Opinia, octombrie 1897 (Anul 1, nr. 126-151)

1897-10-14 / nr. 137

ANUL I No. 137 EWTIA I»K SEAUA IASI — MARTI 14 OCTOMBRIE, I SJ­ 7. Numărul 10 Bani AROSI AM.E5ÎT 13I.H încep la 1 şi 15 ale fle­ căreî luni şi se pl&­tesc tot-d’a-iina Înainte In lap In Casa Administraţiei In iudei« şi străinătate prin mandate poştale Un au în ţară 30 leî; in streină l­aie 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43. —Strada Guliei — Wo. 42 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani an rad­i­issee In Iaşi şi judeţe ne primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia „ „ IU ... . 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 ., „ IJn număr veeMft SÍP Irani REDACŢIA V \ No. 42— Strada Grille! — No. 42 Guvernul Contra Tîrgului de Vite Suzeranitatea Ungariei . ....Graţie, însă, guver­­­nului român, intenţia d-lui Lueger nu se va realiza şi negustorii noştri de vite pot să fie liniştiţi. Magyar Hírlap. Visam par’eä. Se petrec în ţara asta, de la o vreme, lucruri cari îţi opresc min­tea în loc. Ceea ce se zice şi ceea ce se face de la un cîrd de vreme, răs­­toarnä toate legile stabilite în ma­terie de psichologie. Trebuie sa iei pe dos noima faptelor daca vrei să găseşti rostul evenimentelor cari se rostogolesc, de la un timp în­coace, cu o iuţeală ameţitoare. E o logica specială —logica bol­năvicioasă, care cîrmuieşte activi­tatea oamenilor oficiali; de aceea,­­ cu datele şi cunoştinţele cu caii se judecă stările sufleteşti normale, nu poţi pătrunde firea monstruoasă a guvernanţilor de azi. S’au­ închis oamenii aceştia, ei singuri de bună voie, într’un labi­rint din care nu mai e chip să iasă —şi tot dibuind ca să găsească por­tiţa, se lovesc mereu­ cu capul de pereţi şi mereu­ ştirbesc prestigiul ţărei pe care o reprezintă. Au­ fost chemaţi ca să ceară ier­tare, la vatra neamului unguresc, pentru rodomontadele din timpul opoziţiei—şi s’at­ dus. Li s’a cerut să decoreze pe Jes­­zenscky — călăul Romînilor din Ar­deal—şi s’ău­ executat. Atîta tiranie nu exercită Ungurii nici asupra celor pe cari ’i au­ în­­genunchiat — şi reprezentanţii rega­tului liber se închină la capriţiile­­ ungureşti cu pusilanimitatea pe care n’a arătat-o Românul nici cînd era unul contra a zece. Aşa mişelească degradare nu se poate explica fără ajutorul psihia­triei. Dar, fie! — aceste umilinţe au fost cerute de Unguri ca pedeapsă pentru oamenii nedemni, cari, în goana după putere, au atins sus­ceptibilităţile guvernului maghiar. D. Sturdza, însă, a mers cu slu­­gărnicia-i pentru Unguri pînă acolo, în­cît va fi nevoie de intervenţia însăşi a Maghiarilor pentru a-l o­­pri pe priporul care primejdueşte propriele lui interese—întru­cît pur­tarea ignobilului nostru ministru preşedinte ameninţă să zădărni­cească chiar planurile ungureşti. Iată una nouă.­­*­ Din pricina relei credinţe cu care aplică Maghiarii convenţiile comer­ciale cu Romînia, negoţul nostru de vite a încetat cu desăvîrşire peste fruntaria ungurească. Dar dacă graniţa Ungariei e în­chisă de fapt pentru vitele noastre, pieţele austriace solicită concurenţa noastră pentru a scăpa de tribu­tul pe care-l plătesc Ungariei. Aceasta nu convine la Pesta— şi cum nimic din ce displace Un­gurilor nu se face în Romînia, tre­buia ca însăşi guvernul nostru să se pue d’a curmezişul năzuinţelor romîneşti. A In senzul acesta iată ce a făcut d. Sturdza.