Opinia, noiembrie 1897 (Anul 1, nr. 152-176)
1897-11-25 / nr. 171
ANUL I No. 171 Numărul 10 Bani abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecarei luni şi se plăţesc totd’auna înainte In Iaşi la Casa Administraţiei IntMiere şi străinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ * 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 43.— Strada Góliei — No. 43 EDIŢIA A DOUA IAŞI —MARŢI 25 NOEMBRIE, 1897. ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN MANIFESTAŢIA DIN CAPITALĂ Majoritate cu Darabana Un.,procrea nou. Ca să aducă pe protestanţii din Cameră la ortodoxismul colectivist, d. Sturdza a recurs la un mijloc infailibil: le a spus că, rămîn In majoritate, sau le bate toba. Sistemul acesta, clasic, folosia odinioară, fără greş, lui Ion Brătianu — şi resvotul de la 20 Noembre a dovedit că se poate întrebuinţa chiar de d. Sturdza cu oarecari şanse de isbîndă. La primul scrutin pentru alegerea comisiunei de respuns la adresa tronului, ministerul a obţinut 54 de voturi contra 57 ale opoziţiei. Situaţia, deci, era lămurită : guvernul fusese pus în minoritate. Cum, însă, lucrurile se petreceau după amiază şi după amiaz prezidentul Camerei este.... guvernamental — s’a sfâşiat regulamentul şi s’a procedat, de iznoavă, la al douilea scrutin pentru candidaţii râmaşi în balotaj. Şi pe cînd se discuta procedarea insolita a biuroului, d. Sturdza a adus telegrafic la Cameră pe d. Take Protopopescu, sub directorul Creditului Rural, şi l-a asmuţit asupra deputaţilor recalcitranţi. In momentul acesta Camera nu mai semăna a parlament, ci prezenta mai mult aspectul unui bazar—ca să nu zicem alunul tîrg de vite. — Va să zică, domnule X., dumneata votezi alb? — Ba, nu cumva o să votez verde ? — Dar, pare-mi-se că am şi eu vot în Adunarea aceasta... — Dumneata? In ce calitate? — Foarte simplu: în calitate de sub director al Creditului Rural. — Nu pricep ce amestec poate avea Creditul la Cameră ! — Dacă te ai gîndi că ai șeapte rate de plătit, ai pricepe foarte ușor, cu toate acestea. — Bine, dar chestiunile acestea nu se discută în parlament, domnule sub director. — Se poate, dar am venit să le discut în parlament ca să nu fiu silit să-ți trimit darabana la moșie... Va să zică, scurt: cine nu e cu noi, e în contra noastră — și pe cei cari ne sunt protivnici îl facem să asculte darabana. — Dar eu nu ne sunt protivnic domnule sub-director — eu sunt liberal ca și d-voastre... — Da, dar votezi alb. — Cînd guvernul n’are nici un interes... — Ba, are un interes capital. — Așa? — Evident că da. — Apoi, dacă e așa, domnule sub director, lasă pe mine — să mai poftească d. Aurelian! Asupra negustorilor a operat d. Carada, stăpînul a tot puternic al Bănceî Naţionale : — Aşadar, va retrageţi din negoţ domnule Y? — Da de unde! Eu am de gînd, din contra, să ’mi lărgesc cercul afacerilor. — Cu bani gata, poate ? — Ba, nu — care negustor lucrează cu bani gata? — Dar atunci, cum? — Ca şi pînă acum, cu credit. — La cămătari? — Nu te mai înţeleg, domnule Carada. Lucrăm împreună de atîta vreme şi nu ştii pînă acum că am credit la Banca Naţională? — Ba ştiu, dar aceasta era situaţia de pînă acum. De azi s’au schimbat lucrurile. — Nu înţeleg. — Şi e foarte simplu, cu toate acestea: Banca e o instituţie liberală—nu e aşa ? — Pe cît ştiu, da. — Ca instituţie liberală, are prieteni şi duşmani —cum are şi part,dul liberal. — Tot nu pricep. — Ascultă şi te vei dumeri: operaţiunile Bănceî se fac de către noi—şi se fac într’un fel sau într’altul, după cum clienţii sunt amici sau duşmani de ai noștri. — Neapărat. — Dacă e neapărat să fie așa, tot atît de neapărat este să ne deschidem ochii ca să nu încălzim şerpi la sinul nostru. — Dar eu nu sunt în cazul şerpilor. — Ba, da. — De unde pînă unde? — Ai votat alb? — Firește. — Atunci e clar. — Clar că.... — Că ne eşti duşman şi că trebue să -ţi refuzăm creditul. — Dar, pentru Dumnezeu, domnule Carada, nu mă nenoroci, mai ales acum cînd sunt pretutindeni descoperit! — Se poate, domnule Y, dar şi albul dumitale ne nenoroceşte pe noi, cari, cum vezi, suntem şi mai descoperiţi decît dumneata. — Bine, dar