Opinia, ianuarie 1907 (Anul 4, nr. 38-60)

1907-01-24 / nr. 55

6 Bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . . 20 Lei 0 luni .... JO Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mlare,35 Anul IV. —No. 55.—Mercuri 24 Ianuarie 1907. ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN 5 Bani Exemplarul ANUNŢURI­ Un m­ud iu pag. Ilt, 50 Bţiuni V- -;y » . . . iV, 3Q/. ■'. .. '• , I ■ , V. rV;.'' . l ' Y'.-'.A I 1 C. DISESCU Fără îndoiala că actualitatea pro­­cesului de reformă al învăţâmîntului superior, depus zilele aceste pe biu­­roul camerei, şi care peste puţin timp devenit lege, va adăuga şi com­plecta opera guvernului actual, ne-ar îndritui cu prisos să vorbim de a­­cela care e părintele său sufletesc. Şi cum această însemnată lucrare ne reaminteşte reforma codului de procedură civilă, de ale cărei fru­moase roade ne-am bucurat timp de aproape şase ani, ar fi poate prile­­lejul cel mai nimerit de a aduce o­­dată mai mult, prinosul nostru de laudă şi mulţumire aceluia care cu drept cuvînt poate fi pus printre cele mai luminate spirite juridice din cîte am avut vr’odată. Prilejul însă nu e nou,—şi din fericire nici rar. Dl Disescu, e un nume dintre a­­cele care indică o activitate fecundă, pusă în serviciul unei opere a cărei frum­useţă rivalizează cu diversitatea ei,—o viaţă bogată, care-şi face un loc larg in capitalul sufletesc şi in­telectual al neamului romînesc. Astfel dacă împrejurările fac din el omul zilei, sosirea sa in Iaşi, ne impune însă datoria de a-i sărbători aşa cum se cuvine să fie sărbătoriţi acei care-şi leagă numele de epoca în care trăesc. înzestrat cu o mentalitate uni­versală, cu largi cunoştinţe dobîn­­dite în toate direcţiile, el are îndoi­tul mijloc de a pune în valoare toată bogăţia sufletului său , prin incom­parabilul talent de orator şi prin iscusinţa penei sale. Cine nu­­ a auzit, in deosebi la tribuna publică, cine n’a văzut a­­ceastă natură viguroasă vibrînd de impetuozitatea frazei sale înaripate, cine nu s’a încălzit de cuvîntul său, —acela nu-1 cunoaște. Căci mare, prin toată larga sa activitate, el e cu deosebire mare prin puterea de convingere şi de căldură a cuvîntu­­lui său, pus în serviciul adevăr­ului şi dreptăţei. Spre marea mulţumire a celor care-l preţuesc, cuvîntul acesta, ne va fermeca în curînd. Fireşte nu va fi elocvenţa spontanee, înflăcărată, care se ridică şi se coboară cu note de furie, de ironie şi de blîndeţă. Va fi însă curgerea liniştită a gîn­­dirilor unei minţi frumoase, care se etalează într’o formă aleasă şi de spirit. Astfel conferinţa pe care maes­trul o va ţinea mîn­ sară, la tea­trul naţional va avea soarta succe­selor sale oratorice, căci Dl. Disescu e tot atît un preţios causeur, pe cît e orator de forţă. Şi ea va fi cu atît mai mult sorbită de auditorul ei, cu cît acesta nu aşteaptă de­cît să vie în atingere sufletească cu o­­mul a cărui superioară intelectuali­tate quinterenţiază par’că întreg spi­ritul românesc. Dar Dl. Disescu, va vizita şi in­stituţiile culturale ale Iaşului, d sa va lua parte la şedinţa de astă­zi a clubului conservator, d-sa poate va vorbi chiar de la tribuna aces­tui club. Aceste toate vor prileji ca sărbă­toarea celei de a două capitale să se mărească. Membrii învăţăm­în­tului vor ţinea să aducă admiraţia lor bărbatului superior în minele caruia se găseşte astăzi conducerea operei de lumina­rea poporului. Membrii partid­ului conservator vor stărui să-şi arăte dragostea şi încre­derea in fruntaşul strălucit, cu care se mîndreşte şi partidul şi guvernul. Cetăţenii Iaşului, in fine, fără nici o deosebire, vor