­­** A trimis la Pesta pe directorul general al serviciului sanitar ca să ia instrucţii, şi d. dr. Felix s’a în­tors cu lozinca ca nici o vită a noastră să nu treacă graniţa. Dar consiliul comunal din Iaşi, necu­noscînd înaltele combinaţii ale mi­nistrului preşedinte, a hotărît să înfiinţeze, pe lîngă abatoriu, un tîrg de vite, unde să se expue toate mostrele cultivate în Romînia Măsura aceasta, adînc românea­sca, a suparat pe d. Sturza toc­mai pentru motivul că este adînc românească. De aceea, la dorinţa consiliului comunal de a invita pe primarul Vienei să asiste la tîrg o dată cu regele, preşedintele con­siliului a opus un veto al cărui rost îndepărtat nu-l pricepeau cei ne­iniţiaţi. Dacă presenţa d-lui Lueger este inoportună în ziua de 20 octom­brie, nimic nu se opune ca această vizită să se facă înaintea sau în urma acestei date nu e aşa ? Dar nu va veni la Iaşi primarul Vienei nici o dată cîtă vreme va avea puterea d. Sturdza. Mai mult. Pentru ca din svon macar să nu se cunoască peste graniţa calităţile superioare ale vitelor romîneşti, d. Sturdza a făcut tot ce a putut pen­tru a împiedica chiar fiinţa tîrgu­­lui de la Iaşi. A trimis, inopinat, un inspector veterinar care să cer­ceteze, din chiar senin, dacă nu cum­va este epizootie în judeţ. Sis­temul acesta ar fi ridicat dacă n’ar fi odios. De regulă, ministrul de interne, după rapoartele veterina­rilor regionali, fixează zona con­taminată și prescrie măsurile sani­tare. De astă dată, d. Sturdza a trimis pe inspectorul Murgeanu ca să invente epizootia! Şi faţă cu insistenţa naivă a con­siliului comunal de a declara că epizootia s-a stins de mult şi în Iaşi şi în judeţele limitrofe, inspec­torul a plecat supărat la Bucureşti pentru a depune mandatul cu care fusese însărcinat. Şeful serviciului sanitar, însă, nu remîne nici o dată fără expediente­­ cînd e vorba să’şi slujască stăpîniî. Vezînd că d. Murgeanu n’a re­uşit să sugereze primarului de Iaşi ideea că­­Romînia e pretutindeni bîntuită de epizootie, a poruncit veterinarilor din judeţele mărginaşe cu laşul să nu libereze certificate de sănătate pentru vitele cari ar porni la tîrgul de la abatoriu. Cu chipul acesta, fiind-că consi­liul comunal s’a încăpăţînat, pare­­se, să facă tîrgul chiar cu mijloa­cele meschine cari ’­ au remas la dispoziţie —expoziţiunea de la aba­toriu va fi o întreprindere avortată, din pricină că aşa a voit d. Sturdza — şi d. Sturdza a voit aşa, pentru că Magyar Hírlap să poată scrie, cum a scris deunăzi: „Graţie gu­vernului român, intenţia d-lui Lue­ger nu se va realiza —şi negus­torii noştri de vite pot fi liniştiţi“. Credem şi noi. Chiar de ar fi Banffy ministru prezident în ţara noastră, Ungurii n’ar putea fi mai liniştiţi..... G. Rădulescu Micim© de suflet şi-î colectivist şi dă-î pace. Comitetul de organizare al serbărilor pentru inaugurarea monumentului vină­­torilor, monument care s’a ridicat ieri pe o piaţă din Ploieşti, a interzis asociaţiu­­nea izraeliţilor rezervişti participarea la această serbare militară. Comentarii nu se încap aci. A respinge pe foştii soldaţi de la o ser­bare a foştilor soldaţi— este o idee pe care n’o poate pricepe omul care nu cu­noaşte micimea de suflet a colectiviştilor. Caraple­ra nemţeşte Apariţia unei cărţi în o limbă stră­ină care ne onorează popularizînd ce avem mai bun şi mai trainic în lite­ratură, nu merită ca să ne oprim şi să-i jertfim spaţiul unei coloane cel puţin tot atît de mult ca moravurile chineze sau certele administrative — atît de ase­mănătoare între dînsele ; — nu merită ca să insistăm cu legitimă­ mindrie asu­­pră-i ? Evenimentul acesta literar s’a întîm­­plat zilele acestea: Caragiale figurează pe coperta celei mai răspîndite biblio­teci universale— ediţia lui Reclam— şi în momentul acesta avem înaintea noas­tră broşura No. 3716 cuprinzînd : Păcat, Făclie de paşti, Nirvana, 25 de minute, Un om cu noroc, A zecea muză, Grand­­­otel Victoria. Din alegerea aceasta deja traducăto­rul lui Caragiale ni se vădeşte ca un literat fin şi pătrunzător, care a înţă­­les că nu mimai în „senzaţionalele“ nu­vele de longue haleine ca „Păcat“ şi „Fă­clia de paşti“ stă, marea forţă literară a lui Caragiale, ci şi în schiţele puţin întinse, concise şi intense pe care le-a aşternut în haina cea mai, durabilă a stilului şi limbagiului clasic. Acele cîte­va rînduri din „Grand-ho­­tel Victoria“ în care se zugrăveşte “pe­trecerea populară“ a provincialilor cari chinuiesc un biet cine hoinar sunt tot atât de demonstrative ca şi înfiorătoarea reeditare aşternută în tot cuprinsul „Fă­cliei de paşti“. ....