Opinia, iunie 1897 (Anul 1, nr. 27-50)

1897-06-10 / nr. 33

*­­ "f­­ A­ DARUL M. S. REGELUI Aflmin­istratie Prim­ilivă Ultimele nevoi prin cari trecurăm au învederat o dată mai mult că, adoptînd prea de grabă forme oc­cidentale, n’am avut încă vreme să ne ajustăm haina pe trup, şi că, în nămolul de legi şi regulamente, a­­desea contradictorii, soluţiile sunt tîrzii — cînd se întîmplă să fie bune. Ploaia de săptămânile trecute a întrerupt circulaţia pe căile ferate. Fenomenul era neînlăturabil, o re­cunoaştem, dar urmările lui ar fi putut fi mai puţin supărătoare dacă diferitele organe administrative ar fi ştiut să se ridice la înălţimea împrejurărilor. Aşa, s’a rupt terasamentul liniei ferate dintre Banca şi Roşeşti; co­municaţia trenurilor s’a făcut cîte­­va zile cu transbordament şi în cele din urmă s’a întrerupt cu desăvîr­­şire. Admitem că nu se putea face alt­fel. Dar poşta? E cu putinţa ca un centru de im­portanţa Iaşului să fie izolat săp­­tămîni întregi de restul terei? Pricepem că linia se deteriorase aşa fel în­cît necesita reparaţii lungi pentru a face posibil traficul de că­lători şi de mărfuri; dar — slava Domnului! — inundaţiile n’au fost aşa de generale în­cît prin nici un punct lăturalnic să nu fie cu pu­tinţă trecerea unei căruţe care să transporte mesageria uşoară. Purtarea stăpînirea în această îm­prejurare nenorocită dovedeşte că diferitele ramuri de administraţii sunt preocupate numai de înteresul lor bănesc şi că, în circumstanţe grele, nici n’au vreme măcar să se gîndească la serviciul ce datoresc publicului. Dar cei cari hotărăsc la direcţia generala a drumurilor de fier nu sunt numai negligent­ şi lipsiţi de spirit practic, ci adesea iau dispo­­ziţiuni de acelea cari nu se pot ca­lifica cu indulgenţă. Spre pildă : In ziua de 30 mai, porneşte din Bucureşti un tren accelerat pentru Iaşi. Călătorii, se înţelege, plătesc tarifa pentru întreaga distanţă. La staţia Albeşti, însă, comunicaţia e întreruptă şi trenul se întoarce îna­poi la Bucureşti. Casierul restitui călătorilor taxa de transport dar le reţine suma corespunzătoare pen­tru distanţa Albeşti-Bucureşti! De ce ? Pentru serviciul făcut ? Dar ce serviciu e acela cînd, pe o­­mul care merge la Iaşi, îl plimbi pînă la o staţie oare care şi-l a­­duci înapoi la Bucureşti? Poate pentru ca statul să se des­păgubească de cheltuielile pe cari le-a făcut montînd acest tren ? Dar ce raţionament e acesta? Ce ar zice directorul general al căilor ferate dacă, comandîndu-şi haine la un croitor, ’i s’ar aduce o pereche de cizme, şi ’i s’ar cere plată pen­tru motivul că negustorul, de­şi nu’i a executat comanda, a făcut, totuşi, cheltueli? Nu e aşa că e absurd —dacă nu e... alt­fel? Cu drumurile de fier, însă, bir­­nicii nedreptăţiţi au o consolare : cazurile cînd se întrerup trenurile şi se încurca contabilitatea respec­tivă sunt, din fericire, rare. Nu tot aşa e cu poşta şi tele­graful, ale căror încurcături sunt permanente, cum permanent este şi serviciul acesta din multe puncte de vedere important . Scrisori cari nu ajung la desti­naţie şi telegrame cari ajung ca scrisorile, sunt fapte de toată ziua fără să mai vorbim de sacii cu misive cari fac adesea înconjurul