ţinea să primească cu dragoste şi entuziasm, pe acela care nu numai că s’a ridicat prin superioritatea sa intelectuală, dar care e unul din stîlpii cauzei naţio­­n­ale, unul din adîncii cunoscători ai relelor de care suferim, unul din acei care au luptat in mişcarea reven­dicărilor naţionale. Şi glasul mulţumirei şi al admi­raţiei va acoperi ignominia murmu­relor celor puţini şi mici, cari nu găsesc, in momentele aceste, nimic mai bun de făcut, de­cît să arunce­ minciuna şi batjocura, în calea ce-­ luia ce ne vine cu privirea luminoasă şi cu fruntea senină.­­ Pentru aceştia dragostea celor mulţi, va însemna dezaprobarea ati­­tudinei lor nedemne,—căldura tu­turor, va fi ponegrirea uriciunei lor sufleteşti. P. LA CRAIOVA Belle- Vue­n a fost mai norocoasă decit Dacia. Trupa liberală s a produs Duminică in capitala Banilor, cu acelaşi banal succes cu care debutase o săptămmnă în urmă la Bucureşti. Cine a fost sănătos săptămîna trecută adică cine s’a prefăcut bolnav acum 8 zile, a repetat frumosul joc graţie că­ruia nici d. Lascar, nici d Costinescu, n au luat cuvîntul, nici la Craiova. A vorbit, însă, d. Sturza Domnul Sturza care, dacă şi-ar da seamă de situaţia, ar putea imita, cu mare succes pentru partid, exemplul d-lor Lascar şi Costine­scu şi să o facă dumnealui pe bolnavul. Căci oratoria, aşa cum o pricepe şeful liberalilor, şi a trăit traiul Domnul Sturza dacă ţine morţiş să iee parte la ori­ce întrunire a liberalilor, ar putea s’o facă, fără a mai lua cuvîntul. D. Sturza să apară la tribună şi să tacă. Ce ar voi să vorbească ştiu şi copiii: testamentul, Bădăranul, budgetul sălbatec. întrunirea de la Craiova va fi cea de pe urmă a ciclului pe care colectiviştii au voit să-l dee in ţară, spre a pune mai bine in evidenţă prea moşneaga mentali­tate a şefului. Au reuşit. Cind eşti om de casă La mare preţ a ajuns in ţara romî­­nească omul da casă al boierului. A dovedit’o cazul acela faimos al unui deputat, care a avut norocul să aibă o casă şi un loc viran şi să le treacă pe amîndouă cu preţul total net de 335.000 lei, cifră care, întîmplător, coincide cu lotul cel mare, din Februar, al lozurilor turceşti. Fericitul cîştigător — omul de casă — a luat şi premiu peste lotul cel mare : autoritatea cumpărătoare, trecînd peste disposiţiunile unui articol precis din legea timbrului, a luat în sarcina ei şi achita­rea taxelor către fisc. Noi am dat seamă despre acest important act de vindere—cumpărare şi am subliniat unele părţi ce ni se păreau curante, în speranţă că organul de publicitate al oa­menilor de casă — oamenii de casă au ajuns o putere în stat—ne va da ‘ oare­care deslușiri. N’am primit, însă, nici un respuns — poate pentru motivul, că nu se stă de vorbă cu oameni, cari, materialminte, sunt atît de înapoiaţi, că n’au macar 1000 sau 2000 metri patraţi de loc virau, în dosul sau în faţa lăptăriei Fiora. Dar omul de casă, ne zisem noi, nu este monopolul unei anumite clase alese de Dumnezeu. Originea, tradiţia, cinstea, cristalul — vor fi, poate, un fel de mo­nopol prin ereditate al unor oameni spe­ciali. Dar om de casa cui­va poate fi ori şi cine ai ori şi cui. Ce-ar fi fost spre pildă, dacă locul a­cela viran de pe şoseaua Kiseleff, l’ar fi cumpărat d. Dădăreu, pe cind era minis­tru, de la un om de casa­­ sale ? L’a cumpărat primăria ca să facă ceva din el. Anume ce, nu ştim. Dar, proba­bil ceva util. Acolo se va erija, poate, un monument care să eternizeze prietenia Austro-Romînă. Dacă-l cumpăra d. Bădărău, ar fi găsit altă întrebuinţare. Dar ce-ar fi fost! Ce zarvă ! Ce pată mare în cristal — simbolul omului