„O clipă animalul se opreşte înghe­ţat ; sîngele îi dă năvală la inimă, care începe să zvâcnească de coaste.... E pier­dut !... Părul îi se zbârlește pe coamă. Un fior îi fulgeră de-a lungul prin şira spinării și-i încovrigă coada de-a îndă­­rătele, pînă-i înfinge vîrful în pîntece. Ochii tulburi caută încotrova un punct de scapare. Dar abia se pune problema în mintea aiurită şi o peatră l’a izbit peste bot, alta la o încheitură, un lemn peste şale şi altele plouă....“ ....„Opintindu-se din fundul rărunchi­lor, animalul se avîntâ orbeşte în faţa loviturilor“. Un răcnet suprem sparge rândurile vrăşmaşilor, le scapă dintre picioare şi fuge uităndu-se drept şi nu­mai înainte, fuge mereu pînă dă de un loc singuratic. Aci s’aşează, stins de o­­boseală, să-şî liniştească cutremurul mem­brelor, să-şi lingă rănile şi să se vaete de durere. Somnul se capătă mai eftin de­cît hrana şi de o cam dedă îi e mai trebuincios: truditul corp se încolăceşte binişor; închide ochii trişti şi adoarme oftând greu din afund....“. Citaţia preţuieşte mai mult de­cît de­finiţiile; măsuraţi şi comparaţi proza lui Caragiale şi veţi avea criteriul va­­loarei literare. Traducătorul, zic, a înţeles admirabil că pretutindeni nota desăvârşirii se gă­seşte în bucăţile scriitorului şi a ştiut minunat să îmbine o varietate de subi­ecte şi de pilde ca să pue în relief va­riatul talent al scriitorului român. «25 de minute“ e tot atît de spirituală şi de merituasă ca întreg repertoru­l de comedii al lui Caragiale. Broşura tradusă de d. Ludwig Klein— probabil un pseudonim al unui nume li­terar sau un nume al unui pseudonim valoros—va atrage luarea aminte a mul­tora asupra literaturii noastre. „Păcat“ nu se va ruşina în faţa nici uniei scrieri literare străine şi „Făclia de paşti“ ar fi iscălită de ori­care dintre fruntaşii prozaişti ai veacului. Vor medi­ta mulţi asupra nuvelei ciudate care se pe­trece în preajma tîrguşorului din partea Copoului, unde se vorbeşte de nebuni scăpaţi de la Golia, de ovrei fricoşi şi prăpădiţi, de alcoolici şi periigroşi, de uri şi batjocuri, de răzbunări înfioră­toare , vor reflecta asupra dialogului concis, nervos, întretăiat şi suggestiv — asupra sfîrşitului atît de groaznic legat în acelaşi timp de moravuri speciale la două rase protivnice şi înduşmănite. «....Und der Mann ging bedaeclitig gen Osten der Anhoehe zu, wie ein verstaen­­diger Wanderer, der da weiss, dass man einen weiten Weg nicht beschleunigten Schritten anheben darf...“ «Şi omul plecă incetinel spre răsărit la deal, ca un călător înainte care ştie că la un drum lung nu se porneşte cu pasiv pripit...“ Cunoaşteţi o inchiere mai întristătoare şi mai eloquentă ? Am afirmat că traducătorul­ broşurii e un literat de merit, după modul alegereî —­ după îndrăsneală am putea zice—şi apoi judecind după notele alăturate tex­tului german, în special la bucata „Nir­vana“ ,unde, precum se ştie, Caragiale vorbeşte de Eminescu. Acolo d. Klein traduce şi versuri din Eminescu spre mai deplină lămurire a textului român: „Nu credeam să’nvăţ a muri vr’odată», poezia în metru antic e tradusă în în­tregime şi cu mult talent. Aci e locul să înregistrăm protestarea traducătorului cu privire la modul cum au fost redate în limba germană, o ma­re parte a poeziilor maestrului Emine­scu, unele chiar sub ocrotirea ministe­­riului de instrucţie. Afirmarea aceasta