Opinia, iunie 1897 (Anul 1, nr. 27-50)
1897-06-10 / nr. 33
* "f A DARUL M. S. REGELUI Aflministratie Primilivă Ultimele nevoi prin cari trecurăm au învederat o dată mai mult că, adoptînd prea de grabă forme occidentale, n’am avut încă vreme să ne ajustăm haina pe trup, şi că, în nămolul de legi şi regulamente, adesea contradictorii, soluţiile sunt tîrzii — cînd se întîmplă să fie bune. Ploaia de săptămânile trecute a întrerupt circulaţia pe căile ferate. Fenomenul era neînlăturabil, o recunoaştem, dar urmările lui ar fi putut fi mai puţin supărătoare dacă diferitele organe administrative ar fi ştiut să se ridice la înălţimea împrejurărilor. Aşa, s’a rupt terasamentul liniei ferate dintre Banca şi Roşeşti; comunicaţia trenurilor s’a făcut cîteva zile cu transbordament şi în cele din urmă s’a întrerupt cu desăvîrşire. Admitem că nu se putea face altfel. Dar poşta? E cu putinţa ca un centru de importanţa Iaşului să fie izolat săptămîni întregi de restul terei? Pricepem că linia se deteriorase aşa fel încît necesita reparaţii lungi pentru a face posibil traficul de călători şi de mărfuri; dar — slava Domnului! — inundaţiile n’au fost aşa de generale încît prin nici un punct lăturalnic să nu fie cu putinţă trecerea unei căruţe care să transporte mesageria uşoară. Purtarea stăpînirea în această împrejurare nenorocită dovedeşte că diferitele ramuri de administraţii sunt preocupate numai de înteresul lor bănesc şi că, în circumstanţe grele, nici n’au vreme măcar să se gîndească la serviciul ce datoresc publicului. Dar cei cari hotărăsc la direcţia generala a drumurilor de fier nu sunt numai negligent şi lipsiţi de spirit practic, ci adesea iau dispoziţiuni de acelea cari nu se pot califica cu indulgenţă. Spre pildă : In ziua de 30 mai, porneşte din Bucureşti un tren accelerat pentru Iaşi. Călătorii, se înţelege, plătesc tarifa pentru întreaga distanţă. La staţia Albeşti, însă, comunicaţia e întreruptă şi trenul se întoarce înapoi la Bucureşti. Casierul restitui călătorilor taxa de transport dar le reţine suma corespunzătoare pentru distanţa Albeşti-Bucureşti! De ce ? Pentru serviciul făcut ? Dar ce serviciu e acela cînd, pe omul care merge la Iaşi, îl plimbi pînă la o staţie oare care şi-l aduci înapoi la Bucureşti? Poate pentru ca statul să se despăgubească de cheltuielile pe cari le-a făcut montînd acest tren ? Dar ce raţionament e acesta? Ce ar zice directorul general al căilor ferate dacă, comandîndu-şi haine la un croitor, ’i s’ar aduce o pereche de cizme, şi ’i s’ar cere plată pentru motivul că negustorul, deşi nu’i a executat comanda, a făcut, totuşi, cheltueli? Nu e aşa că e absurd —dacă nu e... altfel? Cu drumurile de fier, însă, birnicii nedreptăţiţi au o consolare : cazurile cînd se întrerup trenurile şi se încurca contabilitatea respectivă sunt, din fericire, rare. Nu tot aşa e cu poşta şi telegraful, ale căror încurcături sunt permanente, cum permanent este şi serviciul acesta din multe puncte de vedere important . Scrisori cari nu ajung la destinaţie şi telegrame cari ajung ca scrisorile, sunt fapte de toată ziua fără să mai vorbim de sacii cu misive cari fac adesea înconjurul reţelei poştale până să ajungă la destinaţie. Dar pe Ungă aceste scăpări din vedere, cum le numesc amploiaţii vinovaţi, se petrec, la direcţia generala a poştelor şi telegrafelor, neorîndueli de caii ar rîde cu hohote dacă n’ar fi revoltat de atîta inepţie. Pe cînd resboiul greco-turc era in toiul lui, administraţia ziarului Epoca trimite, din Bucureşti, un mandat telegrafic pentru corespondentul său special din Atena. Funcţionarul de la ghişetul telegrafului primeşte banii, încasează taxa pentru depeşă şi liberează chitanţa cuvenită. Deşi îndeplinită această formalitate, însă, corespondentul Epoceî se plînge peste o