Opinia, iunie 1897 (Anul 1, nr. 27-50)

1897-06-11 / nr. 34

ANUL I, No. 34 EDIŢIA I DE SEARA IAŞI — MERCUR! 11 IUNIE, 1897 Numărul 10 Bani ANUNCJIUIîNIE In Iaşi şi judeţe ne primesc numai la Administraţie In streinătate, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate Anuneiuri la pag. IV .... 20 b. linia „ „ „ III . ... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele .... 50 „ „ lin ii ii in ii r vechiii 30 banî Numărul 10 Bani ABOMMENTELE încep la 1 şi 15 ale fiecăreî luni şi se plătesc totd’auna înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ .* / ADMINISTRAȚIA No 43.Strada Cîcliei —No. 43 -ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN No. 43 REDAC^ ... Strada Fereşte-me Doamne L Pe cerul plumburiu al colectivităţii încep să apară fulgere cari anunţă că vijelia nu’l departe. E adeverat că în această căsnicie morganatică seninul mai că n’a prea fost cunoscut; dar cîtă vreme soţii aveau încă farmecul tinereţe!, se masca adesea, cu impetuozitatea temperamentului, adînca lor incompatibilitate de caractere. Pe cînd acum, de cînd zăpada vîrstele a pus flori albe în păr, menajul a devenit aşa de scandalos îneît constitue un permanent atentat la bunele moravuri. Anul trecut, cînd făcură incursiune în slujbele publice, se deteră, din capul locului, în spectacol—şi tămbălăul americ pe care’l* oferiră chiar in luna de miere, atrase, asupra acestui sensaţional proces de divorţ, atenţiunea chiar a oamenilor indiferenţi. Mai în urmă, cînd, pentru a îndrepta greşelile guvernului trecut, consorţiul Aurelian, Nădejde & comp. se substitui d-lui Sturdza la putere, episodele eroi-comice se succedară cu o inţială vertiginoasă. Acum, în fine, de cînd prezidenţia guvernului a revenit, după uriaşe frămîntări, la şeful partidului,neînţelegerile au devenit aşa de acute încît nu se mai respecta nici formele exterioare la care e ţinut tot omul de societate. Cu toată această încordare de relaţiuni, însă, una din părţile împricinate tot mai jertfia aparenţelor, în vederea, poate, a unei reconciliări în ultimul moment —sau, ceea ce e mai probabil, pentru a nu perde din mînă foloasele ce decurg din administraţia zestrei. Acestui gînd ascuns au atribuit cunoscătorii atitudinea calculată a aurelianiştilor la apariţia Drapelului lor. Tonul onctuos de misionar catolic, eleganţa căutată—deşi nu întotd’auna găsită —şi fraza chinuita a celor însărcinaţi să redacteze organul liberalilor schismatici, au dat de gîndit cîteva zile celor cari nu’şi puteau explica această urbanitate suspectă. Cîteva numere, însă, au fost de ajuns pentru ca poleiala să se şteargă şi în locul liberalului dogmatic şi civilizat să apară colectivistul perfid, meschin şi pizmătareţ. Articolul d-lui Dimitrescu-Iaşi, articol apărut în Drapelul de la 7 curent, este o lovitură puternică şi abia deghizată la adresa d-lui Sturdza, care ’şi închipueşte că jelind pe morţii iluştri a îndeplinit menirea pe pămînt a şefului de partid. Fraza „generaţia care a colaborat alături cu un Golescu,un Rosetti, un Brătianu, un Cogălniceanu, se pare că î şi a stors puterile de muncă în concursul ce a dat acelor oameni mari ai ţerei; şi astă-si, obosiţi, abia mai găsesc putere să cadă în admiraţie înaintea monumentelor de glorie a trecutului nostru apropiat“ — este satira cea mai muşcătoare ce se putea scrie cu privire la apucăturile de cioclu ale cobei colectiviste. Şi observaţia „fără îndoială, procesiunile pioase la morminte de eroi sunt o datorie sfîntă pentru o ţară care are conştiinţă de sine.... de cît, cel cari ’şi încovoaie genunchii pe mormîntul unui om mare, trebuesc să se ridice însdreveniţi“ — este, subt o formulă întortochiată, o ironie sîngeroasă la adresa aceluia