Opinia, octombrie 1899 (Anul 3, nr. 123-147)

1899-10-24 / nr. 142

Număr­ul 10 Bani ABONAMENTELE încep la 1 şi 15 ale fle­ cârei luni şi se plă­tesc tot­ d’.­.­una înainte In laşi la Casa' Administraţiei n/'un­{6şi streinătnt». ]ir[p mandate poştale Un anunţarâ 30 lei; în streinătate 4­0lei Şase luni 15 , .» . \ „ 20 „ VfANUSCRISELE NU SE'INAPOIAZA . ADMINISTRAŢIA Se 4*. — Strada Golieî — Ne. 48 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Somânul 10 Bani ANUNCIURIEE In Iaşi şi judeţe se prinţesc numai la Administraţie in străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . ÎO b. linia ”... ” » ® .... 40 *.. .!• Inserţiile şi reclamele . . -^-50A; j ■ Jir ,% iţii T r (Ta ii îs măr No. 13 vecia p '8© bani RHDACŢIA Strada Grilei—No. 4M LEACUL LOR Este un fapt care reiese clar cînd îţi dai osteneala de a ceti toate ar­ticolele publicate în diversele ziare opozante asupra crizei şi cînd na­­turalmente cunoşti şi totalitatea pro­zei tipărită asupra aceluiaş subiect pînă în prezent. Acest fapt este năzuinţa neputincioasă a junimişti­lor de a insinua că partidul con­servator, de la venirea sa la pu­tere, a lucrat fără de precauţiune şi fără de patriotism, dovedind mai cu seamă o necapacitate fără de precedent în resolvirea chestiunilor economico-financiare. Fie că citeşti o gazetă junimistă, fie că îţi arunci ochii asupra unei foi colectiviste , atît din articolul de polemică, cît şi din vre­un doct studiu financiar, transpiră mai mult ori mai puţin, aceeaşi idee fundamentală, ca şi cum acest immuabil leit-motiv ar fi fost ales în urma unei prealabile şi perfecte înţelegeri: conservatorii au lucrat fără de pricepere, nefă­­cînd pînă acuma împrumutul în străinătate şi împrumutul nu se va putea face acum de­cît cu foarte mare greutate. De­sigur, spectacolul acestei fru­moase uniformităţi de a vedea în chestiunea­ financiară, este cel puţin neprevăzut dacă nu fără de pre­cedent între gazete reprezintînd grupări politice cu aspiraţiuni şi vederi atît de diferite. Dar mai este încă ceva care se dega­jează, ca un fel de concluzie, din­­ de astă dată armoniosul concert de imprecaţiuni cîntat în onoarea con­servatorilor şi în special a d-lui ge­neral Mano ; şi această concluzie este, că în ţara aceasta s’ar fi gă­sit lesne un om,--dacă şi-ar fi dat cine­va osteneala de a’l căuta — care, prin deosebita sa destoinicie, prin vastele sale cunoştinţe finan­ciare, prin înaltele sale relaţiuni din străinătate, ar fi putut să facă cea ce a fost cu neputinţă parti­dului conservator, adică împrumu­tul şi ast­fel să salveze Capitoliul şi ţeara. Ei bine ! Pentru că partidul conservator nu a avut patriotica prevedere de a aprinde felinarul lui Diogene şi a porni în căutarea acestui om, să pornim noi astă­zi , întru căutarea lui. Incontestabil este că, pentru a conduce această importantă afacere —salvarea economică a ţerei —la un bun sfirşit, numitul barbat va trebui se întrunească, pe lîngă ca­lităţile pe cari le-am enunţat mai sus, şi acela de a fi condus deja mai mult timp ministerul nostru de finanţe, pentru ca nu cum­va salvarea patriei să fie întârziată în momente atît de critice prin lipsa experienţei atît de necesară. Trebue deci, cu alte cuvinte, să fi fost deja ministru de finanţe, întrunind această ultimă cerinţă "V văd mai ales doi oameni, repre­zintînd fie­care cîte un partid: pri­mul om este d-l Palade. Aşi fi fost curios să văd atitu­dinea presei junimiste, dacă — ad­­miţînd pentru un moment imposi­bilul—aceasta ar fi avut posibilitatea de a contempla pe impozantul ex-finanţ tronînd la ministerul de finanţe şi conducînd visteria ţărei de la April încoace. Solida siluetă a acestuia ar fi fost, de­sigur, o excelentă ţintă pentru ascuţitele săgeţi şi