Opinia, noiembrie 1897 (Anul 1, nr. 152-176)

1897-11-25 / nr. 171

ANUL I No. 171 Numărul 10 Bani abonamentele încep la 1 şi 15 ale fie­carei luni şi se p­lă­ţesc tot­d’a­una înainte In Iaşi la Casa Administraţiei IntMi­ere­ şi străinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ * 20 „ MANUSCRISELE NU SE IN­APOI­AZ­A ADMINISTRAŢIA No 43.— Strada Góliei — No. 43 EDIŢIA A DOUA IAŞI —MARŢI 25 NOEMBRIE, 1897. ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN MANIFESTAŢIA DIN CAPITALĂ Majoritate cu Darabana Un.,procrea nou. Ca­­ să aducă pe protestanţii din Cameră la ortodoxismul colectivist, d. Sturdza a recurs la un mijloc infailibil: le a spus că, rămîn In ma­joritate, sau le bate toba. Sistemul acesta, clasic, folosia odinioară, fără greş, lui Ion Bră­­tianu — şi resvotul de la 20 Noem­­bre a dovedit că se poate întrebu­inţa chiar de d. Sturdza cu oare­cari şanse de isbîndă. La primul scrutin pentru alege­rea comisiunei de respuns la adresa tronului, ministerul a obţinut 54 de voturi contra 57 ale opoziţiei. Situaţia, deci, era lămurită : gu­­vernul fusese pus în minoritate. Cum, însă, lucrurile se petreceau după amiaz­ă şi după amiaz pre­zidentul Camerei este.... guverna­mental — s’a sfâşiat regulamentul şi s’a procedat, de iznoavă, la al douilea scrutin pentru candidaţii râ­maşi în balotaj. Şi pe cînd se discuta procedarea insolita a biuroului, d. Sturdza a adus telegrafic la Cameră pe d. Take Protopopescu, sub directorul Creditului Rural, şi l-a asmuţit a­­supra deputaţilor recalcitranţi. In momentul acesta Camera nu mai semăna a parlament, ci prezenta mai mult aspectul unui bazar—ca să nu zicem alunul tîrg de vite. — Va să zică, domnule X., dum­neata votezi alb? — Ba, nu cum­va o să votez verde ? — Dar, pare-mi-se că am şi eu vot în Adunarea aceasta... —­ Dumneata? In ce calitate? — Foarte simplu: în calitate de sub director al Creditului Rural. — Nu pricep ce amestec poate avea Creditul la Cameră ! — Dacă te ai gîndi că ai șeapte rate de plătit, ai pricepe foarte u­­șor, cu toate acestea. — Bine, dar chestiunile acestea nu se discută în parlament, dom­nule sub director. — Se poate, dar am venit să le discut în parlament ca să nu fiu silit să-ți trimit darabana la moșie... Va să zică, scurt: cine nu e cu noi, e în contra noastră — și pe cei cari ne sunt protivnici îl facem să asculte darabana. — Dar eu nu ne sunt protivnic domnule sub-director — eu sunt li­beral ca și d-voastre... — Da, dar votezi alb. — Cînd guvernul n’are nici un interes... — Ba, are un interes capital. — Așa? — Evident că da. — Apoi, dacă e așa, domnule sub director, lasă pe mine — să mai poftească d. Aurelian! Asupra negustorilor a operat d. Carada, stăpînul a tot puternic al Bănceî Naţionale : — Aşa­dar, va retrageţi din ne­goţ domnule Y? — Da de unde! Eu am de gînd, din contra, să ’mi lărgesc cercul afacerilor. — Cu bani gata, poate ? — Ba, nu — care negustor lu­crează cu bani gata? — Dar atunci, cum? — Ca şi pînă acum, cu credit. — La cămătari? — Nu te mai înţeleg, domnule Carada. Lucrăm împreună de atîta vreme şi nu ştii pînă acum că am credit la Banca Naţională? — Ba ştiu, dar aceasta era si­tuaţia de pînă acum. De azi s’au schimbat lucrurile. — Nu înţeleg. — Şi e foarte simplu, cu toate acestea: Banca e o instituţie libe­rală—nu e aşa ? — Pe cît ştiu, da. — Ca instituţie