuarie (6 Febr.) 1913. Nr. 4. Romana şi streinatate Pe an cor. 10.— Un nr. 10 fill. —OLTEANUL FOAIE SĂPTĂMĂNALĂ, SOCIALĂ, CULTURALĂ ŞI ECONOMICĂ. ABONAMENT: pentru Austro-Ungaria. Pe an cor. 5.— Pe '/, an co 2.50 pentru Director: DR- 16 AN ŞENGHEA. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Tupăraş, Varter Nr. 47, (casele I. Pgia). INSERŢIUNI se primesc cu preţuri reduse. Scrisori nefrancate se refuză. Manuscripte nu se înapoiază. EDITOR-PROPRIETAR: CONSTANTIN POPP. O ordinaţiune fără păreche şi încă ceva . . . Ne aflăm iarăşi în situaţiunea nu tocmai plăcută a infera la răboj fapte, cari numai cinste nu ne pot face. In viaţa noastră administrativă mergem tot din rău în mai spre rău. Toate tagmele de intelectuali vor fi având plângerile şi năcazurile lor. Invăţătorimea română în special, are multe dureri de alinat. Noi ca cronicari credincioşi trebue, fără parţialitate, să sbiciuim păcatele sociale, să ne opunem nedreptăţii şi pe ranele vechi sau nouă să aplicăm felul roşu. Poporul nostru de multe lucruri îşi va fi putând da seamă, numai de importanţa învăţătorilor în viaţa culturală nu. Nici nu pretindem însă, ca poporul nostru în scurta lui viaţă de om liber, să fi pătruns în miezul trebuinţelor noastre culturale, ştienţifice. .. A pretinde de la poporul nostru o repede avansare pe soclul ştienţific, ar însemna a forţa broasca ca"Tiîîr’o" clipă să ajungă mărimea boului. Este însă dureros, când vedem că şi bărbaţii cu carte, intelectualii, nu pricep, sau nu vreau să priceapă ceace trebue. Pe de o parte pe unii dintre intelectualii noştri îi omoară invidia, pe de altă parte unii îşi manifestează reavoinţa faţă de cutare sau cutare breslă de intelectuali. Avem o ştire prefăcută în ordinaţiune odată de conzistorul român din Arad, care răspunzând petiţiunei unui învăţător zice, că: „învăţătorul în caz de morb trebue să-şi ceară concediu dela conzistor înainte de a se bolnovi*. Această ordinaţiune a creiat-o — se vede — anul 1913, anul cărora la mulţi este un număr odios. Inchipuiţivă stimaţilor cetitori acest nefericit decis, ca o glumă de April sau ca o şagă, care sboară din gură in gură. Noi faţă de această ordinaţiune trebue să avem cele mai apăsate cuvinte. Din această ordinaţiune fără păreche în analele ordinaţiunilor consistoriale, tragem conclusiunea, că învăţătorul român trebue să fie un Semidumnezeu, care să ştie dâci clipa înbolnăvirii sale. Veneratul consistor din Arad, poate că făcea bine dacă pentru învăţătorii aparţinătorii eparchiei sale, fixa în special şi ceasul înbolnăviri lor, pentru ca să ştie când şi cum să le acoarde concediul, sau că deodată cu această gugumană ordinaţiune să institue şi un revizor-medic, care să cerceteze pe învăţători pe la casele lor, ca să-i întrebe de sănătate. Nu am dori ca să mai cetim de multe ori ordinaţiuni de felul acesta, căci pe lângă că ne face să zâmbim, ne mai tulbură mintea şi sângele. Ne trebue să ne folosim de ascuţişul frazelor pentru că să dovedim netemeinicia şi nonsensul acelei ordinaţiuni, pentru că ea se descvalifică şi dejudecă pe sine însăşi. Ne mirăm numai cum de s’a putut da în vileag o ordinaţiune^atât^de ''şugubeaţă. Oare consistorul săsesc sau episcopatele ungureşti, sau scaunele şcolare de ce nu creează şi ele ordinaţiuni de felul acesta? Şi suntem curioşi că Veneratul consistor din Arad îşi va susţinea întru toate ordinaţiunea sa? Învăţătorii după cum ştim totdeauna sau supus poruncilor forurilor superioare bisericeşti, aşa şi de astădată vor înghiţi acest hap. Ne mai vine însă a crede, că timpul va adeveri netemeinicia şi încorectitatea acelei ordinaţiuni şi că ea va cădea de sine. Deci nu ne miră împrejurarea, când vedem că poporul nostru în multe privinţe bate căi piezişe, când cărturari de-ai noştri vin în contrazicere cu chiar poruncile firii... . . . Ştim positiv, că învăţătorii de la stat sau alţi funcţionari ai statului, în cas de morb sunt supliniţi prin substituţi pe cari îi plăteşte statul, sau comitatul. Este ştiut că un învăţător de stat în caz de boală — chiar ar dura aceea şase luni — este substituit prin un altul, fără a avea cel bolnav vreo detragere din leafa sa. învăţătorii — între noi fie zis — chiar şi cei mai comozi, credem că nu au dorinţa a fi bolnavi, ca să aibă motiv a-şi cere concediu pe o durată de timp mai lungă sau mai scurtă, dar împotriva lui Dumnezeu nu ne putem pune. Dar să vede că învăţătorul român şi în atari cazuri să deosebeşte de cei de stat. Învăţătorul român în caz de boală, în loc să fie ajutorat din vreo parte este constrâns a-şî plăti din salarul propriu substitutul. Unde este aici dreptatea, unde este sentimentul ajutorării reciproce, unde este sentimentul de umanitate?! învăţătorii români, prin bunăvoinţă şi îngăduinţa ce îi caracterizează, au dus fără să şovăiască jugul năcazurilor, jugul sclăviei, pentrucă ochi au avut, dar n’au văzut, urechi au avut, dar nau auzit. La cine să te plângi, când te loveşti la tot pasul de sprijinitori maşteri. Sufletul nostru totdeauna a trebuit să fie îmbrăcat în haină cernită, căci cei sus puşi, adeseori, în loc de a trimite celor suferinzi, balsam alinător, iTau pregetat a tribute adresa subalternilor înfruntări şi dojeni. Deci plângere la frunză şi la iarbă şi îţi îneacă suferinţa, iată stări şi lucruri din domeniul administraţiunei noastre şcolare, bisericeşti Căci cum am putea numi altcum aceste lucruri, decât chestii de administraţiune. Decernând mai departe alte cauze de natură administrativă financiare, aflăm că situaţia materială a învăţătorilor încă şi acum este destul de mohorâtă. Dacă am face o statistică fidelă, a tuturor învăţătorilor români, cari numai pe hârtie au salarul, dar în realitate nu — atunci am ajunge la rezultate şi cifre jalnice. Multe dintre senatele noastre scolastice s’au grăbit a răspunde legii şcolare din 1907, că adecă au ridicat salarul învăţătorilor la 1000 coroane, conform legii. Parte mare de învăţători, de fapt, încă nici astăzi nu-şi primesc salarul dictat de lege. ... Şi încă ceva. Autorităţile şcolare prea puţin îşi bat încă şi acum capul cu regularea competinţelor învăţătoreşti. Dacă nu venea Apponyi cu ascuţişul legii sale, învăţătorii şi-ar târâ încă şi astăzi viaţa în mocirla miseriei. Pare că e numai ori, când învăţătorii români au luat jurnalistica cu