subtilelor sarcasme ale d-lor Bébé, Cécé și Pépé. I-am văzut deja pe aceștia la lucru, am avut deja o­­cazia de a ceti aprecierile lor asu­pra greului ex-menistru și a înal­telor relațiuni ce a avut prilejul de a face vara la băi la Carlisbad. Sunt, deci, îndrituit să cred că nu dom Palady este omul la care fac aluzie foile junimiste ca la un sal­vator al Capitoliului, şi că nu pe dînsul ar dori sau ar fi dorit să-l vază înfruntînd criza şi făcînd mult cerutul şi indispensabilul împrumut. Dar pe cine altul ? Mai remîne un om, care poartă mitologicul nume al unui domn bă­­trîn din antichitate ale cărui ne­norociri conjugale cîntate în ver­suri lungi şi în ellinilia, alcătuiau pentru noi un subiect de nesfîrşită groază atunci pe cînd —feri­cită vrîstă! —porneam jalnici în fie­care dimi­neaţă, cu cărţuliile subţioară, către locaşul în care magisterul trebuia să ne infiltreze frumuseţile literaturelor şi ale limbelor defuncte şi vivante. Multe şi de toate învăţam sau mai bine zis nu învăţam atuncea; iar din complexul acel de cunoscinte, doar dacă prindeam ici colo cîte o parigorie faimoasă din antichitate, cum de pildă acea cu gîştile cari altă dată salvaseră Capitoliul. O Menelas ! Modernule Menelas! Te știam porumbel, dar nu salva­tor al Capitoliului. Cum degenerează toate ! F -A. F T E Un act de paupertate.—Lumea formalită­ţilor constitue un labirint, în care lesne se poate pierde ori­care muritor. Admirabil de bine ilustrează acest adevăr ex­punerea faptelor de mai jos—suntem în rubrica faptelor şi nu a vorbelor—care constitue odisea unui student—clasa cea mal favorizată— pornit în... scoaterea unui act de paupertate. Mai pu­ţin puternice erau valurile mărei in timp de vijelie, cari isbiau barca lui Ulisse şi o aruncau departe de ţerm, de­cît ordinele de transmisi­une ale funcţionarilor cari expedieu nenorocitul student de la un biurou la altul. Calea a fost următoarea: Petiţionarul se adresează primarului, care pune rezoluţia următoare: „Comisarul comunal va cerceta şi referi“. De aci studentul se adre­sează la registratura de intrare, care-l pune No. 13013. Drumeţul se îndreaptă spre comisa­rul comunal, care, după ce-a făcut cercetarea, referează: „Constatînde-se că numitul şi nici părinţii lui nu posed ver­ ce avere, actul se poate elibera“. Calea conduce din nou spre d. primar, care pune rezoluţia: „Se va elibera ac­tul“. De aci la d. şef al serviciului administra­tiv, care-l îndreaptă spre sub-şef. Acesta scrie actul. De aci, din nou­ la şeful serviciului, care iscăleşte. Studentul continuă drumul, la d. se­cretar de consiliu, care cercetează, iscăleşte şi pune ştampila. Revenit la d. primar, acesta is­căleşte actul şi, în fine, la registratura de esire se dă numărul 113113. Drumeţul e obosit şi totuşi el n’a făcut încă de cît jumătate de drum, căci e nevoie ca ad­ministraţia financiară să vizeze actul. Iarăşi pe­tiţie timbrată către d. administrator financiar care îndreaptă studentul spre d. sub-adminis­­trator. Acesta pune rezoluţia: „d-nii perceptori ai despărţirelor I şi II vor cerceta şi referi. La fie­care din aceste percepţii se petrec următoa­rele : d. perceptor trimite actul d-lui ajutor de perceptor, care la rîndul lui trimite actul în cercetare agentului fiscal. Agentul constată că studentul nu plătește nici o dare, ajutorul de perceptor notează acest referat pe actul de pau­pertate, iar perceptorul iscălește—dacă voieşte. Revenit la d. sub-administrator acesta scrie: „se va viza actul“. De aci, ameţit şi fără să mai ştie pe ce lume e, studentul e îndreptat la secretariat, care pune ştampila şi iscăleşte, după care revenit la d. sub-administrator iscă­­leşte şi d-sa şi în sfirşit registratorul dă nu­mărul de ieşire 213213 şi pune şi d-lul