liberală, are pri­eteni şi duşmani —cum are şi part,­dul liberal. — Tot nu pricep. — Ascultă şi te vei dumeri: o­­peraţiunile Bănceî se fac de către noi—şi se fac într’un fel sau în­­tr’altul, după cum clienţii sunt a­­­mici sau duşmani de ai noștri. — Neapărat. — Dacă e neapărat să fie așa, tot atît de neapărat este să ne des­chidem ochii ca să nu încălzim şerpi la sinul nostru. — Dar eu nu sunt în cazul şer­pilor. — Ba, da. — De unde pînă unde? — Ai votat alb? — Firește. — Atunci e clar. — Clar că.... — Că ne eşti duşman şi că tre­­bue să -ţi refuzăm creditul. — Dar, pentru Dumnezeu, dom­nule Carada, nu mă nenoroci, mai ales acum cînd sunt pretutindeni descoperit! — Se poate, domnule Y, dar şi albul dumitale ne nenoroceşte pe noi, cari, cum vezi, suntem şi mai descoperiţi de­cît dumneata. — Bine, dar eu n’am știut că vă supără... — Alta dată s’o ştii...­­ Cu părinţii funcţionarilor, lucru­rile au mers şi mai lesne. Sarcina aceasta ’şi a rezervat-o d. Sturdza însuși: — Ce, domnule Z, am auzit că băiatul dumitale vrea să se mute din Vaslui ? — Nici nu gîndește cocoane; din potrivă, e pe cale de a se însura. — De, îmi pare foarte rău dar... — Dar ce? — îmi cere locul acesta un li­beral devotat. — Mai devotat de cit mine, dom­nule Sturdza... — De cît dumneata, care votezi alb ? Devotamentul se dovedește, nu se afirmă, domnule Z. — Dar sunt gata să-l dovedesc ori­cînd.... — Vom vedea la al douilea scru­tin.... Al doilea scrutin a dat 76 de voturi contra 30! Or, un minister care guvernează cu darabana, face oficiu de portă­rel la o licitație publică — iar nu treaba de conducător al intereselor Statului. G. Rădulescu Asupra evenimentelor de ieri din capitală şi asupra declaraţiunelor fă­cute de d. Gene, publicăm în celelalte pagini amlmmte senzaţionale. Atragem atenţiunea lectorilor. Falimentul Teatrului Comitetul.­ Nepăsare ori silă? Falimentul. Arta la Iaşi a ajuns în halul ma­cabru al neguţitorilor mantfadulteri , reporterul nostru judiciar are să vă vor­bească, mai curînd de cît credeţi, că s’a dat cerere pentru declararea în sta­re de faliment a teatrului nostru na­ţional. Şi nici că se putea altfel: ceara roşie trebue să-şi facă datoria ori unde administrează colectivistul. ... Domnii Vizanti şi Fintinari pier­de dragostea Melpomeneî. Publicul, însă, în faţa acestor antreprenori ai Thalieî, nu vrea să dee pe la teatru. Sala e vecinie goală şi venitul cel mai mare s’a oprit la 400 lei. Sîmbătă seara, insă, la o representa­­ţie romînească, la care d. Vizanti şi Fîntinăriu n’au avut amestec — repre­zentaţia fiind dată, în beneficiul unui actor—sala era ticsită de lume. Ori ce comentar ar slăbi morala fap­tului. Comitetul teatral Treburile au mers rău din capul lo­cului şi numai ast­fel se esplică■ de ce domnii N. Volenti şi I. Tanoviceanu, cari puneau tot interesul în comitet pen­tru a duce lucrurile pe calea cea bună, au fost biruiţi, majoritaţi şi nevoiţi a demisiona. Ca să nu mai fie stingheriţi în mo­dul lor de a terfeli arta, domnii Vizun­ii şi Fîntinăriu au stăruit pentru nu­mirea domnului E. Caudella în al trei­lea loc de membru. D. Caudella este absolut neglijat. Ni­meni nu cere sfatul seu, pentru moti­­vul că d. Caudella s’ar opune la nenu­măratele prostii ce se comit. D-lui Cau­della ’i vine greu să protesteze pe faţă, să-şi arate nemulţumirea, de­oare­ce