eu n’am știut că vă supără... — Alta dată s’o ştii... Cu părinţii funcţionarilor, lucrurile au mers şi mai lesne. Sarcina aceasta ’şi a rezervat-o d. Sturdza însuși: — Ce, domnule Z, am auzit că băiatul dumitale vrea să se mute din Vaslui ? — Nici nu gîndește cocoane; din potrivă, e pe cale de a se însura. — De, îmi pare foarte rău dar... — Dar ce? — îmi cere locul acesta un liberal devotat. — Mai devotat de cit mine, domnule Sturdza... — De cît dumneata, care votezi alb ? Devotamentul se dovedește, nu se afirmă, domnule Z. — Dar sunt gata să-l dovedesc oricînd.... — Vom vedea la al douilea scrutin.... Al doilea scrutin a dat 76 de voturi contra 30! Or, un minister care guvernează cu darabana, face oficiu de portărel la o licitație publică — iar nu treaba de conducător al intereselor Statului. G. Rădulescu Asupra evenimentelor de ieri din capitală şi asupra declaraţiunelor făcute de d. Gene, publicăm în celelalte pagini amlmmte senzaţionale. Atragem atenţiunea lectorilor. Falimentul Teatrului Comitetul. Nepăsare ori silă? Falimentul. Arta la Iaşi a ajuns în halul macabru al neguţitorilor mantfadulteri , reporterul nostru judiciar are să vă vorbească, mai curînd de cît credeţi, că s’a dat cerere pentru declararea în stare de faliment a teatrului nostru naţional. Şi nici că se putea altfel: ceara roşie trebue să-şi facă datoria ori unde administrează colectivistul. ... Domnii Vizanti şi Fintinari pierde dragostea Melpomeneî. Publicul, însă, în faţa acestor antreprenori ai Thalieî, nu vrea să dee pe la teatru. Sala e vecinie goală şi venitul cel mai mare s’a oprit la 400 lei. Sîmbătă seara, insă, la o representaţie romînească, la care d. Vizanti şi Fîntinăriu n’au avut amestec — reprezentaţia fiind dată, în beneficiul unui actor—sala era ticsită de lume. Ori ce comentar ar slăbi morala faptului. Comitetul teatral Treburile au mers rău din capul locului şi numai astfel se esplică■ de ce domnii N. Volenti şi I. Tanoviceanu, cari puneau tot interesul în comitet pentru a duce lucrurile pe calea cea bună, au fost biruiţi, majoritaţi şi nevoiţi a demisiona. Ca să nu mai fie stingheriţi în modul lor de a terfeli arta, domnii Vizunii şi Fîntinăriu au stăruit pentru numirea domnului E. Caudella în al treilea loc de membru. D. Caudella este absolut neglijat. Nimeni nu cere sfatul seu, pentru motivul că d. Caudella s’ar opune la nenumăratele prostii ce se comit. D-lui Caudella ’i vine greu să protesteze pe faţă, să-şi arate nemulţumirea, deoarece faptul ar provoca scandal şi d. Caudella, ca director al conservatorului, depinde, se înţelege, de ministrul Fîntinarilor. Dar nu numai peste d. Caudella se trece în comitet cu această nepăsare vinovată, dar şi peste artişti. Am pricepe, în parte, nepăsarea aceasta, am tălmăci-o ca un act de vanitate, cînd cei 2 membrii dip., comitet ar fi cunoscători al artei. Dar acesta nu este nici cazul domnului Vizuvi, nici acel al domnului Fîntinăriu. De ce am căuta atunci, aiurea decît în nepriceperea şi ambiţia membrilor de cari ne ocupăm, halul trist în care a ajuns astăzi teatrul nostru naţional? Spun unii că vina toată ie a publicului, care strînge banii pentru trupele streine. Dar ce atracţiune are teatrul nostru ? Cu Romeo şi Julietta dată de actori flămânzi, cu Lumea în care îţi vine să tragi palme şi cu alte traduceri, tot atît de funebre, nu atragi doritorul de a petrece. Ar fi fost cu putinţă oare ca un membru al comitetului teatral, profan chiar în ale artei, dar în termeni de prietenie cu cea mai elementară carte de gramatică, stăpîn al limbei romîneşti, să fi permis înzestrarea repertoriului cu o traducere cum este acea din lumea în care te plictiseşti ? Falimentul Nu se putea ca o astfel de administraţie să nu fi adus după ea falimentul total al teatrului. Astăzi, în a doua lună de stagiune, fondurile sunt absolut epuizate şi este foarte probabil, că stagiunea care trebuia să se fi sfîrşit în Martie, se va isprăvi peste 12 zile, în Decembrie. Afară de cifrele, cari vor vorbi îndată, şi din care reesă matematiceşte cauza acestei cofluzii, mai avem şi o altă dovadă supremă, că falimentul se