o ştam­pilă respectabilă. Aceste sunt fapte, despre care lesne se poate convinge oricine. Rolando. Veniturile Comunei In modul lor de a administra veniturile comunei Iaşi colectiviştii au făcut minuni. In primul loc, ei n’au lucrat cu un singur budget ci cu două şi anume: budgetul obicinuit şi bud­getul milioanelor. Cînd se con­vingeau de absurditatea siste­mului lor financiar şi de gro­teasca alcătuire a budgetului - re­pede recurgeau la acel al milioa­nelor şi pompau, pompau mereu. Un exemplu. Capitolul extra-or­­dinar a fost alcătuit din excedente de alt­fel problematice. Se întîmpla însă că departe de a produce un excedent, anul 1898 produce un deficit. Dar cheltuielile prevăzute la capitolul extra-ordinar trebuiau plătite şi atunci s’a pompat din fondul milioanelor şi deficitul şi cheltuielile extra­ordinare. Astă­zi budgetul milioanelor nu există. Marile lucrări angajate au fost toate achitate. Ceva mai mult, plata de 85.000 lei anuitate ce plă­teşte comuna Iaşi, casei de depu­neri şi consemnaţi­uni, a fost achi­tată la 16 Octombrie în loc de 1 Noembrie, cum trebuia să se facă. Aşa minune n’a văzut casa de depuneri cît timp d. Gane era in fruntea comunei! Din cele ce le expunem la pa­gina a lil a a ziarului nostru, ce­titorii vor vedea pe de altă parte cum în anul acesta,—cînd criza economică prin care trecem îm­piedică foarte mult tranzacţiile co­merciale—comuna Iaşi a încasat în raport cu anul trecut 211.000 lei mai mult. Şi să fie bine notat că suntem de abia la 22 octombrie—cînd a­­dică vinul, principalul articol de important n’a fost încă introdus în oraş. Nu sunt de loc exagerate pre­vederile că anul acesta comuna Iaşi va avea o încasare în plus de cel puţin 650.000 lei. Fier. Pacificatorul „Fie, merrgâ tribunul peste hotar.... (dar) va găsi mijlocul să ne aprinzi* acolo pae In cap....“ scrie Constituţio­nalul de azi. Fie. Doar nu toată lumea poate să paciice Europa,­admiţind că gazeta constituţională nu face concurenţă celei republicane In găsirea celor mai gogonate..... adevăruri. EXTERNE O cauză a răsboiului African „Daily Chronicle" în ultimul seu număr, produce o ştire interesantă prin care să dovedească că guvernorul Coloniei Capului, Sir Alfred Milner, are o parte esenţială in chestiunea isbucnirei res­­boiului între Englitera şi Transvaal. Adică preşedintele liberului stat de O­­range, care a încercat ori­ce mijloce po­sibile cu cel mai mare zel, trimisese in ziua de 27 Decembre guvernorului Mil­ner o depeşă care era destinată pentru Chamberlain. Milner expediă depeșa la Londra, însă în textul ei, pretextînd că i se părea prea lungă, făcuse niște pres­curtări samavolnice. El scoase, adică, tocmai acele pasaje care ar fi putut face, ca Englitera să fie dispusă la împăciuire. Milner a șters a­­sigurarea că preşedintele Steyn în toate demarsele sale e condus de un simţimint puternic de devotament, atît cătră An­glia cit şi către Transvaal. El şterse asemenea comunicarea cea mai impor­tantă, în care Steyn declară, că este în stare de a dobîndi declaraţiuni stricte din partea guvernului Transvaalului relativ la recunoaşterea suzeranităţii An­gliei, precum este prevăzut în conven­­ţiunea din 1884. Această omisiune a fost de o importanţă enormă faţă cu depeşa lui Chamberlain din 8 Septembrie, în care el declarase, că guvernul englez nu va recunoaşte nici­odată Transvaalul ca un stat suveran. Acum într’adevăr descope­rirea soseşte prea târziu, dar este sem­nificativă afirmarea lui „Daily Chronicle", care zice, că dacă telegrama lui Steijn ar fi parvenit guvernului Englez neestro­piată, o înţelegere ar fi fost foarte po­sibilă. Prin urmare Sir Alfred Milner ar fi adevăratul cauzator al rezboiului. TRIUMFUL BURILOR Şi minunea s’a făcut. In plin