reţelei poştale până să ajungă la destinaţie. Dar pe Ungă aceste scă­pări din vedere, cum le numesc amploiaţii vinovaţi, se petrec, la direcţia generala a poştelor şi te­legrafelor, neorîndueli de caii ar rîde cu hohote dacă n’ar fi revol­tat de atîta inepţie. Pe cînd resboiul greco-turc era in toiul lui, administraţia ziarului Epoca trimite, din Bucureşti, un man­dat telegrafic pentru coresponden­tul său special din Atena. Funcţionarul de la ghişetul tele­grafului primeşte banii, încasează taxa pentru depeşă şi liberează chi­tanţa cuvenită. De­şi îndeplinită a­­ceastă formalitate, însă, corespon­dentul Epoceî se plînge peste o sep­­tămînă că n’a primit paralele. Ad­ministraţia ziarului, crezînd că scri­soarea e pornită din Atena înainte de a fi sosit mandatul telegrafic, nu se alarmează; iar corespondentul, so­cotind că e condemnat la post şi rugăciune, se resemnează să înghită de două ori în sec şi o dată de­geaba. Peste o septămînă, administraţia ziarului trimite alt mandat, şi, pe cînd el se faceau formalităţile, cer­cetează despre soarta banilor ex­pediaţi deja. După cercetări multe şi laborioase se descopere că, între Romînia şi Grecia ne-existînd con­­venţiune, mandatul nu s’a expediat şi că din pricina aceasta, banii co­respondentului şed binişor în casa oficiului telegrafo-poştal! Faţă cu aşa scăpări din vedere ori cit ar fi de şovinist nu te poţi opri de a compara telegraful nos­tru cu poşta lui Wilner..... Dar şicanele pe cari le întîmpină negustorii la vămuirea mărfurilor? Nevolnicia unora dintre funcţionari este aşa de revoltătoare une­ori în­cît comerciantul care a îndurat cîţi­­va ani relele tratamente ale vame­şilor, ispăşeşte, prin însăşi faptul a­­cesta, păcatul a două falimente vii­toare — căci nu o dată chestiunea de a se şti de el trebue taxată mar­fa cu 35 de bani, sati cu 35 de lei kilogramul, atîrnă de digestia mai bună sau mai rea a slujbaşului ta­xator. Subt aparenţele înşelătoare ale formelor apusene, organele noastre administrative ascund de foarte mul­te ori apucăturile primitive ale ce­­nuşerilor fanarioţi. Mai multă grijă pentru partea se­rioasă a slujbei şi mai puţine exi­genţe pentru aparenţele goale, ar fi de dorit pentru a se ajunge mai curînd la un început de cumpănă între formă şi fond. G. Rădulescu, ANUL I, No. 33 EDIŢIA DEGEABA IAŞI —MARŢI 10 IUNIE, 1897 Numărul 10 Bani AIVINCIURNI DE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In streinătate, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia .................. III .... 40 „ „ Inserțiile și reclamele .... 50 „ „ B­ei iiti3iE:ua vecii iii Sfi l».iui REDACȚIA IV«. 12-Sii ada Golieî — Mo. 42 • ■ . 5JEIU ------------------------------------——m----4 Numărul 10 Bani A HO.VAJI EX'I'FI.F. încep la 1 și 15 ale fie­ căreî luni și se plă­tesc tot­ d’a­una inainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 42.— Strada Cioîieî —IV«. 42 OAMENI ŞI LUCRURI Simple întrebări.