datorează numai administraţiunei incapabile. Acum 2 ani, cînd trupa romînă, în lipsă de local propriu dădea reprezentaţiunile în sala Sidoli, stagiunea produse un beneficiu net de 16.000 lei. Anul acesta, cînd actorii au locul propriu, şi prin urmare sunt scutiţi a plăti chiria serală, iluminatul—cheltueli care se rădicau la 260 lei pe seară—astăzi stagiunea moare în luna a doua — lăsînd o mînă de oameni pieritori de foame. Să vorbească cifrele Voim să arătăm cu cifre oficiale halul teatrului nostru. Teatrul a primit subvenţiunea anuală de 20.000 lei şi un ajutor de 8000 lei. Această de pe urmă cifră era menită a acoperi un deficit din stagiunea trecută. Onorariile încep a curge de la April. De la această dată şi până în august actorii primesc, la un loc 1300 lei pe lună, ceea ce dă, în total, suma de 6500 lei. Din August şi pănă în present s’a epuizat fondul rămas de 13.500 lei, aşa că administraţia nu mai este în stare a plăti chenzina pe Decembre, dat fiind că representaţiile de pănă acum n’au produs suma 4.250 lei—rata trebuitoare. Comitetul clubului conservator din Iaşi cu unanimitatea voturilor a ales de president al acestui club pe d. Grigore Cogălniceanu. Această demnitate are o importanţă excepţională. Prezidentul clubului conservator din Iaşi, este şi membru in comitetul central al partidului conservator.Alegerea făcută în persoana d-lui Cogălniceanu onorează deopotrivă şi pe ales şi pe partidul conservator. Onorează pe d. Cogălniceanu care datoreşte această demnitate, pe lingă calităţilor sale personale, faptului că a fost în toată cariera sa politică un soldat neclintit al partidului care are de şef pe d. Lascar Catargiu, şi onorează pe partidul care la un moment dat a avut în mijlocul seu, un membru ca d. Cogălniceanu, care s’a impus tuturor elementelor, chiar şi acelora cari mai recunosc şi pe alt şef decît d. Lascar Catargiu. De ce i se arendează moşiile Statului ? Pînă acum au fost, anul acesta, vre-o şease termene pentru arendarea moşiilor Statului şi exploatarea pădurilor. Puţini concurenţi s’au prezintat la aceste licitaţii, din care pricină moşiile au rămas nearendate. Cauzele acestui fenomen nu trebuiesc căutate în profunditatea inteligenţei d-luî Stolojan— căci ministrul domeniilor e prea mult ocupat cu banchetele de incuscrire politice, cari reuşesc ca şi licitaţiile, pentru ca să mai aibă vreme să se ocupe de asemenea nimicuri. Cauzele nu trebuesc căutate nici în criza care bîntuie ţara de cînd au venit liberalii la putere. Nu. Cu totul alta e pricina care face pe agricultori să fugă de domeniile Statului, cum fuge omul sănătos de febra tifoidă—singurul bine pe care ni l-a adus guvernul liberal. Şi pînă cînd nu va dispare această cauză, pînă cînd cei atotputernici nu vor înţelege sau nu vor fi făcuţi cu sila să înţeleagă, lucrurile nu se vor îndrepta. Pînă atunci Statul şi arendaşii vor suferi de o potrivă, pînă atunci unica noastră sorginte de bogăţie va tot da îndărăt,iar clasa agricultorilor va dispare cu încetul, spre marea bucurie a colectiviştilor bugetivori. Un caz recent: D. Dimitrie Corbu, mare proprietar în Peatra-N., fost şi actual arendaş al Statului, a licitat la Iaşi, în ziua de 4 August, pentru un parchet de pădure de pe domeniul Borleşti, depunînd şi garanţia cerută. Ministerul n’a aprobat licitaţia, şi de atunci pînă acum a cerut, de patru orî prin petiţii şi de mai multe ori telegrafic, restituirea garanţiei—şi pînă azi n’a obţinut-o. Alt exemplu: O persoană ţine în arendă o moşie de-a Statului. La împlinirea periodului, deşi nu mai datoreşte nimic din cîştiuri şi celelalte sarcini ale arendeî, totuşi, pentru a-şî scoate garanţia, trebue să treacă cel puţin un an, dacă nu doi—şi încă şi atunci nu o scoate fără sacrificii, căci trebue să meargă de trei patru orî la Bucureşti ca să mijlocească pe la ministru şi pe la funcţionari pînă cînd găseşte o persoană influentă care, în schimbul unei plăţi, să stăruie pe lîngă cei în drept. Iată de ce sutele de moşii ale Statului remîn nearendate şi pădurile neexploatate la timp—şi iată de ce veniturile Statului au scăzut cu cîteva milioane. Moşiile