Opinia, iulie 1907 (Anul 4, nr. 183-207)

1907-07-22 / nr. 200

Intervenţionizmul şi tocmelile agricole . La articolul precedent am schiţat, în liniamente generale, împrejurările istorice care au chemat la viaţă liberalizatul economic. Am arătat asemenea că de îndată ce aceste împrejurări au încetat de a mai dăinui, economia clasică şi-a văzut asfinţitul şi a trebuit să cedeze locul intervenţionizmului de azi. In adevăr, economiştii clasici s’au văzut nevoiţi să renunţe la legea fundamentală a şcoalei lor,—la legea cererei şi a ofertei,—lege ce nu era * de cît o urmare firească a liberei concurenţi dintre capital şi muncă. La rîndul lor şi socialiştii au fost constrînşi să părăsească „legea de aramă“, părăsire ce s-a făcut pentru aceleaşi motive. Căci legea de aramă ca şi cea a cererei şi a ofertei, presupun absolută libertate economică, or această libertate a încetat de-a mai exista în sistemul cel nou al intervenţionizmului. Anglia, mai mult decît orice altă ţară, este cîmpul cel mai prielnic pentru experimentare. Dintre toate ţările pămîntului, Anglia are libertăţile cele mai vechi, viaţa parlamentară cea mai bogată în experienţă, partidele politice cele mai temeinic organizate. Mai mult încă, Anglia este patria liber-schimbizmu- u lui şi ţara de origină a economiei clasice. Herbert Spencer observă că ceiace caracteriza la început partidele politice în Anglia este următorul fapt: pe cînd liberalii, partidul wigh, era pentru cooperaţiunea liberă, conservatorii, partidul tory era pentru cooperaţiunea forţată. Observaţiunea aceasta a lui Spencer, pe cît e de profundă pe atît corespunde şi cu realitatea istorică, căci în adevăr, am văzut că în veacul de mijloc, capitalul fiind slab, a fost nevoie de intervenţia Statului şi că intervenţia aceasta s’a făcut în defavoarea muncei şi în senzul de a se mărgini libertatea lucrătorului. In pragul timpurilor moderne, capitalul fortificîndu-se, n’a mai fost nevoie a se înlănţui munca, a se mărgini libertatea lucrătorului, şi atunci tendinţele liberale au început a lua naştere. Cei cari adoptaseră noul curent s’au grupat aparte şi au format partidul wigh; cei însă, pe cari interesele şi convingerile îi legau de trecut, au format partidul tory şi n’au încetat a susţine vechile principii de intervenţionizm, adică erau,— ca să întrebuinţăm limbajul lui Spencer,— pentru „cooperaţiunea forţată“. Spiritul acesta reacţionar a stăpînit Anglia în tot timpul domniei regelui George al IlI-lea. Legea ceamai caracteristică din această perioadă este aşa zisul Combination Act, votat la 1800 şi a cărui tendinţă a fost de a împedeca pe muncitori să formeze coaliţiuni, cu scopul de a cere mărirea salariilor. Cu toate acestea tendinţele cele noui ale şcoalei clasice cîştigau din ce în ce mai mult teren, pînă ce în cele din urmă Combination Act cade şi este înlocuit, la 1825, printr’o altă lege mult mai liberală. De la această dată spiritul cel nou se încetăţeneşte definitiv în Anglia. Bentham este cel dintâi care s’a făcut purtătorul steagului economiei clasice în Marea Britania. Bentham, deşi se declarase adversarul cel mai neîmpăcat al fiziocra- ților francezi, în fond însă practica principii identice. Spencer mergea pînă acolo că zice că ceia ce a călăuzit opera juridică a lui Bentham n’a fost atît utilitarizmul, cît mai cu seamă formula laissez fairt... Dicey, marele jurisconsult englez, observă că dacă formula laissez passer, n’a fost partea principală a teoriilor utilitare ale lui Bentham, apoi în practică ea a fost fermentul întregei opere legislative