septămînă că n’a primit paralele. Administraţia ziarului, crezînd că scrisoarea e pornită din Atena înainte de a fi sosit mandatul telegrafic, nu se alarmează; iar corespondentul, socotind că e condemnat la post şi rugăciune, se resemnează să înghită de două ori în sec şi o dată degeaba. Peste o septămînă, administraţia ziarului trimite alt mandat, şi, pe cînd el se faceau formalităţile, cercetează despre soarta banilor expediaţi deja. După cercetări multe şi laborioase se descopere că, între Romînia şi Grecia ne-existînd convenţiune, mandatul nu s’a expediat şi că din pricina aceasta, banii corespondentului şed binişor în casa oficiului telegrafo-poştal! Faţă cu aşa scăpări din vedere ori cit ar fi de şovinist nu te poţi opri de a compara telegraful nostru cu poşta lui Wilner..... Dar şicanele pe cari le întîmpină negustorii la vămuirea mărfurilor? Nevolnicia unora dintre funcţionari este aşa de revoltătoare uneori încît comerciantul care a îndurat cîţiva ani relele tratamente ale vameşilor, ispăşeşte, prin însăşi faptul acesta, păcatul a două falimente viitoare — căci nu o dată chestiunea de a se şti de el trebue taxată marfa cu 35 de bani, sati cu 35 de lei kilogramul, atîrnă de digestia mai bună sau mai rea a slujbaşului taxator. Subt aparenţele înşelătoare ale formelor apusene, organele noastre administrative ascund de foarte multe ori apucăturile primitive ale cenuşerilor fanarioţi. Mai multă grijă pentru partea serioasă a slujbei şi mai puţine exigenţe pentru aparenţele goale, ar fi de dorit pentru a se ajunge mai curînd la un început de cumpănă între formă şi fond. G. Rădulescu, ANUL I, No. 33 EDIŢIA DEGEABA IAŞI —MARŢI 10 IUNIE, 1897 Numărul 10 Bani AIVINCIURNI DE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In streinătate, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia .................. III .... 40 „ „ Inserțiile și reclamele .... 50 „ „ Bei iiti3iE:ua vecii iii Sfi l».iui REDACȚIA IV«. 12-Sii ada Golieî — Mo. 42 • ■ . 5JEIU ------------------------------------——m----4 Numărul 10 Bani A HO.VAJI EX'I'FI.F. încep la 1 și 15 ale fie căreî luni și se plătesc tot d’auna inainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 42.— Strada Cioîieî —IV«. 42 OAMENI ŞI LUCRURI Simple întrebări.— Știe primarul nostru că d. Tăcu, primul său ajutor, se duce, cu familia, gratis în loja de la teatru, în trăsura primăriei care ’l aşteaptă piuă la miezul nioptel ca să’l ducă acasă ? Ştie d-sa că d. Lepădatu se duce cu familia de tirguieşte la maidan în cealaltă trăsură a primăriei, dimineaţa, iar după amiază îşi face vizitele pe la prietini sau se duce la vie, dacă e frumos, cu aceeaşi trăsură ? Ştie de primar că acelaş ajutor, în urma întîlnirei ce a avut cu tranchierii din piaţa Sft. Spiridon, atunci cînd populaţiunea Iaşului suferea de semnpetea cărnei a închis singurul trunchiu unde această marfă se vindea mai eftin, şi anume trunchiul lui Ioan Miculescu? Dacă ştie, care să fie cauza pentru care tolerează aceste abuzuri? Dacă nu ştie ce caută la primărie ? Examenele Ne aflăm în toiul examenelor şi al căldurilor. Epoca aceasta, perioada examenelor, e în deosebire caracteristică prin seriozitatea ei, prin teama ce inspiră, prin munca excesivă la care supune, prin netrebuinţa ei. Examenul! Ce cuvînt suggestiv—şi cîte amintiri ne trezeşte din vremea cînd şi noi suferiam sub jugul cărţilor, datelor şi grijilor şcolare ! Dacă, printr’o stranie putere, am fi în stare să adunăm cîtimea de emoţiuni pe care fiecare din noi le-a îndurat în cursul unei vieţi de şcoală — primară şi secundară — fără îndoială am cădea doborîţi de mărimea ei, ca de un trăsnet. Ştim noi cu cîte existenţi plăteşte omenirea acea enormă forţă şi încordare nervoasă, munca şi truda excesivă, teama şi tulburarea ce însoţesc