care, „obosit, abia mai găseşte putere să cadă în admiraţie înaintea monumentelor de glorie a trecutului apropiat“. Perfidia acestor rînduri, cari, din punctul de vedere al formei mărturisim că sunt deasupra nivelului ordinar, trebue să supere pe d. Sturdza mai mult decît atacurile brutale dar cavalereşti ale d-lui Fleva. Căci atitudinea francă a Dreptăţii întîmpina replica violenta a Voinţei Naţionale, pe cînd otrava Drapelului se infiltrează fără ca d. Sturdza, care crede că e politic să ascundă cordiala duşmănie dintre ai şei şi aurelianişti, să-i poată pune stavilă. De aceea, încurajaţi de laşitatea evidenta a organelor guvernului, cei de la Drapelul duc sistematic campania surda întreprinsă de d. Aurelian în potriva „şefului efectiv. Opoziţia violenta pe care au făcut-o aurelianiştii în potriva dispoziţiei barbare luată de guvern în contra voluntarilor greci debarcaţi la Galaţi, şi resboiul deschis pe care -l duc în chestia Românilor macedoneni, sunt semne învederate că între cele două tabere nu mai e comun decît pentru unii dorul de a păstra, iar pentru alţii de a înhăţa puterea. In aşa situaţie limpede, e cazul ca d. Sturdza, modificînd vechia formulă, să zică cu melancolie: — Fereşte-me, Doamne, de Aurelian, că de Fleva mă păzeşte Voinţa Naţională! G. Bădulescu. CEARTA INTRE POLITIE SI Adesea auzim spunîndu-se, cu un aer de conştiinţă şi bună chibzuială: nu mai sunt copii. Prin afirmarea aceasta am putea înţelege că copilul îşi perde — înainte de a se naşte încă — acel farmec de naivitate filozofică, care-l face atît de drăgălaş şi atrăgător prin mişcări şi vorbe. Susţinerea de mai sus ne pare însă foarte eronată, cînd luăm în seamă părerile acelor psichologi şi savanţi, cari nu s’au mulţumit numai cu afirmări, dar, cari au făcut studii serioase asupra stărei sufleteşti a copilului. Aşa Schoppenhauer susţine că psiehicul copilului, are foarte multă asemănare cu acel al geniului chiar. Savantul german Prever şi francezul Perez au tratat în scrierile lor ştiinţifice acelaşi subiect. Se vedem acua cam sunt părerile englezului James Sully în această chestie. Ca englez putem fi siguri, că are vederi practice şi sănătoase. Dezvoltarea psichică a copilului pînă ajunge la adolescenţă, trece prin 3 faze: 1) starea sufletească a copilului înainte de a vorbi, 2) cînd vorbeşte deja 3) cînd îşi arată dorinţa şi caută a-şi îndeplini voinţa. Faza întâia este foarte interesantă pentru spectator, căci în această perioadă psiehicul copilului se manifestează numai prin cîteva mişcări, cu mîinele şi picioarele, mişcări cam mai totdeauna, sunt însoţite de sunete neînţelese. Cînd îi place copilului un ton oarecare îl repetă necontenit. Durerea ori neplăcerea îşi găsesc o espresiune destul de puternică in prins. La început, exprimarea unui singur cuvînt explică înţelesul unei fraze întregi. La mulţi copii prinderea vorbei este foarte grea şi de aceia cu drept ne zice Sully, că pentru a învăţa limba maternă îi trebuie copilului tot atîta osteneală cît le trebue orientaliștilor pentru descifrarea hierogliphelor. Faza doua se manifestează prin liberul joc al fantaziei, care se arată diferită la diferite naturi. Această manifestare poate deveni, partea cea mai tare dar și cea mai slabă a caracterului copilului. In acest timp copilul se întreţine şi vorbeşte ca un tînăr poet, cu lucrurile care-1 înconjoară ca şi cum ar vorbi cu persoane. Vorbeşte cître jucăriile sale şi le iubeşte ca şi pe părinţii sei. Nu Î11 îngădue să se amestece cineva în jocul lui şi la povestirea faptelor întâmplate e cît se poate de exact şi minuţios. Ii place să se retragă într’un colţ, simţindu-se fericit în această închipuită singurătate, lăsînd să rătăcească gîndurile sale. E fără de