a marelui filosof englez. Contrazicerea aceasta, la un spirit aşa de logic ca a lui Bentham, are totuşi o explicare: greşala cea mare a fiziocraţilor francezi a fost aceia de-a da o importanţă prea mare agriculturei, proclamînd’o drept sinplia arteră de producere a bogăţiior. Or, asemenea exagerare nu putea prinde în industriala Angliteră, —de-aici aversiunea lui Bentham faţă de fisiocraţi. Bentham şi apoi întreaga pleiadă de economişti engleji, în frunte cu Adam Smith, cu Ricardo şi John St. Mill, au ridicat economia clasică la rangul de adevărată ştiinţă. Libertatea economică, proclamată în Anglia, a produs repede efectele pe care le-a produs şi pe continent, libera concurenţă a întărit enorm căpitalul, fortificare care a avut ca urmare intervenţia statului. De data aceasta însă intervenţia statului a fost favorabilă muncei. Prima lege care inaugurează în Anglia acest nou fel de intervenţionizm este aşa numitul Reform Act, din anul 1870. Acest Reform Act inaugurează o serie de legi proteguitoare pentru muncă. Iată ce zice Spencer despre aceste nouă legi şi după zisele lui vom înţelege tendinţa acestor legi: „Nişte măsuri dictatoriale, ce se multiplică în chip uimitor de iute, au tins necontenit a restrînge libertăţile individuale, şi aceasta în două chipuri: s’au înfăptuit în fiecare an regulamente noi, impunînd siluiri cetăţenilor acolo unde înainte actele lor erau absolut libere, şi forţîndu-i a face nişte acte pe cari înainte le putea sau nu face, după bunul său plac“. Or, partidul care înfăptueşte toate aceste reforme, nu e altul decît vechiul partid wigh, adică acela care la origina lui era pentru „cooperaţiunea liberă“. Azi însă el intervenind în chip aşa de stăruitor în actele particularilor, după Spencer, partidul wigh contrazice vechile sale principii şi trece de partea partidului tory, care încă de la început era pentru cooperaţiunea forţată. Făcînd aceste constătări, Spencer zice că partidul liberal englez nu mai merită denumirea de wigh şi de aceia el îl numeşte „tory de nou tip“. „Cei mai mulţi cari se dau azi drept liberali,—scrie Spencer—nu sunt decît tory de un nou tip“. Spencer, care a neglijat întotdeauna prea mult fermentul economic al societăţilor, a căzut de data aceasta şi din această cauză, într’o greşală vădită. In adevăr, pe cînd vechii tory, preconizînd cooperaţiunea forţată, erau partizanii intervenţionizmului Statului în senzul medieval, adică contra muncitorului şi în favoarea capitalului ; partidul wigh de azi, preconizează un intervenţionizm cu totul opus celui vechi. Liberalii engleji sunt pentru intervenţionizm, dar pentru un intervenţionizm în favoarea lucrătorului. Era aceasta nouă, inaugurată în Anglia încă din 1832, a pătruns şi pe continent. Legi cu caracter de intervenţionizm au fost pe rînd votate în Franţa, în Germania, în Belgia şi în toate ţările apusului. Aşa că azi, de fapt, întreaga Europă se află sub regimul intervenţionizmului. Înainte însă de-a încheia acest articol, va fi nevoe de o observaţie: legile acestea de intervenţionizm formează încă pretutindeni legi speciale, ele neconfundîndu-se încă cu dreptul comun şi neintrînd încă în nici un sistem juridic, deoarece pe baza lor nu s’a putut încă rădica nici un sistem de doctrină. Iaşi, 1907, sf. Antim HARET DE SINE Mulţi pot vorbi de bine pe Haret; îl pot vorbi salariaţii şi îmbuibaţii săi; îl pot vorbi de bine proslăvindu-l cei pe care el i-a cocoţat acolo unde nu meritau ; îl pot vorbi cei ce-l cred om predestinat pentru şcoală. Noi, cei care ne-am deprins a-l vedea aşa cum