fap­tul ar provoca scandal şi d. Caudella, ca director al conserva­toru­lui, depi­nde, se înţelege, de ministrul Fîntinarilor. Dar nu numai peste d. Caudella se trece în comitet cu această nepăsare vi­novată, dar şi peste artişti. Am pricepe, în parte, nepăsarea aceasta, am tălmă­ci-o ca un act de vanitate, cînd cei 2 membrii dip., comitet ar fi cunoscători al artei. Dar acesta nu este nici cazul dom­nului Vizuvi, nici acel al domnului Fîntinăriu. De ce am­ căuta atunci, aiurea de­cît în nepriceperea şi ambiţia membrilor de cari ne ocupăm, halul trist în care a ajuns astă­zi teatrul nostru naţional? Spun unii că vina toată ie a publi­cului, care strînge banii pentru trupele streine. Dar ce atracţiune are teatrul nostru ? Cu Romeo şi Julietta dată de actori flămânzi, cu Lumea în care îţi vine să tragi palme şi cu alte traduceri, tot atît de funebre, nu atragi doritorul de a petrece. Ar fi fost cu putinţă oare ca un mem­bru a­l comitetului teatral, profan chiar în ale artei, dar în termeni de prietenie cu cea mai elementară carte de grama­tică, stăpîn al limbei romîneşti, să fi permis înzestrarea repertoriului cu o traducere cum este acea din lumea în care te plictiseşti ? Falimentul Nu se putea ca o astfel de adminis­traţie să nu fi adus după ea falimentul total al teatrului. Astă­zi, în a doua lu­nă de stagiune, fondurile sunt absolut epuizate şi este foarte probabil, că sta­giunea care trebuia să se fi sfîrşit în Martie, se va isprăvi peste 12 zile, în Decembrie. Afară de cifrele, cari vor vorbi înda­tă, şi din care reesă matematiceşte cauza acestei cofluzii, mai avem şi o altă do­vadă supremă, că falimentul se dato­rează numai administraţiunei incapa­bile. Acum 2 ani, cînd trupa romînă, în lipsă de local propriu dădea reprezen­­taţiunile în sala Sidoli, stagiunea pro­duse un beneficiu net de 16.000 lei. Anul acesta, cînd actorii au locul pro­priu, şi prin urmare sunt scutiţi a plăti chiria serală, iluminatul—cheltueli care se rădicau la 260 lei pe seară—astă­zi stagiunea moare în luna a doua — lă­­sînd o mînă de oameni pieritori de foame. Să vorbească cifrele Voim să arătăm cu cifre oficiale ha­lul teatrului nostru. Teatrul a primit subvenţiunea anuală de 20.000 lei şi un ajutor de 8000 lei. Această de pe urmă cifră era menită a acoperi un deficit din stagiunea trecută. Onorariile încep a curge de la April. De la această dată şi până în august actorii primesc, la un loc 1300 lei pe lună, ceea ce dă, în total, suma de 6500 lei. Din August şi pănă în present s’a epuizat fondul ră­mas de 13.500 lei, aşa că administra­ţia nu mai este în stare a plăti chenzina pe Decembre, dat fiind că representaţiile de pănă acum n’au produs suma 4.250 lei—rata trebuitoare. Comitetul clubului conservator din Iaşi cu unanimitatea voturilor a ales de pre­sident al acestui club pe d. Grigore Co­­gălniceanu. Această demnitate are o importanţă excepţională. Prezidentul clubului conser­vator din Iaşi, este şi membru in comi­tetul central al partidului conservator.