o putem primi cu încredere de la un literat dezinteresat. Caragiale, deja mai fericit de­cît E­­minescu prin faptul că i s’au recunos­­cut marile merite literare în viaţă, a fost mai fericit de­cît genialul predece­sor şi în chipul cum a fost făcut cunos­cut, străinătăţii. Rodion Intre done Focuri încurcătura în care a intrat d. Sturdza cu decoraţia lui Jeszenszky, n’o poate deslega nici popa Damaschin. Dacă mi­nistrul preşedinte va eşi cu obraz curat din cursa pe care ’şi a întins-o singur, are să treacă la posteritate cu mai multe drepturi de cît însuşi Păcală—tipul le­gendar care aducea fîntîna acasă ca să’şi cruţe osteneala de a tot căra apă în fie­care zi, Iată problema : Primul ministru al ţărei romîneşti a e­­xagerat speranţele Romînilor din Tran­silvania ca să producă o mişcare ostilă în potriva Ungurilor care să facă difi­cilă situaţia la guvern a conservatorilor. Politica aceasta de spion mizerabil în potriva însăşi a neamului său, a reuşit d-lui Sturdza. Dar îndată ce a ajuns la putere, şeful colectivităţii î şi a spart capul de chiar zidul pe care ’l ridicase singur. Silit să dea dovadă de sentimente ungureşti, d. Sturdza a trebuit să înăbuşe pe Romîni. De aci, scuzele şi ignominia despre care am vorbit de la venirea colectiviştilor şi pînă azi. In această situaţie, d. Sturdza ’şi-a făcut duşmani de moarte din Romînii de peste munţi, cu al căror sprijin a răsturnat pe conservatori. Dar nici cu preţul acesta n’a reuşit să cumpere bu­nele graţii ale ungurilor. A trebuit să provoace vizita de la Pesta, ca să plă­tească păcatele pe cari le a săvîrşit în opoziţie cu chestia transilvană. S’a fă­cut vizita —şi cu ea, d. Sturdza a re­voltat pe toţi Romînii, pînă şi pe cei cari rod din ieslele bugetului său. Aşa, pentru a căpăta amicia Unguri­lor, colectivitatea a stîrnit inimiciţia Ro­mánkor—şi socoteala ar fi fost bună din punctul său de vedere, dacă lucrurile ar fi eşit aşa cum s’au plămădit. Dar creierul d-lui Sturdza are surprinderi cari răstoarnă şi logica şi psichologia. Cu decoraţia lui Jeszenszky, colecti­vitatea s’a înecat cu desăvîrşire. Laşi­tatea de a nu îndrăzni să afirme pe fa­ţă păcatul acesta, a revoltat pe Unguri­a şi slugărnicia de a nu îndrăzni să des­­mintă categoric ticăloşia, a scos din răb­dare pe Romîni. Prins între două focuri, ministrul pre­şedinte ’şî-a pierdut capul. Şi, crezînd că iese din încurcătură, a făcut una, mai boacănă de­cît toate : a însărcinat pe VIndépendance Roumaine să afirme că decoraţia lui Jeszenszky cată să fie a­­tribuită excluziv Regelui care a confe­­rit-o fără consimţimîntul ministrului de externe. Legat, astfel, de mînî şi de picioare, d. Sturdza a recurs la bunătatea ungu­rească pentru a eşi din impas. Anume a sondat pe ministrul preşedinte al Unga­riei dacă ar fi bine primită o interven­ţie amicală a consulului român din Pes­ta pe lîngă Jeszenszky ca să-l roage să renunţe de bună voie la decoraţie. Şi Banffy, cu curajul pe care mi-l dă slă­biciunea d-lui Sturdza, a răspuns verde că toate persoanele decorate vor înapoia brevetele dacă ministerul romînesc va îndrăsni să facă un asemenea demers. Mărturisiţi că situaţia d-lui Sturdza nu e nici de­cum de invidiat. Ministrul preşedinte al ţărei romîneşti, are, de cînd cu vizita de la Budapesta, exact poziţia unui cîîne în car. Ywann. Din arhiva de la Stînea In hati-humaiumul ce l’am publicat în acest ziar, relativ la pămîntul Moldovei de 32 ceasuri lung, şi două ciasuri lat stăpîniî de cîtră Tataril din Bugiac, du­pă învoirea lui Mihai Vodă Racovitză, precum şi în nenumărate cărţi de hotăr­nicie din veacurile trecute, să pomeneşte despre această ciudată măsură, după care să socotea faţa pămîntului Moldovei, la 70 ceasuri în lungime, şi 50 în lăţime. Cărturarii ar avea prilej de