— Știe primarul nostru că d. Tăcu, primul său ajutor, se duce, cu familia, gratis în loja de la teatru, în trăsura primă­riei care ’l aşteaptă piuă la miezul nioptel ca să’l ducă a­casă ? Ştie d-sa că d. Lepădatu se duce cu familia de tirguieşte la maidan în cea­l­altă trăsură a primăriei, dimineaţa, iar după amiază îşi face vizitele pe la prietini sau se duce la vie, dacă e frumos, cu aceeaşi trăsură ? Ştie de primar că acelaş ajutor, în urma în­­tîlnirei ce a avut cu tranchierii din piaţa Sft. Spiridon, atunci cînd populaţiunea Iaşului su­ferea de semnpetea cărnei a închis singurul trunchiu­ unde această marfă se vindea mai ef­­tin, şi anume trunchiul lui Ioan Miculescu? Dacă ştie, care să fie cauza pentru care to­lerează aceste abuzuri? Dacă nu ştie ce caută la primărie ? Examenele Ne aflăm în toiul examenelor şi al căl­durilor. Epoca aceasta, perioada examene­lor, e în deosebire caracteristică prin se­riozitatea ei, prin teama ce inspiră, prin munca excesivă la care supune, prin ne­­trebuinţa ei. Examenul! Ce cuvînt suggestiv—şi cîte amintiri ne trezeşte din vremea cînd şi noi suferiam sub jugul cărţilor, datelor şi gri­jilor şcolare ! Dacă, printr’o stranie putere, am fi în stare să adunăm cîtimea de emoţiuni pe care fie­care din noi le-a îndurat în cur­sul unei vieţi de şcoală — primară şi se­cundară — fără îndoială am cădea dobo­­rîţi de mărimea ei, ca de un trăsnet. Ştim noi cu cîte existenţi plăteşte omenirea acea enormă forţă şi încordare ner­voasă, munca şi truda excesivă, teama şi tulburarea ce însoţesc epoca aceasta de esam­en ? Bizară născocire a modului nostru de cultură şi educaţie, esamenele sunt furcile caudine sub care trec nenumăratele capete plecate ale tinerelor generaţii din ordinul unei rutine pedante şi a unor false sisteme de învăţămînt, în potriva logicei simple şi umane. Scrutat în adîncul lui, tot învăţâmîntul nostru apare nefiresc,­ artificial şi superfi­cial ; o sarcină prea grea,, — un hard la­bour nemeritat, duşman al deplinei dezvol­tări a facultăţilor. E poate un vis, — dar ni se pare că ar exista neaparat un modus vivendi, un chip de a face o plăcere din anii de învăţămînt, o împăcare între temperament, gîndire şi capacitate — şi trebuinţa de a poseda cu­­noştinţile, relative ce-i drept, care înlesnesc lupta pentru train. Şi visul acela ar fi o învăţătură uşoară, o învăţătură fără carte, fără „lecţii de în­văţat“, fără grele memorizări, fără surme­naj, fără note — şi mai ales­­*• fără ese­­mene. .. s Sunt oare atît de numeroase cunoştinţele ce, căpătăm în cei 5 ani de şcoală primară ca să avem nevoie de cărţi nenumărate şi de esamene obositoare ? Sunt oare demne de şapte ani de muncă (şi lexCialauriatul în plus!) modestele cunoştinţe ce căpătăm în liceu cu sute de manutdle-^m ediţii schim­bate şi vecinic aceleaşi? Cîte zeci de esa­mene, cite mii de nota, câte extemporale şi teze, cîte emoţii­, cîte absenţe, cîte pedepse, cîte căderi! Şcoala noastră samănă în ge­nere cu un chip de batac între dascal şi elev, o ură veşnică, o goană neîmpă­cată. Tuturor însă Iţţ pune vâ­rf — examenul. Fără nici un folos real, fără rezultat practic, examenul culminează truda, sur­menajul şi teama; el însemnă momentul de cădere sau reuşită, de­şi în fapt anul întreg determină efectul; el întipăreşte im­presia sfîrşitului, el e chintesenţa şi rezu­matul vieţei grele de şcoală. El pricinueşte în cea mai mare parte dezertările nume­roase, fapt atît de anormal şi de trist în şco­lile noastre. Priviţi în treacăt pe elevul sau eleva cu geanta subsuori, în drum spre şcoală, în­tro zi grea de esamen.... Observaţi-î la ie­şirea din bancă, încunjuraţi de ceremonie, de lume, de spectatori şi în faţa marii primejdii: nota şi dispoziţia profesorului şi spuneţi apoi dacă există ceva mai anor­mal, mai anacronic de­cît esamenul. 