milă şi riguros ca un filolog bătrîn în ce priveşte exactitatea cuvintelor la povestirea de basme sau recitări de poezii. Această uşurinţă în întipărirea de imagini şi bună memorie la copii, ne-o putem explica prin faptul că la dînsul centrele respective de sensaţie, nu sunt încă impedicate de alte centre în desvoltarea lor. Tot în această perioadă se mai arată la copii tendinţa şi curiositatea de a cerceta mereu cum sunt şi din ce sunt făcute lucrurile care-l înconjură şi mai cu seamă jucăriile sale pe, cari le sfarmă fără multă chibzuială pentru a-şi satisface curiozitatea. Sully ne mai atrage atenţia asupra înclinaţiei naturale a copilului din această vrîstă, spre adevăr şi ne îndeamnă la îndepărtarea tuturor faptelor şi lucrurilor cari îl fac să crează în puteri supranaturale, precum sunt o samă de poveşti. Nu trebue să-l deprindem cu frica, fie cu acea din poveşti, fie prin exemple. Iată două pilde de copil, cari ne pot dovedi întinderea imaginaţiei lor. Un copil de 5 ani pretindea că lumea nu există decît de 5 ani, iar altul de 11 ani, a răspuns acelui care-i povestea că D-zeu a făcut lumea din nimic. Se poate ca toadă lumea, să nu fie decît o închipuire. La trei şi patru ani începe perioada întrebărilor. Copilul se sileşte atunci de a-şi pune în ordine impresiile sale şi de a găsi legătura între dînsele. întrebările sunt nenumărate şi curiozitatea copilului nesecată. întrebările metafisice sunt cele mai grele de răspuns, şi nici o desluşire în sens teologic nu e în stare de a mulţumi creerul neobosit şi vecinic în cercetare al copilului. Iată unele întrebări ce ni se pun la această vrîstă: albinele de ce sunt ele pe lume ? De tinde au eşit puii înainte de a fi ouele pe OAMENI ŞI LUCRURI Jandarmeria Rurală.—Par’că e un tăcut ca evenimentele să ne dea mereu dreptate în potriva liberalilor. Mai tot ce ne au imputat el a eşit în favoarea noastră şi tot ce le am imputat noi lor s’a îndeplinit aidoma. Nu mai vorbim de legea maximului, despre care ziceau că spoliază pe ţărani şi azi o găsesc excelentă ; nu vorbim de legea minelor, care, după opinia lor, trebuia să deschiză graniţele ţerei pentru toţi vagabonzii pestriţi şi roşcaţi — iar azi ministrul liberal cere aplicarea legei; nu vorbim, în fine, despre criticile lor asupra bugetelor noastre, critici cari s’au dovedit a fi fost neîntemeiate — ci ne mărginim la una singură din legiuirile noastre care a fost mai aspru combătută. E vorba de legea jandarmeriei rurale. V'aduceţi aminte ce campanie înverşunată porniseră liberalii in contra acestei legi ? Cea mai blîndă imputare ce ’i se făcea, era că printr’însa guvernul măreşte, pe socoteala statului, numărul agenţilor electorali şi înfiinţează, un corp de călăi pentru populaţiunea rurală. Legea, însă, era bună. Şi ca dovadă că era bună, e faptul că liberalii n’au desfiinţat-o, ci, de ochii lumii, ca să ’şi dea aparenţă de reformatori, au micşorat numărul jandarmilor. Modificarea era idioată — dar această idioţie trebuia dovedită. Ei bine, spre marea ruşine a colectiviştilor, însăşi tîlharii s’au însărcinat să facă această dovadă. Ziarele din Bucureşti vestesc că deunăzi s’au săvlrşit tîlharii în acelaş timp în judeţul Ilfov, Brăila, Bîrlad şi în împrejurimile capitalei. E aceasta dovadă că numărul jandarmilor rurali trebuia redus ? Acelaş lucru s’a petrecut cu reducerea numărului sub-prefecţilor. Pentru a pune serviciile administraţiei la îndemîna sătenilor, conservatorii micşoraseră circumscripţiile şi măriseră numărul sub-prefecţilor. Liberalii, ca să poată trece drept reformatori, au repus lucrurile în starea de mai înainte şi astfel, ţăranul, pentru a îndeplini o formalitate la sub-prefectură, e silit să călătorească zile