controverse înverşunate şi de mare paradă al unei erudiţiuni mucegăită în contactul hârţoa­gelor scăpate lăcomiei timpurilor şi al moliilor, de nu ar fi fost unii din stră­bunii noştri, atît de vorbăreţi, în­cît să ne fi destăinuit că această măsură ce o aveau la îndemână nu era de­cît, pasul unui om care mergînd pe jos, călca 2000 de stînjeni, într’un ceas. Nu este însă înţă­­legerea acestui obicei al pămintului, care ne a îndemnat de a publica documentul de mai jos, ci dorinţa de a desvălui scînteia care licăr­ea în sufletul unui boer pămîntean, iubitor de ţară şi de neam, pe cînd străbatea timpurile de restrişte ale domnielor fanariote, atuncea cînd să părea că conştiinţa naţională fusese cu totul înăbuşită sub pătura adîncă şi mereu îndesîndu-se a lăcustelor, care ne bîn­­tuiau ţara. Aflării în această lucrare, in­titulată «închipuire» unele idei şi senti­­mente care ne surprind şi mai ales ne inspiră o admiraţiune nemărginită, pen­tru acest boer luminat care cu un veac mai înainte ca visurile lui frumoase şi înalte să fie realizate, de cătră străne­poţii sei, se rostea în contra privilegii­lor care alcătuiau apanagiul clasei din care făcea parte, li videm compătimind pe locuitorii lăcuiţi fără milă şi fără saţ şi căutind a înlocui toate dările sub de­numirile cele mai ciudate, şi cele mai sdruncinătoare care istoveau, prin o sin­gură dare asupra pămîntului, ci nu a­­supra omului care va deveni volnic de a se strămuta ori unde il va povăţui in­teresul. Cu .0 sută de ani mai tîrziu Kiseleff s’a încercat, în zadar, de a obţine acest drept pentru ţărani, proclamînd în re­gulamentul organic, emanciparea lor, care nu s’a putut efectua nici atuncea. In darea funciară înlocuind ori­ce alt bir, autorul «închipuire!» vedea nu nu­mai o mare uşurinţă pentru împlinirea unei contribuţii fixă şi unică, dar şi desro­­birea locuitorilor, încetarea nesuferitului sistem de investigaţiune inchizitoriale care se întrebuinţări pentru perceperea feliurimilor de biruri după acele vremuri (obiecţiune care se face şi astăzi cu drept cuvînt în contra imposibilul asupra ve­nitului), şi în sfirşit o cadastrare­­ com­plectă a tuturor moşiilor în Moldova, lu­crare, astă­zi încă fie efectuată. Dacă ace­ste năzuinţe care în mare parte sunt şi astăzi la ordinea zilei sunt uimitoare pentru un boer, din secolul al 18-lea, ceea ce însă ne mişcă cu totul, este î­­nalta suflare patriotică care­­ face să tresară inima lui de Moldovan, atuncea cînd deducînd consecinţele insemnate a birului asupra pămîntului ne arată că făcînd cu toţii această plată în unul şi acelaş chip, fără nici un fel de deosebire să va alcătui legătura obştească a toate stările locuitorilor se va face legatusba lîniţion­alîCî'iisH*», şi conchide într’un cuvînt de înalt patriotism, că tot neamul fiind unit de la cel mal mic, de la cel mai sărac ţaran, pînă la cel mai mare şi mai puternic din boeri, cine va putea să-l biruiască şi să-i surpe dreptatea. Acestor năzuinţi democratice ale unora din boerii noştri din timpurile de mai înainte, să datoreşte alcătuirea cu desă­vîrşire democratică a ţărei noastre. A­­celeaşi sentimente însufleţeai­ mai tîrziu­ pe blîndul şi marele patriot Costachi Negri, atuncea cînd cerea la Adunarea Ad-hoc, împroprietărirea locuitorilor să­teni, zicînd că «pentru a conlucra cu du­rere şi sfîntă datorie la statornicirea, în­florirea şi mai vîrtos, apararea ţărei, tre­ime ca elementul cel mai numeros şi temeinic al acestei ţări, să fie strîns legat de ea, în­cît pentru a apăra ceva, tre­­bue să aibă şi ceva de apărat». Astfel să văd adesea pri­­vindu-se inteligenţe care să înalţă deasupra nivelului ome­nire! în care trăesc, ca farul care stră­lucește cu o tărie cu atît mai splendidă cu cît întunericul e mai adînc împrejur

Next