1.candrii. DISIDENŢA LIBERALĂ 10. George Mirzescu, membru frun­taş al grupului au­relianist, nu a dat, până acum, nici un ajutor moral sau material grupului prin care face parte. Cu toate acestea senatorul de Iaşi, operează actualminte, cu tot talen­tul seu şi cu toată experienţa sa de «cunoscător al lumei electorale - la o mare operă de distrugere. I­. JS Irzescu, care cumulează dem­nitatea de preşedinte al clubului li­beral , şade cu acea de fruntaş al di­sidenţei acestui club, s’a hotărit a face zizanie In clubul al cărui pre­şedinte este şi a atrage ast-fel, ele­mente, sade liberale. In partidul «I­ lui Aurelian, fecţ­iu­nea aceasta de distrugere, nu intimpină dificultăţî—tocmai mari. Nemulţumirile Intre membrii par­tidului liberal sunt foarte ascuţite. Fie­care din ei, aproape, are cne-o doleanţă de povestit şi cite-un cuvânt ren «re plasat, la adresa guvernului * îndemnul la „revoltă“ fiind predi­cat de «l. Mirzescu, întreprinderea «1-sale are multe şanse de reuşită. Deja d­oî «lin ceî mai vechi liberali, d.nii A. Papadopol și O. Dod­escu, s’au­ retras, eu scandal, «li«i partid. Pentru revenirea d-ruluî Iulian­o, care se retrăsese și el, s'au făcut cu­noscutele abuzuri și călcări «le lege. I­. Mirzescu nu va ierta lui Sturdza. faptul că a intrigat ca d-sa să iasă «lin minister, numai după 4 luni de activitate. Promitem a reveni asupra operei de debandadă a lui e.e. Gh­iţă. Până atunci armonia liberală ie pe d­eplin constatată. Rămăşagul Vizirului Am anunţat că renumitul sculp­tor din Paris, d. Mereié, a pri­mit sarcina de a face statua lui Alexandru Lahovari. Putem să adăugăm că statua va costa 100.000 de lei. Epoca Trezit din visul trandafiriu pe care ’și-l agonisise cu mare cheltuială de a­­fion, un vizir fantastic căsca odinioară ursuz cum cască poetul căruia muza’î pune coarne. Sărutînd cu voluptate imameaua de chihlimbar a unei narghilele pîntecoase, Turcul căuta a­lene, printre rotogoalele cenuşii ale deliciosului seu bectemis, o idee interesantă, ceva care să’l intrige şi să’î alunge toropeala subt a cărei in­fluenţă lîncezia. Şi rătăcind cu ochii minţeî pe toate că­rările imaginaţiei, aproape adormise din nou vizirul, cînd înţepeneşte de­odată cu privirea ca şi cum ar fi fixat un punct concret. Se desprinde cu vizibil regret de cuibul cald pe care’l săpase în sofaua moale, aspiră profund din narghilea şi, între două căscături prelungi, bate în palme ca să’î vie ca vasul. In pervazul uşeî, cu fruntea la pămînt într’o adincă temenea, apare Yuzuf, cre­dinciosul palatului. Se tîrăşte pe genunchi eunucul pană atinge vîrful meşilor vi­zirului cu vîrful buzelor sale, şi, după ce’şî plăteşte această tradiţională dato­rie de respect, se scoală în picioare, ri­dică ochii spre Allah cu covîrşitoare ev­lavie şi aşteaptă porunca. — Să pofteşti la taifas pe Inghilez şi pe