epoca aceasta de esamen ? Bizară născocire a modului nostru de cultură şi educaţie, esamenele sunt furcile caudine sub care trec nenumăratele capete plecate ale tinerelor generaţii din ordinul unei rutine pedante şi a unor false sisteme de învăţămînt, în potriva logicei simple şi umane. Scrutat în adîncul lui, tot învăţâmîntul nostru apare nefiresc, artificial şi superficial ; o sarcină prea grea,, — un hard labour nemeritat, duşman al deplinei dezvoltări a facultăţilor. E poate un vis, — dar ni se pare că ar exista neaparat un modus vivendi, un chip de a face o plăcere din anii de învăţămînt, o împăcare între temperament, gîndire şi capacitate — şi trebuinţa de a poseda cunoştinţile, relative ce-i drept, care înlesnesc lupta pentru train. Şi visul acela ar fi o învăţătură uşoară, o învăţătură fără carte, fără „lecţii de învăţat“, fără grele memorizări, fără surmenaj, fără note — şi mai ales*• fără esemene. .. s Sunt oare atît de numeroase cunoştinţele ce, căpătăm în cei 5 ani de şcoală primară ca să avem nevoie de cărţi nenumărate şi de esamene obositoare ? Sunt oare demne de şapte ani de muncă (şi lexCialauriatul în plus!) modestele cunoştinţe ce căpătăm în liceu cu sute de manutdle-^m ediţii schimbate şi vecinic aceleaşi? Cîte zeci de esamene, cite mii de nota, câte extemporale şi teze, cîte emoţii, cîte absenţe, cîte pedepse, cîte căderi! Şcoala noastră samănă în genere cu un chip de batac între dascal şi elev, o ură veşnică, o goană neîmpăcată. Tuturor însă Iţţ pune vârf — examenul. Fără nici un folos real, fără rezultat practic, examenul culminează truda, surmenajul şi teama; el însemnă momentul de cădere sau reuşită, deşi în fapt anul întreg determină efectul; el întipăreşte impresia sfîrşitului, el e chintesenţa şi rezumatul vieţei grele de şcoală. El pricinueşte în cea mai mare parte dezertările numeroase, fapt atît de anormal şi de trist în şcolile noastre. Priviţi în treacăt pe elevul sau eleva cu geanta subsuori, în drum spre şcoală, întro zi grea de esamen.... Observaţi-î la ieşirea din bancă, încunjuraţi de ceremonie, de lume, de spectatori şi în faţa marii primejdii: nota şi dispoziţia profesorului şi spuneţi apoi dacă există ceva mai anormal, mai anacronic decît esamenul. 1.candrii. DISIDENŢA LIBERALĂ 10. George Mirzescu, membru fruntaş al grupului aurelianist, nu a dat, până acum, nici un ajutor moral sau material grupului prin care face parte. Cu toate acestea senatorul de Iaşi, operează actualminte, cu tot talentul seu şi cu toată experienţa sa de «cunoscător al lumei electorale - la o mare operă de distrugere. I. JS Irzescu, care cumulează demnitatea de preşedinte al clubului liberal , şade cu acea de fruntaş al disidenţei acestui club, s’a hotărit a face zizanie In clubul al cărui preşedinte este şi a atrage ast-fel, elemente, sade liberale. In partidul «I lui Aurelian, fecţiunea aceasta de distrugere, nu intimpină dificultăţî—tocmai mari. Nemulţumirile Intre membrii partidului liberal sunt foarte ascuţite. Fiecare din ei, aproape, are cne-o doleanţă de povestit şi cite-un cuvânt ren «re plasat, la adresa guvernului * îndemnul la „revoltă“ fiind predicat de «l. Mirzescu, întreprinderea «1-sale are multe şanse de reuşită. Deja doî «lin ceî mai vechi liberali, d.nii A. Papadopol și O. Dodescu, s’au retras, eu scandal, «li«i partid. Pentru revenirea d-ruluî Iuliano, care se retrăsese și el, s'au făcut cunoscutele abuzuri și călcări «le lege. I. Mirzescu nu va ierta lui Sturdza. faptul că a intrigat ca d-sa să iasă «lin minister, numai după 4 luni de activitate. Promitem a reveni asupra operei de debandadă a lui e.e. Ghiţă. Până atunci armonia liberală ie pe deplin constatată. Rămăşagul Vizirului Am anunţat că renumitul sculptor din Paris, d. Mereié, a primit sarcina de a face statua