po­litic. Dar aşa cum s’a făcut şi cine a făcut —ic o bagatelă. Curată bagatelă ! Trei sute trei zici şi cinci mii lei ! A­­tlta rentă anuală au mulţi în ţara româ­nească. Principalul este să nu dai din pungă de la tine. Dar din banul primăriei, din banul statului, pentru un om al meu, om de casa mea ? Mon Dieu, avec plaisir ! A se vedea în corpul ziarului tex­tul proiectului de lege pentru reor­ganizarea învăţămîntului superior a cărui publicare se va face în cîte­­va numere consecutive ale opiniei; —de asemenea a se ceti textul im­portantelor telegrame din ţară şi streinătate precum şi amănuntele cu privire la sosirea d-nului Disescu ministrul instrucţiunei publice. Desfiinţarea docenţei Am înaintea mea luminoasa expunere de motive cei care d. Dissescu întovărăşeşte proiectul său de lege pentru modificarea unor articole din legea învăţămîntului su­perior. Lucrare minunată şi judicioasă, în care se relevă multe, cele mai multe, din relele care bîntuie Universităţile noastre şi se a­­nalizează pe larg, unele din cauzele care au făcut, ca rezultatele de până acum ale în­­văţămmtului superior să nu fie tocmai mul­ţumitoare. Expunerea de motive ocupîndu-se pe larg in privinţa condiţiunelor de admisibilitate în corpul profesoral universitar, arată cît de puţin folositoare a fost între altele i­­novaţia cu înfiinţarea docenţei şi ce incon­venient prezintă aceasta în genere. Iată ce spune d. Disescu în această pri­vinţă : „ Docenţii au într adevăr meritul de a in­tra în învăţămîntul superior împinşi de­ dragoste şi dezinteresare, însă devin supă­rători, căci din cauza legăturilor personale ce le formează în facultate, ei sunt prin forţa lucrurilor privilegiaţi la recomandări pentru conferirea catedrei. Proectul acesta de lege desfiinţează do­cenţa pentru consideraţiile următoare: In aparenţă, docentul se arată un colaborator folositor profesorului, căci el va face cur­suri asupra unor materii speciale, ce nu tratează profesorul titular. De aceia se şi admite docentul cu înlesnire. Dar mai tîr­­ziu, cum o să respingi de la catedră un coleg prietenos ? Chiar în Germania, unde docentul este consacrat de o veche tradiţie particulară, el e admis cu uşurinţă, facul­tăţile fiind acomodante cu el, şi la habili­­tare şi la trecerea în profesorat“. Faptul relevat­­e foarte just. Docenţa nu aduce nici un folos, crează, însă, o sumă de inconveniente şi o sumă de pre­­tenţiuni nejustificate. CATE­VA NOTE Accesul sălilor de curs ale Uni­­versităţei de Iaşi a fost oprit elevi­lor. In ultimul timp se observase, în adevăr, acest curios fenomen, că u­­nii elevi fugeau de la cursurile li­ceului şi gimnaziilor şi alergau să a­­siste la un anumit curs universitar. Acest scont scolastic de a anticipa asupra universităţei, cînd elevii mai au treabă multă de făcut la şcoli, dînd unele roade funeste, s’a oprit şcolarilor să mai frecventeze univer­sitatea. Representaţia colectiviştilor la Cra­iova a avut un succes şi mai mare de cât aceea de la Bucureşti. D. Sturza a introdus plăci nouă în caterinca d-sale: n’a vorbit întăiu de testamentul Anastasia şi pe urmă de d. Bădăreu ei vice-versa. D. Brătianu, îa discursul său a de­clarat că a venit de şi este bolnav, ceeace însamnă că d-nii Lascăr și Costinescu n’au venit, fiind­că nu-s bolnavi. Cel mai bolnav, însă, e tot d. Sturza! * Pentru a dovedi că concertul li­beral este perfect, s’a dat cuvîntul, la Craiova, unui d-n Broscărescu. Acest d-n Broscărescu a adus o acuzare cu totul nouă partidului con­servator , că acest partid a ridicat o minoritate de oameni. Ce-o fi însemnînd aceasta, d. Bros­­cărescu