întregi. Acestei reforme se datoreşte, între altele, şi faptul că tîlharii se bucură de o libertate nemărginită, şi că, cînd se sevîrşeşte cîte o crimă, parchetul acuză administraţia şi administraţia se scuză că n’are mijloace suficiente pentru a preveni sau descoperi tîlhăriile. ------------- ■— |■ —| ----------- Trunchiurile Comunale Tirania casapului ajunsese la cel mai mare grad al scandaluluî. l*nlilieul consumator era despoiat intr’1111 mod ruşinos, iar pentru populaţiunea nevoiaşă, consumarea cărneî ajunsese, din cauza scumpete! exagerate, un adevărat lux. Calamitatea aceasta se petrecea lntr’o vreme cind preţul vitelor se coborise la ridicol. Actualul consiliu comunal, care se distinge printr'o lene orientală, a avut totuşi meritul de a pune capăt anomaliei acesteia. Nu ie vorba, măsura aceasta a fost luată atunci cind cartelul casapilor ajunsese să revolte populaţiunea. Aluneca s’a votat suma de 30.000 lei, cu cam administraţia să cumpere vite şi, graţie acestui fapt, vedem că chilogramul de carne, care ajunsese la un leu, se vinde, la triinchiurile comunei, cu 60 de bani. Să vedem, insă, cum a procedat comuna la cumpărarea vitelor şi dacă la baza acestei măsuri, luate din spirit de economie, 1111 se află... răsipa. S’a afectat suma de 30.000 de lei pentru cumpărare de vite, din care sumă s’a şi cheltuit o pătrime, adică 5.000. Nu era, oare, şi just şi tu interesul publicului care doreşte ca alimentele de consumaţie să fie elt de citnic, ca primăria să publice licitaţie pentru a aproviziona abatoriul cu vitele necesare ? Dar lucrurile nu s’au petrecut astfel. Ca să cumpere vitele, primul ajutor de primar, d. Tăcu, a făcut călătorie în preajma districtului şi s’a Întors cu comisionul îndeplinit. Meseria de bivolar 1111 Intră in atribuţiunile unui părinte al laşului şi nici nu era de folos eat. Tăcu să se 11 insăreinat cu comisionul acesta. Constatind acestea, am dori să ni se spuie unde, de la cine şi pe ce preţ s’a făcut cumpărătura. Pentru asemenea izvoade, tranezul are o expresie foarte caracteristică: el zice la. Douloureuse. O f1 ea dureroasă - dar s’o vedem şi noi — socoteala.... Acesta este procedeul legal. Poliţia voia deci să calce legea, atunci cînd pretinse parchetului să ceară expulzarea vagabondului pe simplă cale administrativă. Iaport la minister Parchetul trebuia, însă, să se conformeze disposiţiunea acesteia, de vreme ce era întărită de minister. Dar mare parte din indivizii pe cari poliţia îi presupunea vagabonzi, aveau acte în regulă. Se ştie că în Iaşi sunt foarte mulţi lucrători italieni şi ţărani ruteni, aduşi aci pentru munci agricole. Intrucît actele lor erau în regulă, expulzarea era imposibilă, căci ea te ameninţa cu un conflict diplomatic. Pretenţiunea poliţiei merse şi mai departe. Dacă ea înainta indivizi pe cari tribunalul şi, mai târziu curtea, îi achitau de învinuirea de vagabonzi, aceşti indivizi să fie expulzaţi! Primul-procuror nu putea satisface dorinţa aceasta, căci ar fi însemnat că parchetul recunoaşte sentinţa tribunalului sau a curţei. De aci raport contra primului-procuror şi acuzarea că dinsul ar fi protectorul vagabonzilor şi câ n’ar voi să dea concurs poliţiei în stîrpirea cuibului făcătorilor de rele. Respunsul Raportul acesta, adresat ministrului de interne, a fost comunicat ministrului de justiţie care a cerut lămuriri primului-procuror. Respunsul acestuia n’a întirziat şi, după cite transpiră, el ar fi un nou aspru rechizitor la, adresa poliţiei. Lupta s’a redeschis între parchet şi primul-procuror şi să vedem care va ieşi triumfător de astă dată. Cearta d’intre poliţie şi şeful parchetului Istoricul primei certe.—Ce face poliţia.— Vagabonzii.—Raport la minister.