este : mic la suflet şi îngust la minte, nu ne facem decît o dreaptă măsură în apreciarea ministrului de Instrucţie-In scrisoarea celebră în care Sp. Haret atrăgea atenţia d-lui C. Disescu cu Gabron al său, declară că a pierdut de mult acea seninătate şi încredere în forţele reale şi sincere, căci patima politică l-a făcut să apuce pe această cale. „Aceasta era pe vremea cînd nu ezitam a face apel la sforţările şi ajutorul oricui, fără a mă preocupa de clubul politic din care fac parte, pe cînd credeam că e cu putinţă ca interesul ţării să grupeze la un loc toate bunele voinţi şi toate bunele credinţi...“ Ce palmă îşi dă singur sie acest d- Haret, cînd, făcînd pe moralistul senil, zice cu mîndrie tineretului ce păşeşte pragul carierii didactice: „Tinerimea care acum intră în cariera didactică trebue să se ferească a fi contaminată de spiritul nesănătos“... al cui ? al celui care fără nici un scrupul calcă legi și regulamente tocmai în dorul de a le respecta, „căci un asemenea profesor nu este făcut pentru înalta chemare de educator al tinerimei“. Cel care a contaminat mai mult atmosfera senină a corpului didactic a fost tocmai d. Haret. Cele două stări de opoziţie a acestui mic om ajuns mare ministru, au dat pe faţă tot veninul sufletului său. Dar despre asemenea profesori contaminaţi de virusul cluburilor de care face amintire însuşi d. Haret, senilul moralist zice în comunicatul său : „că şcoala nu are trebuinţă, şi ar fi bine ca printr’un pas nesocotit să-şi interzică singur intrarea într’însa“. Mai mare blam dat acoliţilor săi, cari prin ilegalităţi şi-au căpătat situaţiile de azi, nu se poate! IDEEA DE PARTID „Independenţa rorrînă“ în lipsă de materie s-a adresat la vechea şi pururia dătătoare de subiecte, idea de partid, spre a îşi înjgheba o coloană în fruntea gazetei. Foarte frumoase observaţii relative la partidele politice, logice în conţinutul lor, maestru redate în forma lor, dar nepotrivite cu direcţia ziarului şi cu conclusiile la care ajunge. A fost o confusie a redactorului sau vr’o reminiscenţă a trecerei sale prin vr’o altă oficină politică care sau împins a reda în coloanele ziarului liberal vederi ce nu corespund patronilor, însoţindu-le însă de comentarii nedrepte. Ascultaţi: „Partidele politice au fost, spune autorul, grupări ideale unde erau oamenii aduşi mai ales de dragostea unui ideal asămuitor vederilor lor decît din setea de parvenire şi succese materiale pe care partidele le ofereau. „De atunci, de la această epocă transcedentală, lucrurile s’au mai schimbat, partizanii cer mai mult decît aduc, concursul lor se poate măsura după valoarea recompensei. E mai mult o negustorie decît o colaboraţie spontanee, determinată de aceleaşi vederi politice. „In aceste condiţiuni, se rezumă Independenţa, un partid scade în principiul său cu cît el se măreşte şi prestigiul său slăbeşte cu cît forţa sa numerică se măreşte, fiecare adesiune însemnează mai mult sau mai puţin o nouă tranzacţie, un nou tîrg şi deci un nou atentat la idealitatea partidului“. Dacă autorul ar fi logic cu sine însuşi ar continua astfel : Partidul liberal a fost prin programul său democrat, acela care a chemat în jurul său pe cei mai mulţi, căci fiecare partizan pricepea că demagogia va avea totdeauna şansa a domina mai mult decît un partid cu vederi mai restrînse. Partidul cel mai numeros e partidul national liberal şi deci partidul prin excelenţă lipsit de prestigiu şi principii, un adevarat tîrg de conştiinţi. Intrarea în massă, în partid, a unei grupări socialiste care n’avea nimic comun