­­Alegerea făcută în persoana d-lui Co­­gălniceanu onorează de­o­potrivă şi pe ales şi pe partidul conservator. Onorează pe d. Cogălniceanu care datoreşte aceas­tă demnitate, pe lingă calităţilor sale per­sonale, faptului că a fost în toată cariera sa politică un soldat neclintit al partidu­lui care are de şef pe d. Lascar Catargiu, şi onorează pe partidul care la un moment dat a avut în mijlocul seu, un membru ca d. Cogălniceanu, care s’a impus tutu­ror elementelor, chiar şi acelora cari mai recunosc şi­ pe alt şef de­cît d. Lascar Catargiu. De ce i se arendează moşiile Statului ? Pînă acum au fost, anul acesta, vre-o şease termene pentru arendarea moşii­lor Statului şi exploatarea pădurilor. Puţini concurenţi s’au prezintat la a­­ceste licitaţii, din care pricină moşiile au rămas nearendate. Cauzele acestui fenomen nu­ trebuiesc căutate în profunditatea inteligenţei d-luî Stolojan— căci ministrul domeniilor e prea mult ocupat cu banchetele de in­­cuscrire politice, cari reuşesc ca şi lici­taţiile, pentru ca să mai aibă vreme să se ocupe de asemenea nimicuri. Cauzele nu trebuesc căutate nici în criza care bîntuie ţara de cînd au venit liberalii la putere. Nu. Cu totul alta e pricina care face pe agricultori să fugă de domeniile Statu­lui, cum fuge omul sănătos de febra ti­foidă—singurul bine pe care ni l-a adus guvernul liberal. Şi pînă cînd nu va dis­pare această cauză, pînă cînd cei a­tot­puternici nu vor înţelege sau nu vor fi făcuţi cu sila să înţeleagă, lucrurile nu se vor îndrepta. Pînă atunci Statul şi a­­rendaşii vor suferi de o potrivă, pînă a­­tunci unica noastră sorginte de bogăţie va tot da îndărăt,iar clasa agricultori­lor va dispare cu încetul, spre marea bucurie a colectiviştilor bugetivori. Un caz recent: D. Dimitrie Corbu, mare proprietar în Peatra-N., fost şi actual arendaş al Statului, a licitat la Iaşi, în ziua de 4 August, pentru un parchet de pădure de pe domeniul Borleşti, depunînd şi garanţia cerută. Ministerul n’a aprobat licitaţia, şi de atunci pînă acum a cerut, de patru orî prin petiţii şi de mai multe ori telegrafic, restituirea garanţiei—şi pînă azi n’a ob­ţinut-o. Alt exemplu: O persoană ţine în arendă o moşie de-a Statului. La împlinirea periodului, de­şi nu mai datoreşte nimic din cîştiuri şi cele­l­alte sarcini ale arendeî, totuşi, pentru a-şî scoate garanţia, trebue să treacă cel puţin un an, dacă nu doi—şi încă şi atunci nu o scoate fără sacrificii, căci trebue să meargă de trei patru orî la Bucureşti ca să mijlocească pe la mi­nistru şi pe la funcţionari pînă cînd gă­seşte o persoană influentă care, în schim­bul unei plăţi, să stăruie pe lîngă cei în drept. Iată de ce sutele de moşii ale Statu­lui remîn nearendate şi pădurile neex­ploatate la timp—şi iată de ce veniturile Statului au scăzut cu cîte­va milioane. Moşiile acestea, rămase nearendate, formează un apetisant caşcaval pentru favoriţii colectivităţii. Iată unde trebue căutată cauza depre­ciere a moşiilor Statului. Finic& Numărul 10 Bani ANUNCIURIÎ.E In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . III . Inserţiile şi reclamele Un număr Pamfletar şi polemist — ROCHEFORT ŞI ZOLA — Dacă nu e în totul adevărat că împre­jurările crează pe oameni, e cel puţin drept că oamenii se manifestă in para­lel cu întîmplările de seamă ; nervii se încordează, spiritele se agită, discuţiile se aprind astă­zi în jurul mare­­a tăcere a trădării lui Dreyfus. Temperamente re­trase în umbra meditărilor şi în tihna scepticismului se ivesc, se amestecă în discuţii, se interesează de ce se petrece şi n’au astîmpăr; cuvîntul arde pe buza tuturor şi nechemaţi sau străini de afa­cerile publice caută