— Respunsul d-lui Caracaş. Prefectul poliţiei nu duce ca să bană cu primul-procuror. Cearta a devenit publică atunci cînd opinia reproduse raportul anual al primuluî-procuror, raport care era un aspru rechizitor la adresa poliţiei. Tocmai în noembre se vaîmplini anul de cînd d. Caracaş se află în fruntea parchetului tribunalului. De atunci s’au petrecut o serie de crime şi de furturi, ocaziuni triste în cari o bună poliţie se distinge. Poliţia noastră nu s’a distins şi faptul acesta l’a îndemnat pe primul-procuror să dee certificat de incapacitate corpului poliţienesc. Ce face poliţia? De atunci relaţiunele intre poliţie şi prefect se înăspriseră. Diferendul se aplanase la Bucureşti, în defavoarea membrilor siguranţei publice. In setea de resbuare, poliţia pretinse că crimele şi furturile se comit de vagabonzi, cari vin şi dispar şi ceru parchetidui să-i dee concurs la expulzarea oricărui strein, nou venit, fără căpăţeiu. Poliţia ceru ministerului expulzarea unor asemene indivizi, pe simpla cale administrativă. Vagabonzii Poliţia are datoria de a prinde vagabonzii, de a-i preda parchetului. Parchetul cercetează adele individului şi dacă ele nu sunt în bună regidă, individul este predat judelui-instructor, ceire î l predă tribunalului. Individul condamnat se expulzează din ţară, o dată pedeapsa isprăvită—şi după un jurnal al consiliului de miniştrii. COLECTIVITATE!... Sunt situaţii de acelea pe cari un singur cuvent, găsit la îndemînă într’un moment de fericită inspiraţie, este de ajuns pentru a le zugrăvi. Intr’un moment de asemenea minunată inspiraţie s’a aflat, de sigur, d. Eugeniu Stătescu, cînd, în senatul liberal al lui Ion C. Brătianu, a caracterizat cu un cuvînt tipic situaţia partidului liberal din sînul căruia se retrăsese şi Rosetti, şi Cogălniceanu, şi Fleva, şi Palladi, şi Dimitrie Brătianu. Silit a lua cuvîntul şi a da explicaţii asupra desfacerii totale din partidul său, d. Eugeniu Stătescu a crezut, într’un ecran comandat de circumstanţă, că ’şi serveşte tribul numindu-l colectivitate — s „adunătură de oameni a cărei cea mai ’naltă expresie e Ion C. Brătianu." De cît, pe atunci, benjaminul spera să culeagă moștenirea celei mai ‘nalte expresiunî și nu se gîndea că va veni o vreme cînd cea mai ’naltă expresie va fi întrupată în d. Dimitrie Sturdza, Anastase Stolojan sau într’un Aurelian oare care. Naşul partidului liberal a avut gura — ca să nu zicem mîna fericită, partidul a dovedit că știe să corespundă denumire! primită la noul său botez. El reprezintă, într’adevăr, o colecție de oameni a cărei cea mai ’naltă expresie poate fi X. Y. sau Z. —indiferent de aptitudini, capacitate, talent sau caracter. Programele, expunerile de idei sunt jenante şi incomode pentru acest partid, care nu-şi a desemnat alt rol decît pe acela de a alterna la putere cu partidul conservator. Frumosul, însă, în toate acestea e că aşa numiţii liberali se şi supără cînd îi numeşti colectivişti. Aşa cel puţin, are aierul să facă d. B. M. Missir, care, în Drapelul de Dumineca trecută, zice, cu privire la această denumire : „E timpulca, în loc să ne mai înjurăm reciproc, să începem a ne respecta spre a putea să discutăm, să ne luminăm, să aruncăm cîte o cugetare, să arătăm cîte o soluţiune la chestiunile cari se prezintă la ordinea zilei, etc. etc." Să aruncăm cîte o cugetare! Da, dar ca s’o arunci, trebue mai întiiu s’o aibi — şi ast-fel de marfă n’au colectiviştii, cel puţin de cînd au aruncat tot bagajul lor politic. Dacă d. Missir n’ar fi tot aşa de nou în gazetărie cît e de novice în politică — în loc să ceară colectivităţii ceea ce nu poate da ea,şi ar fi exercitat mai bine talentul spre a-i schimba porecla în renume. Dar.... ad imposibilem nemo tenetur. Nedescifrabil.