ştie şi tot d-lui trebue să fi cunoscînd proverbul: fac să fie, broaşte sînt. OAMENI ŞI LUCRURI PRO PATRIA Monarhia austro-ungară a fost un mo­ment zguduită de o nouă....coaliţie, deşi na aceeaşi care pînă acum un an ame­ninţa cu dezmembrarea marelui nostru vecin. S'a dovedit că ministrul de justi­ţie Polonyi se coalizase cu....o foarte fru­moasă,—dar foarte compromisă şi com­promiţătoare, baroneasă de Scheiburg. Şi dacă ea n’a putut pricinui căderea ministrului, denunţul fostului primar al Budapestei, Halmos,—divulgarea relaţiu­­nilor... diplomatice între ministru şi fru­moasa spioană a adu­s imediata prăbuşire a celui dintăi. B­ironeasa în chestiune fusese introdusă în cele mai înalte cercuri, ba chiar în ale Curţii Imperiale, cu toate dezminţi­rile oficiale de astăzi. Iar graba ce s’a pus în izgonirea ei, pe cale administra­tivă, din Capitală, dovedeşte odată mai mult că era primejdioasă, că ştia multe lucruri şi că avea numeroase şi înalte cunoştinţi. In plîngerile ei adresate ziarelor, ba­roneasa aminteşte mereu că a lucrat în interesul „patriei“ ungare,—şi astfel că e­­pizodul acesta capătă mai mult decit in­teresul unei aventuri şi se ridică în rîn­­dul întîmplărilor istorice....In adevăr ro­lul acesta al frumoasei femei—fie şi sub trivialul nume de „spioană“ ne întîm­­pină de-a lungul veacurilor, pe toate pa­­ginele istoriei. „Slăbăciunea“ femeei a fost cea mai puternică armă pentru atingerea celor mai inaccesibile scopuri,—şi aceasta din motivul simplu că de cîte ori raţiunea, intriga sau forţa n’au putut izbuti,—a biruit ispita, fineţea, plăcerea. Capitolul Estherei ca şi acel al Iudithei vor fi de apărarea vii şi eloquente în istoria veche a omenirei,—iar în istoria mai nouă şi în acea contemporană figuri „eroice“ de femei ne întîmpină la tot pasul. Curţile Ludovicilor şi ale Napoleonilor—ca să vor­bim numai de nume universalminte glo­rioase— sunt doară pline de epizode și a­­venturi și literatura respectivă abundă de figuri femenine ajunse celebre prin rolul preponderent ce au jucat în desfă­șurarea evenimentelor. Polonia n’a biruit oare....inema marelui Napoleon I prin o­­ch­ii frumoasei Walewska -al cărei nume e păstrat în analele Varşoviei, cu adre­sele de mulţumire ce­ i se adresase pen­tru....jertfele aduse pe altarul patriei. Iar nepotul cuceritorului, Napoleon III fu încă şi mai uşor învins de ochii scînteie­­tori ai frumoase italience a carii amin­tire de desfrînată îndrăzneală şi trufie trebuie s’o păstreze şi astăzi împărăteasa Eugenia, în viaţă încă. Anul trecut teatrul Kojanei, la Paris, a reînviat o altă figură de femee care a jucat un rol însemnat pe altarul....sacri­ficiilor patriotice. Şi fiindcă vorbim de teatru, am putea aminti pe frumoasa Marna Vanna, eroina lui Maeterlinck, victimă şi ea a ispitei ferbinţi pe care o trezeşte în sufletul biruitorului. Şi ce splendidă e jertfa, resemnarea ei ! .. .Şi iată cum acea frumoasă şi conruptă baroneasă trece de-a dreptul din cronica scandaloasă a presat în istorie şi se prea poate ca vr’odată naţiunea maghiară să-i acorde răsplata....sacrificiilor ei inavuabile, vr’o medalie cu deviza :—Pro patria 1 Rodion Religiaaea Ini Tolstoi La spatele noastre, spre răsăritul tainic şi încurat, se întinde imensa împărăţie rusească, în hotarele că­reia se dă astă­zi cea mai teribilă luptă de emancipare politică şi eco­nomică. Numărul kilometrilor de cale ferată s’a mărit, dominaţiunea capi­talului s’a întins; justiţia, şcoala, ad­­ministraţiunea au fost reformate şi cu toate acestea, fiind că diferenţa în­tre venitul lotului, cu care a fost îm­proprietărit săteanul