prilejul să-şi spuie cuvîntul. Caracteristic, fără îndoială, pen­tru epoca de senzaţie, scurtă sau mai îndelungată, prin care trece o parte a Europei şi încă una din regiunele unde civilizaţia s’a plantat mai adînc. Ceea ce însă mai presus de cele zise merită a fi notat e domnia pamfletului ca în perioadele rari revoluţionare. Dru­­mont şi Rochefort îşi împart stăpînirea Parisului, generali secundaţi de soldaţi hotărîţi ca Lucien Millevoie, Vervoort şi o sumă de reporteri ai gazetelor de bu­levard. Parisul revede una din stările febrile prin care n’a trecut de mult şi proza gazetăriei, cultivă din nou frazeologia de excese fără margini a celebrilor pamfle­tari pariziani. * Este pamfletul un gen ? Istoria a dă­ruit nemurirea lui Paul Louis Courrier pentru marele său talent de pamfletar. In toate epocile mari ale istoriei genul acesta «literar» se ivește ca un produs normal al unei supraexcitări a spirite­lor, ca o întrupare fidelă a modului de a fi şi a gîndi. Psichologia pamfletului e psihologia mulţime! însă­şi caracteristica sau ma­niera, fi­e după o clasică citaţie: făgă­­duiala de a nu fi nepărtinitor». Nici odată poate ca în vremea noa­stră nu s’a manifestat mai cu adevărat această formă a pamfletului în publicis­tică, pentru bunul motiv că tiparul, pus la îndămîna tuturor, uşurează mai mult ca ori­cînd înflorirea industriei gazetă­reşti şi împrăştie mai mult fraza vio­lentă şi pătimaşă. * Rochefort a fost cu drept cuvînt re­gele pamfletarilor parizieni, şi el înfă­­ţoşază minunat toată domnia frazei, stă­­pînă peste o jumătate de veac. Om de mare talent, cunoscător şi în ale li­­terilor şi în ale artei, stilist de frunte, Rochefort nu posedă însă nici verva scînteetoare a lui Bergerat, nici enorma uşurinţă a lui Mirbeau, nici bonhomia neasămănată a lui Sarcey, nici profun­da ironie a lui Anatole France, nici a­­parenta indiferenţă a lui Lemaître,—dar le posedă pe toate şi mai presus de toţi aceştia a ştiut să cucerească Parisul. Excesul, falsul, insinuarea, născocirea, minciuna chiar, sau macar echivocul— acestea sunt mijloacele pamfletarului tip. El afirmă, insistă, exagerează, insultă, calomniază şi convinge fără să ştii cum. El face educaţia masei în acest sens, ca vorba lui să devie ordin, părerea lui să fie lege, născocirea lui—supremul a­­devăr. Intr’o recentă şi rară lucrare de spi­rit întitulată : Les nuits, Ies ennuis et les âmes de nos plus notoires contem­­porains un tînăr scriitor la Jeunesse— viitor pamfletar al Parisului—face pe Rochefort să se spovedească in sine­ şi să găsească explicaţia fenomenalei şi ne­­meritatei popularităţi—o adevărată’ te­roare stăpînitoare a Parisului întreg. Că doară nici discutabilul talent, nici stilul «Aventurilor», nici exemplul de cinste şi scrupulozitate în viața politică nu-i dau dreptul la atîta putere, dar î­ i dă psi­hologia masei, eterna sclavă a pamfle­tului. * Cu totul altul ne apare polemistul. El nu m­ai face, ca pamfletarul, abstracţie de adevăr şi de sinceritate, el îşi cum­păneşte cuvîntul, îşi măsoară afirmările, îşi recunoaşte respunderea pentru cele spuse. Dar odată armele făurite şi pre­gătite, rolul polemistului e de a azvîrli cu putere şi atenţie, de a chiti şi nemeri unde se cuvine şi cui se cuvine. Lovi­tura făcută să fie cît mai simţită, cît mai puternică, omorîtoare dacă se poate.

Next