Muscal, Yuzuf. Voiţi să fac o probă cu ghiauriî. Eunucul pleacă, şi înainte ca soarele să se culce pe după sprinceana Cornu­lui de aur, sosesc ataşaţii militari ai Angliei şi Rusiei, urmaţi de ordonanţele lor respective. Vizirul îi primeşte la uşă cu compli­cata politeţă orientală, şi după ce, stră­­bătînd saloane somptuoase ale căror co­voare îngroapă piciorul pănă la gleznă, îi duce în salonul de primire şi aci le zice : — Am un capriţiu, domnilor. S’a vor­bit atîta despre calităţile şi defectele sol­daţilor noştri, în cît ’mi a venit fantezia să fac o încercare. Primiţi experienţa ? — Depinde, excelenţă. In ce consistă această încercare? — Să dăm o însărcinare fie­căruia dintre soldaţii noştri, pentru a vedea care o execută mai repede şi mai inte­ligent. — Fie, excelenţă, răspunde Englezul, cli­pind şiret din ochi, fie—cu toate că ex­perienţa este inutilă. — Fiind­că ţineţi rămăşagul, reia vi­zirul, să trimitem pe fie­care soldat cu cîte o scrisoare la oficiul central de poştă şi să socotim în cît timp se în­toarce. — Bine, excelenţă, zice ataşatul mus­­călesc—să începem cu al meu. Şi zicînd acestea, ofiţerul îşî chiamă ordonanţa şi o porneşte cu un plic re­­comandîndu-î să se întoarcă repede. Cazacul pleacă şi se întoarce înainte ca ceî din casă să’şî fi isprăvit reflec­ţiile asupra vopselei purpurii care’l co­lora nasul. După pahont, pleacă Englezul, şi nu mai puţin timp de cît ’mi a trebuit ca să vă povestesc, se întoarce împrăştiind în casă un pătrunzător miros de whisky. Contrariat oare­cum de iuţeala cu care ghiaurii executaseră ordinul, vizirul chia­mă un nizam buzat şi, după ce’î dă scri­soarea, îi spune, într’o turcească lămu­rită, că respunde cu capul lui de modul cum va executa porunca. Nizamul îşi face reverenţa şi iese. Vizirul îşi perduse răbdarea de mult şi cealmaua Turcului nu mai apărea. Turbat de ciudă, excelența se învîrtea prin casă ca leul în cuşcă. Desperase omul, și în mînia sa cugeta deja la ștreangul cu care să pedepsească pe nizam —cînd se deschide de-o dată ușa și intră soldatul ca o furtună. — Ce e cîine? întreabă vizirul furios. — Mi-am perdut ciubucul, stăpîne, răspunde nizamul necăjit, şi am venit să’l caut ca să pot pleca mai curînd.... Alexandru Lahovary a murit de trei luni şi conservatorii ’i-au şi comandat monumentul; Ioan Brăteanu e mort de opt ani şi liberalii nu­’i-au făcut pănă a­­cum nici fotografia. V­ivanii dăm loc în aceiaşi coloană, în care au­ apărut articolele d-lor Ghibănescu şi Soldfinescu, arti­colului d-lui Roşculescu asupra studiului cali­grafiei in şcolile noastre primare. Cetitorii noştri cari au­ urmărit, articolele pre­cedente, vor ceti cu interes şi justele observa­­ţiuni ale unui specialist în materie. Am adresat d-lui ministru de culte un memoriu, prin care am arătat cum se predă caligrafia prin gimnazii şi cum că este sacrificată desemnului pictoral, şi, fiind­că Şcoala de Belle-Arte este aceea care este menită a da profesorii de ca­ligrafie şi desemn liniar, în care şcoală nu se învaţă aceste obiecte, de acea am arătat mijlocul de îndreptare , adecă de a înfiinţa o catedră de caligrafie şi desmn liniar. D. Ghibănescu, printr’un articol publi­cat în Opinia de la 21 Mai 1897, îmi