prin reforma lui Alexandru Il­lea şi între taxa de plătit statului de a cîştiga proprie­tatea deplină pe acel petec de pă­­mînt, era mare şi birul greu, micul cultivator fu pus curînd într’o sta­re de decadenţă faţă de marele agri­cultor, iar servalul reapăru­t deşi sub o altă formă. In multe părţi populaţiunea se hră­neşte cu mămăligă făcută din rume­­gătură de ferăstrău, cu scoarţă ori cu iarbă. Conştiinţa poporului nu cunoaşte de­cît o singură datorie de înplinit cătră societate care-1 tratea­ză ca pe o bestie şi­ anume : a plăti­t birul. Dar aceasta nu este o datorie­­ izvorîtă din sentimentul sociabilităţii­­­mului, ci e mai mult o obligaţiune­­pe care dacă nu şi-o îndeplineşte, statul îi vinde la mezat şi cel de pe urmă căuş de făină. In clipe de răs­­gîndire, el îşi dă samă că răul între­ce cu mult binele, şi-şi găseşte ali­nare de restriştea vremurilor în sîn­­ge apa de vutcă, dătătoare de beati­tudine funestă. Desgustat de viaţa mizerabilă, ce i-o făureşte organiza­ţia socială, urăşte presentul, despe­­rează de-o fericire viitoare apropiată şi, în virtutea legei psichologice du­pă care omul uită uşor răul şi-şi a­­minteşte mereu binele, îşi răzlăţeşte ghidul în noaptea trecutului şi tră­­eşte în lumea lui, ca într’o lume cu desăvîrşire după plac. Iar viitorul în­depărtat i-un vis mîngîetor, care-i arde creerul şi-i consumă energia în ţăsătura unor utopii irealisabile. Naivitatea, caracteristică ţăranului, îl face să dee crezămînt tuturor ver­siunilor care promit pămînturi libere. Ţara apelor albe pentru poporul rus i-o realitate. Cei mai tari de cap re­fuză a se mai recunoaşte regiţi de vre-o lege umană şi nu-şi impun nici o obligaţiune către co­mună sau mir, macar că continuă a trăi între ţarinele lui. Alţii apucă dru­mul codrului ori a deşertului, ori a locurilor sfinte; şi alţii, în fine, a­­jung, conştient sau inconştient, a ne­ga totul,molesînd clasa nihiliştilor. Totuşi Rusia, ţară încă agricolă, e departe de a avea o armată puter­nică şi numeroasă de intelectuali— proletari sau ba—,care, entusiazmaţi pentru marele principii de libertate, egalitate şi fraternitate ale sec. 18, să fie în stare alb­ şi înfăptui. Revoluţia în Rusia, nu va putea nici­odată răuşi de­cît sprijinită pe ţărănime. Dar, pâr­ghia trainică a răculărei aceştia, nu poate fi ideea sfintei trinităţi politi­ce şi nici foametea sau perspectiva unui trai mai acătare. Căci inerţia caracteristică claselor ignorante, se opune frămîntărilor transiţiei (nu dă vrabia din mînă pe cea din pat), iar mişcarea maselor, din pricina foame­tei, încetează cu venirea celui mai mediocru an agricol, acolo unde a­­gricultura formează în mare parte singurul mijloc de trai a majorităţei popolaţiei,­ca în Rusia şi ca la noi. In ori­ce caz, o revoluţie ţărănească pentru revendicări pur politice, e imposibilă. Revoluţionarii ruşi au înţeles a­­ceasta şi de aceea cei care vor să mine pe ţăran către o stare superi­oară, i se adresează asvîrlindu-se, cu toată puterea dorinţei lor de mai bine, contra religiei. Cel mai puternic şi mai temut, dintre aceşti dărămători ai temeliei de granit a autocratismului Ţarilor, e Leon Tolstoi. Născut la 28 August 1828, în satul lassnaia Poliana din guvernămîntul Tuia, dintr’o familie ilustră, el clă­deşte pe­ o nouă interpretare a Evan­gheliei crezul religiunei sale, care i-a adus excomunicarea. Acest fapt a făcut atîta zgomot, a alarmat aşa de mult întreaga lume cultă, în­cît socot nimerit a vorbi de pricina lui, care stă în concepţia morală şi po­litică, expusă în neperitoarea operă Religiunea mea, a cărei publicare şi

Next