acestea, rămase nearendate, formează un apetisant caşcaval pentru favoriţii colectivităţii. Iată unde trebue căutată cauza depreciere a moşiilor Statului. Finic& Numărul 10 Bani ANUNCIURIÎ.E In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . III . Inserţiile şi reclamele Un număr Pamfletar şi polemist — ROCHEFORT ŞI ZOLA — Dacă nu e în totul adevărat că împrejurările crează pe oameni, e cel puţin drept că oamenii se manifestă in paralel cu întîmplările de seamă ; nervii se încordează, spiritele se agită, discuţiile se aprind astăzi în jurul marea tăcere a trădării lui Dreyfus. Temperamente retrase în umbra meditărilor şi în tihna scepticismului se ivesc, se amestecă în discuţii, se interesează de ce se petrece şi n’au astîmpăr; cuvîntul arde pe buza tuturor şi nechemaţi sau străini de afacerile publice caută prilejul să-şi spuie cuvîntul. Caracteristic, fără îndoială, pentru epoca de senzaţie, scurtă sau mai îndelungată, prin care trece o parte a Europei şi încă una din regiunele unde civilizaţia s’a plantat mai adînc. Ceea ce însă mai presus de cele zise merită a fi notat e domnia pamfletului ca în perioadele rari revoluţionare. Drumont şi Rochefort îşi împart stăpînirea Parisului, generali secundaţi de soldaţi hotărîţi ca Lucien Millevoie, Vervoort şi o sumă de reporteri ai gazetelor de bulevard. Parisul revede una din stările febrile prin care n’a trecut de mult şi proza gazetăriei, cultivă din nou frazeologia de excese fără margini a celebrilor pamfletari pariziani. * Este pamfletul un gen ? Istoria a dăruit nemurirea lui Paul Louis Courrier pentru marele său talent de pamfletar. In toate epocile mari ale istoriei genul acesta «literar» se ivește ca un produs normal al unei supraexcitări a spiritelor, ca o întrupare fidelă a modului de a fi şi a gîndi. Psichologia pamfletului e psihologia mulţime! însăşi caracteristica sau maniera, fie după o clasică citaţie: făgăduiala de a nu fi nepărtinitor». Nici odată poate ca în vremea noastră nu s’a manifestat mai cu adevărat această formă a pamfletului în publicistică, pentru bunul motiv că tiparul, pus la îndămîna tuturor, uşurează mai mult ca oricînd înflorirea industriei gazetăreşti şi împrăştie mai mult fraza violentă şi pătimaşă. * Rochefort a fost cu drept cuvînt regele pamfletarilor parizieni, şi el înfăţoşază minunat toată domnia frazei, stăpînă peste o jumătate de veac. Om de mare talent, cunoscător şi în ale literilor şi în ale artei, stilist de frunte, Rochefort nu posedă însă nici verva scînteetoare a lui Bergerat, nici enorma uşurinţă a lui Mirbeau, nici bonhomia neasămănată a lui Sarcey, nici profunda ironie a lui Anatole France, nici aparenta indiferenţă a lui Lemaître,—dar le posedă pe toate şi mai presus de toţi aceştia a ştiut să cucerească Parisul. Excesul, falsul, insinuarea, născocirea, minciuna chiar, sau macar echivocul— acestea sunt mijloacele pamfletarului tip. El afirmă, insistă, exagerează, insultă, calomniază şi convinge fără să ştii cum. El face educaţia masei în acest sens, ca vorba lui să devie ordin, părerea lui să fie lege, născocirea lui—supremul adevăr. Intr’o recentă şi rară lucrare de spirit întitulată : Les nuits, Ies ennuis et les âmes de nos plus notoires contemporains un tînăr scriitor la Jeunesse— viitor pamfletar al Parisului—face pe Rochefort să se spovedească in sine şi să găsească explicaţia fenomenalei şi nemeritatei popularităţi—o adevărată’ teroare stăpînitoare a Parisului întreg. Că doară nici discutabilul talent, nici stilul «Aventurilor», nici exemplul de cinste şi scrupulozitate în viața politică nu-i dau dreptul la atîta putere, dar î i dă psihologia masei, eterna sclavă a pamfletului. * Cu totul altul ne apare polemistul. El nu mai face, ca pamfletarul, abstracţie de adevăr şi de sinceritate, el îşi cumpăneşte cuvîntul, îşi măsoară afirmările, îşi recunoaşte respunderea pentru cele spuse. Dar odată armele făurite şi pregătite, rolul polemistului e de a azvîrli cu putere şi atenţie, de a chiti şi nemeri unde se cuvine şi cui se cuvine. Lovitura făcută să fie cît mai simţită, cît mai puternică, omorîtoare dacă se poate.