secol al XlX-lea s’au repetat faptele, cari uimesc lumea de veacuri. Un popor întreg luptă, —se luptă cu o vi­tejie nebună ca să-şi apere ţară în contra cotropitorilor. Vin mii de mii de oameni, cu vase apărate de fer, cu tunuri mon­struoase şi se sdrobesc de piepturile goale ale celora, pe cari-i însufleţeşte libertatea, iubirea de ţară, in care dorm stră­moşii viteji şi în cari trăesc speranţele noi. Vin poftitorii de căminul altuia, să găsiască mormînt în aurul rîvnit. De veacuri o lume cintă luptele de la Maraton şi Salamina şi iată că din Africa îndepărtată vin nume, cari nu vor păli la alăturarea glorioaselor lupte greceşti. Şi aici şi acolo acelaş dor de neatîrnare, aceeaşi dorinţă de a respira, liber, aerul, care şueră pe vârf­urile mun­ţilor albiţi. Ruşinea e din partea cotropitorilor — şi e mare. Atunci se revărsau din Asia puhoaie de popoare neluminate, atrase de cerul strălucitor al Heladei. Acum, poporul care reclama libertatea pentru el, se duce să cotropească un popor umil şi liniştit. Dar, atunci ca şi acum, drep­tatea triumfă, — căci trebue să triumfe. IMPACARE Celebra şi legendara concentrare liberală a început să revie în discuţia publică. Gazetele conului Mitiţă, care e interesat a nu mai fi silit să joace pentru a doua oară comedia retragerei în viaţa privată, a împrăştiat svonul că liberalii sfădiţi sunt pe punctul de a se împăca. Concentrarea liberală a ajuns un a­­devărat basm , mai basm de­cît cometa care vine la 1 Noembrie să sfarme pă­­mîntul în mii de bucăţi, sau să’l ardă de viu! Intăl Noemvrie stil nou a trecut şi profeţia faimosului şi ilustrului astronom Falb nu s’a realizat. Dar, o să’mi spuneţi, că nu toată lu­mea e Falb ? O să’mi adăogiţi că atunci cînd d-l Paladu se pune pe treabă şi dă paroldon­or, nu se face gratis de mas­cara ? Rezon ! D’aia şi eu cred, că dacă Secolul al XX, organul ex-ului mare finanţ liberal­­naţional, a dat faima ’n lume că împă­carea liberalilor pe toată linia o să se facă, apoi se face la sigur! Căci ce nu pot face liberalii, şi cîte n’a făcut el ? că doar d’aia sunt liberali, se facă şi se tot facă mereu! Un lucru însă remîne nelămurit, şi a­­nume: lesă şi conu Mitiţă Sturdza în­­pacat din această împăcare, adică întră şi dumnealui In împăcare, sau se călu­găreşte ? That ist the question ! Şi creştina asta constitue, ni se pare, tot buclucul din care va eşi neîmpacareal Fostul premier nu se dă dus din vâr­ful piramidei nici In ruptul capului; de­­altmintrelea, partid colectivist fără conv Mitiţă nici n’are haz. Ceea ce ne interesează însă pe noi şi ne face curio­l în chestia impăcărei este că gazetele colectiviste, ţin sub secret de jurămînt, ziua cind se va opera împă­carea. Un asemine important eveniment tre­buie să fie mai dinainte cunoscut de ţară, să nu apuce publicul nepregătit pentru ziua destinată a se Îndeplini. Dacă Falb ar fi procedat ast­fel, lumea l-ar fi făcut bucăţi. Omul însă a crezut că e mai generos lucru, de a fixa ziua cînd urmează a se opera cataclismul, şi a nu lasa astfel lumea în nedumerire a­­supra farsei. Ar fi deci foarte generos lucru şi din partea colectiviştilor să vestească ziua cînd se va opera împacarea, ce umple­­ de atîta groază pe conservatori! Juvenal­e. Legenda lui Don­ Juan Dacă vizitaţi Sevila, opriţi-vă pe piaţa Atarazones, lingă Gualdaquivir, ca să ve­deţi biserica şi ospiciul Caridad. Legenda locală atribue fondarea lor lui don Jüan, dar unul don Jüan necunoscut nouă,— unul don Jüan ispăşit şi pocăit. Voi po­vesti mai jos această curioasă variantă a mitului lui don Juan, pe care eu îl consider ca un simbol, citată de Midland. Intr’o zi a anului 1670 se prezintă îna­intea superiorului mănăstire! sfintului Gheorghe din Sevila, un tinăr gentilom frumos