lui Alexandru Lahovari. Putem să adăugăm că statua va costa 100.000 de lei. Epoca Trezit din visul trandafiriu pe care ’și-l agonisise cu mare cheltuială de afion, un vizir fantastic căsca odinioară ursuz cum cască poetul căruia muza’î pune coarne. Sărutînd cu voluptate imameaua de chihlimbar a unei narghilele pîntecoase, Turcul căuta alene, printre rotogoalele cenuşii ale deliciosului seu bectemis, o idee interesantă, ceva care să’l intrige şi să’î alunge toropeala subt a cărei influenţă lîncezia. Şi rătăcind cu ochii minţeî pe toate cărările imaginaţiei, aproape adormise din nou vizirul, cînd înţepeneşte deodată cu privirea ca şi cum ar fi fixat un punct concret. Se desprinde cu vizibil regret de cuibul cald pe care’l săpase în sofaua moale, aspiră profund din narghilea şi, între două căscături prelungi, bate în palme ca să’î vie ca vasul. In pervazul uşeî, cu fruntea la pămînt într’o adincă temenea, apare Yuzuf, credinciosul palatului. Se tîrăşte pe genunchi eunucul pană atinge vîrful meşilor vizirului cu vîrful buzelor sale, şi, după ce’şî plăteşte această tradiţională datorie de respect, se scoală în picioare, ridică ochii spre Allah cu covîrşitoare evlavie şi aşteaptă porunca. — Să pofteşti la taifas pe Inghilez şi pe Muscal, Yuzuf. Voiţi să fac o probă cu ghiauriî. Eunucul pleacă, şi înainte ca soarele să se culce pe după sprinceana Cornului de aur, sosesc ataşaţii militari ai Angliei şi Rusiei, urmaţi de ordonanţele lor respective. Vizirul îi primeşte la uşă cu complicata politeţă orientală, şi după ce, străbătînd saloane somptuoase ale căror covoare îngroapă piciorul pănă la gleznă, îi duce în salonul de primire şi aci le zice : — Am un capriţiu, domnilor. S’a vorbit atîta despre calităţile şi defectele soldaţilor noştri, în cît ’mi a venit fantezia să fac o încercare. Primiţi experienţa ? — Depinde, excelenţă. In ce consistă această încercare? — Să dăm o însărcinare fiecăruia dintre soldaţii noştri, pentru a vedea care o execută mai repede şi mai inteligent. — Fie, excelenţă, răspunde Englezul, clipind şiret din ochi, fie—cu toate că experienţa este inutilă. — Fiindcă ţineţi rămăşagul, reia vizirul, să trimitem pe fiecare soldat cu cîte o scrisoare la oficiul central de poştă şi să socotim în cît timp se întoarce. — Bine, excelenţă, zice ataşatul muscălesc—să începem cu al meu. Şi zicînd acestea, ofiţerul îşî chiamă ordonanţa şi o porneşte cu un plic recomandîndu-î să se întoarcă repede. Cazacul pleacă şi se întoarce înainte ca ceî din casă să’şî fi isprăvit reflecţiile asupra vopselei purpurii care’l colora nasul. După pahont, pleacă Englezul, şi nu mai puţin timp de cît ’mi a trebuit ca să vă povestesc, se întoarce împrăştiind în casă un pătrunzător miros de whisky. Contrariat oarecum de iuţeala cu care ghiaurii executaseră ordinul, vizirul chiamă un nizam buzat şi, după ce’î dă scrisoarea, îi spune, într’o turcească lămurită, că respunde cu capul lui de modul cum va executa porunca. Nizamul îşi face reverenţa şi iese. Vizirul îşi perduse răbdarea de mult şi cealmaua Turcului nu mai apărea. Turbat de ciudă, excelența se învîrtea prin casă ca leul în cuşcă. Desperase omul, și în mînia sa cugeta deja la ștreangul cu care să pedepsească pe nizam —cînd se deschide de-o dată ușa și intră soldatul ca o furtună. — Ce e cîine? întreabă vizirul furios. — Mi-am perdut ciubucul, stăpîne, răspunde nizamul necăjit, şi am venit să’l caut ca să pot pleca mai curînd.... Alexandru Lahovary a murit de trei luni şi conservatorii ’i-au şi comandat monumentul; Ioan Brăteanu e mort de opt ani şi liberalii nu’i-au făcut pănă acum nici fotografia. Vivanii dăm loc în aceiaşi coloană, în care au apărut articolele d-lor Ghibănescu şi Soldfinescu, articolului d-lui Roşculescu asupra studiului caligrafiei in şcolile