găseşte dreptate, dar în acelaşi timp zi­ce că nu avem profesori, pentru că nu avem şcoale bune de Belle-Arte. Are gre­­şală d. Gh­ibănescu, fiindcă şcoala de Belle-arte o avem foarte bună, cu pro­fesori buni, dar numai pentru pictură, xilografie, sculptură etc., după cum spu­ne chiar Şoldănescu. Şi dacă şcoala s’ar ţine numai de pictură, atunci am avea şi buni pictori. Nenorocirea însă, este că ab­solvenţii în loc să renană pictori, ei tind a se face profesori de desemn şi de caligrafie, tocmai de aeea ce nu se învaţă în şcola de pictură şi prin urmare neglijează pictură, şi nu mai sunt pictori, cu toate că avem şcoala de Belle-arte aproape de 40 de ani. Ca dovadă despre aceasta, este că în anii din urmă s’au făcut căte­va clădiri, pot să zic monumentale pentru Iaşi, precum teatrul, universitatea, bise­rica Trei-Ierarchi, Sft. Nicolai etc. şi cine sunt pictorii cari au zugrăvit şi zugrăvesc aceste monumente ?—Sunt străini. Nu era o fată a fi zugrăvite de Ro­man! ? Iată pentru ce dau dreptate d-lui Gh­i­­bănescu. D. Şoldănescu zice că nici într’o ţară din occident nu s’a văzut să se predea caligrafia în şcoalele de Bele arte. Aceas­ta o susţin şi eu, dar în acele ţeri ab­solvenţii sunt numai pictori, nu se a­­mestecă în ceea ce nu ştiu , adică în ca­ligrafie. Pentru aspiranţii de profesori de caligrafie sunt alte şcoale, pe cînd la noi se ştie că profesorii de caligra­fie sunt numiţi din şcoala de Bele arte, fiind că nu avem altă şcoală mai apro­piată, prin urmare cred că a fost justă părerea mea pentru înfiinţarea unei ca­tedre. D. Gh­ibănescu spune că din cauza că nu sunt buni caligrafi nu este unifomi­­tate în scrierea frumoasă. Aceasta este prea adevarat, căci ce înseamnă caligra­fia de­cît a fi o uniformitate în scriere? D. Şoldănescu combate pe d. Ghibănescu spunînd că nu se poate asemăna un a cu milioanele de a ale francezilor sau germanilor; îi voii­­respunde d-luî Şol­dănescu că nu milioanele dar miliardele d­e a ale Germanilor și ale Francezilor vor semăna tot­deauna dacă vor fi fă­cute după regulele caligrafiei, și sunt de opinia d-lui Ghibănescu că numai atunci va fi o caligrafie cînd va fi o uniformi­tate în scriere. Ministrul Take Ionescu s’a revoltat cînd a văzut neprogres şi ne­uniformitate în scriere, căci unii scriu puţin plecat, alţii mai mult, după cum şi d. Gh­ibănescu a observat; şi atunci cînd a zis haide, scriţi vertical, crezînd că cu chipul acesta va da o direcţiune nouă în caligrafie. A­­ceastă idee, însă e foarte greşită, căci cu forma literilor cum le avem noi, le stă bine şi estetic numai în ronde şi pute­m­ scrierea de dictando şi nici cum în caligrafie. Vertical caligrafia se poate scrie caracterele chineze, turceşti, carac­terul germane vecinii, evreesc, dar nici cum nu se poate scri caligrafic în forma literilor latine. Se poate, însă, face şi această caligrafie ca o variaţie într’un titlu, dar nici de cum ca o normă a ca­ligrafiei române. EU, cel puţin, în viaţa mea nu a­şi seri asemenea caligrafie, şi chiar nu aşi sfătui pe nimeni. Vertical se poate seri un dictando în şcolele primare, şi în a­­cest caz copii din vrîstă fragedă apucă deprinderi greşite la caligrafie. A. Roşculescu

Next