şi bine făcut, în floarea vrîstei. Frumuseţa figurei sale era cu atît mai impresionată, cu cît era acoperită de un văl de tristeţă. In ochii săi negri era tulburarea remuşcărei, iar buzele sale, cărnoase şi roşii, pe care atîtea sărutări trebuiseră să se perindeze, aveau con­tracţii nervoase. Admis înaintea superiorului, necunos­cutul se puse în genunchi. «Lasă-mă ast­fel şi ascultă-mă, părinte. Sînt cel mai mare dintre păcătoşi. Toată viaţa mea e un ţesut de minciună şi de singe. Am omorît barbaţi, am Înşelat feţe încrezătoare, am smuls de lîngă co­piii lor femei, pe care fiorul cărnei mele le inebunise. Incarnare­a poftei, n’am stat la îndoială să întrebuinţez toate mij­loacele şi toate mi-au reuşit. Siroaele de singe şi de lacrimi, rugăciunele des­perate, nebunia care cuprindea pe cele părăsite nu m-au putut opri, căci nimic nu mă poate opri. Simţiam că o putere mai presus de forţele omeneşti mă îm­pinge înainte, tot înainte în căutarea u­­nui ideal nelămurit. Credeam că l’am a­­tins și că mă voia opri la fie­care femee, pe care o doriam —deci, o aveam;—dar îndată vedeam că m’am înșelat și că trebue să plec iară­și, lăsîn’d sînge și lacrimi în urma mea.’ Călugărul făcu semnul crucel. — Dar cine ești, nenorocitule ? — Don Juan Tenorio y Salazar.... — Fugi şi nu mînji zidurile sfinte, tu care vii să înfrunţi mînia cerească, în chiar locaşul dumnezeire!. Au nu ţi-e teamă că dumnezeu să te trăsnească pen­tru atîtea rele şi nelegiuiri ? Nu te temi de mînia celuia, care conduce miriadele de lumi în miriade de veacuri ?... Don Juan remase nemișcat, în ge­nunchi. « Părinte, la picioarele tale se află un nenorocit. Nu spune deci vorba de osin­­dă și de gonire, căci viu cu sufletul po­căit, să mă rog în casa lui, lui dumne­­zeu. O, da, ar avea dreptate să mă lo­vească cu trăsnetul meu, căci don Juan a fost cel mai mare nelegiuit din lume —a fost, căci don Juan nu mai este. O lacrimă de pocăire i se ivi în o­­chiul negru, ca diamantul întunecat. La­crima se rostogoli încet și,--o minune ! se făcu mărgăritar. De altminteri, continuă străinul, dum­­nezeu s’a îndurat de mine și mi-a tri­mis semne prevestitoare. Mă’ întorceam de la orgie, noaptea trecută, cînd am a­­juns la palatul meu ,am văzut tot în doliu și vaer mare zguduindu-1 tot. — Ce este ? întrebai pe bătrinul meu scutier, care,—dumnezeu să-i apere bă­­trînețele—plîngea cu hohot. — Stăpînul meu, seniorul don Juan a murit. Tresărit, cînd de­odată se auzi un cîn­­tec bisericesc. Poarta palatului se deschi­se şi, încet, în şiruri nesfirşite, apăru con­voiul sinistru. Două şiraguri de penitenţă negri mergeau, cîntînd imnuri. Dar prin cagula lor, care le acoperea faţa întreagă, prin borţile, cari lăsau să treacă privirea, mi s’a părut că zăresc feţe infernale, că un loc de ochi ard cărbuni aprinşi la focul gheenei. Cîntecele erau striden­te şi păreau ironice şi batjocoritoare. Am vrut să fac cîţi­va paşi.Aşi căzui, înebunit; secriul meu mă îuisturnase. Cînd am revăzut lumina zilei,­­­m în­ţeles că Dumnezeu m’a cercat şi am hotărît să ispăşesc în rugăciuni şi umi­linţă trufia şi nelegiuirile trecutei* Şi don Juan izbi cu fruntea sa albă şi frumoasă pragul mănăstire!. Bătrinul călugăr ramase o clipă cufundat în gîn­­duri, apoi grăi: — Vino, fiule, vino. Mila lui Dumne­zeu e nesfîrșită. Și trecură pragul bisericei. Don Juan se călugări. FA burlador - seducătorul,—deveni călugărul cu mora­vurile cele mai curate. Călare pe măga­rul lui Crist, cavalerul strălucit de altă­dată, cu picioarele goale în sandale, cu rasa de postav ordinar pe umere, um­bla prin munţi şi văi, prin noapte şi zi, ducînd cuvînt de alinare şi de ertare. El reconstrui, cu ultimele ’rămăşiţi ale averei sale, cheltuite în opera de bine-

Next