noastre primare. Cetitorii noştri cari au urmărit, articolele precedente, vor ceti cu interes şi justele observaţiuni ale unui specialist în materie. Am adresat d-lui ministru de culte un memoriu, prin care am arătat cum se predă caligrafia prin gimnazii şi cum că este sacrificată desemnului pictoral, şi, fiindcă Şcoala de Belle-Arte este aceea care este menită a da profesorii de caligrafie şi desemn liniar, în care şcoală nu se învaţă aceste obiecte, de acea am arătat mijlocul de îndreptare , adecă de a înfiinţa o catedră de caligrafie şi desmn liniar. D. Ghibănescu, printr’un articol publicat în Opinia de la 21 Mai 1897, îmi găseşte dreptate, dar în acelaşi timp zice că nu avem profesori, pentru că nu avem şcoale bune de Belle-Arte. Are greşală d. Ghibănescu, fiindcă şcoala de Belle-arte o avem foarte bună, cu profesori buni, dar numai pentru pictură, xilografie, sculptură etc., după cum spune chiar Şoldănescu. Şi dacă şcoala s’ar ţine numai de pictură, atunci am avea şi buni pictori. Nenorocirea însă, este că absolvenţii în loc să renană pictori, ei tind a se face profesori de desemn şi de caligrafie, tocmai de aeea ce nu se învaţă în şcola de pictură şi prin urmare neglijează pictură, şi nu mai sunt pictori, cu toate că avem şcoala de Belle-arte aproape de 40 de ani. Ca dovadă despre aceasta, este că în anii din urmă s’au făcut căteva clădiri, pot să zic monumentale pentru Iaşi, precum teatrul, universitatea, biserica Trei-Ierarchi, Sft. Nicolai etc. şi cine sunt pictorii cari au zugrăvit şi zugrăvesc aceste monumente ?—Sunt străini. Nu era o fată a fi zugrăvite de Roman! ? Iată pentru ce dau dreptate d-lui Ghibănescu. D. Şoldănescu zice că nici într’o ţară din occident nu s’a văzut să se predea caligrafia în şcoalele de Bele arte. Aceasta o susţin şi eu, dar în acele ţeri absolvenţii sunt numai pictori, nu se amestecă în ceea ce nu ştiu , adică în caligrafie. Pentru aspiranţii de profesori de caligrafie sunt alte şcoale, pe cînd la noi se ştie că profesorii de caligrafie sunt numiţi din şcoala de Bele arte, fiind că nu avem altă şcoală mai apropiată, prin urmare cred că a fost justă părerea mea pentru înfiinţarea unei catedre. D. Ghibănescu spune că din cauza că nu sunt buni caligrafi nu este unifomitate în scrierea frumoasă. Aceasta este prea adevarat, căci ce înseamnă caligrafia decît a fi o uniformitate în scriere? D. Şoldănescu combate pe d. Ghibănescu spunînd că nu se poate asemăna un a cu milioanele de a ale francezilor sau germanilor; îi voiirespunde d-luî Şoldănescu că nu milioanele dar miliardele de a ale Germanilor și ale Francezilor vor semăna totdeauna dacă vor fi făcute după regulele caligrafiei, și sunt de opinia d-lui Ghibănescu că numai atunci va fi o caligrafie cînd va fi o uniformitate în scriere. Ministrul Take Ionescu s’a revoltat cînd a văzut neprogres şi neuniformitate în scriere, căci unii scriu puţin plecat, alţii mai mult, după cum şi d. Ghibănescu a observat; şi atunci cînd a zis haide, scriţi vertical, crezînd că cu chipul acesta va da o direcţiune nouă în caligrafie. Această idee, însă e foarte greşită, căci cu forma literilor cum le avem noi, le stă bine şi estetic numai în ronde şi putem scrierea de dictando şi nici cum în caligrafie. Vertical caligrafia se poate scrie caracterele chineze, turceşti, caracterul germane vecinii, evreesc, dar nici cum nu se poate scri caligrafic în forma literilor latine. Se poate, însă, face şi această caligrafie ca o variaţie într’un titlu, dar nici de cum ca o normă a caligrafiei române. EU, cel puţin, în viaţa mea nu aşi seri asemenea caligrafie, şi chiar nu aşi sfătui pe nimeni. Vertical se poate seri un dictando în şcolele primare, şi în acest caz copii din vrîstă fragedă apucă deprinderi greşite la caligrafie. A. Roşculescu