cu acest partid de demagogi şi burghezi liberali, s’ar putea caracteriza cu cuvintele autorului articolului că n’a fost de cît o negustorie şi nu o colaboraţie spontanee determinată de aceleaşi vederi politice. Bineînţeles nu aceste concuşii logice ajunge ziaristul liberal, ci invinueşte partidul conservator de a fi lipsit de principii şi prestigiu. Ziarele liberale totdeauna ne-au contestat şi numărul aderenţilor şi lipsa unui program democrat şi imposibilitatea de a guverna mult, cum sunt consecinţe atunci cu ele însuşi, cînd tocmai aceste defecte ale partidului conservator după „Independenţa“ ar mări şi ideile şi prestigiul unui partid. A cere însă şi logica unui ziar liberal e prea mult. MORAVURI POLIŢIENEŞTI Poliţia capitalei ne-a dat un nou exemplu de progresele pe care le-am făcut pe calea administrativă. Un nefericit lucrător bănuit de a fi furat o sumă de 600 de lei, a fost aşa de crud bătut de către agenţii poliţiei încât a murit în urma chinurilor la care a fost supus. Bineînţeles aceşti asasini oficiali au recurs la obicinuita farsă, trecând acest asasinat drept o sinucidere. Autopsia făcută de medicul legist, ancheta ce s’a deschis de cătră primul procuror, au pus însă în lumină adevărata cauză a morţei. Această nouă crimă da Ies humanitate ca s’o numim aşa, sugerează o mulţime de reflexii. Ci progres am făcut în aceste ultime decenii în toate căile posibile şi cît de puţin am făcut însă pe calea sufletească ! Am introdus cele mai moderne perfecţionări în toate administraţiile, am dat cele mai frumoase legi tuturor instituţiilor noastre, dar am rămas cu o mentalitate başibuzucă ca înainte de 1800. Ni s’a părut că dacă administraţia noastră dă exemple de torturi inchiziţionare, faptul acesta era datorit înapoiării culturale a poliţiştilor noştri şi am transformat sistemul nostru administrativ, cerînd pentru ei studii universitare. Şi cu toate acestea, nici un progres la moravurile noastre de atunci. Tinerii licenţiaţi recurg la aceleaşi obiceiuri ale foştilor stiri poliţieneşti, inculţi şi primitivi şi poate cunoştinţile lor universitare i-au ajutat în cariera lor ca să fie şi mai barbari şi mai fioroşi. Ca să ne scăpăm odată de această mentalitate sălbatecă trebue ca să lăsăm ca lumina să pătrundă în aceste instituţiuni poliţieneşti. Nici titlurile universitare cerute poliţiştilor, nici riguroasele legi cari pedepsesc torturile acestea, nu sunt folositoare, pe cît e de necesar ca să lăsăm ca anchete particulare să desvăluiască opiniei publice aceste monstruosităţi administrative. Guvernele nu au nevoe de a opri ziariştilor de a se deda unor anchete aşa de folositoare; am trecut epoca ca să facem responsabil un guvern de fapta unui spir al poliţiei—datoria fiecărui guvern e de a da presei libertatea de a lumina opinia publică. Numai înfierînd aceste acte, stigmatizîndu-le cu pecetea dispreţului şi a desgustului ce ele provoacă, vom putea să ucidem aceste moravuri. Şi rău a făcut primul-procuror al Capitalei zădărnicind acţiunea presei în această ultimă crimă oficială, căci zădărniceşte prin aceasta şi curînda dispariţie din moravurile noastre a acestor torturi. 13AMENI ŞI LUCRURI CEI MAI TARI... Ieri, printr-o întîmplare, i-am putut zări un moment pe cei doi delegaţi ai misiunei japoneze aflători în Iaşi. Se scoborau de pe peronul hotelului Traian, mîndri, eleganţi, moderni, cu desăvirşire „europeni“ în port şi în maniere, însoţiţi de un ofiţer român în haină de mare ţinută. Lumea, grabnic înştiinţată de prezenţa lor, se adunase multişoară într’o singură clipă şi în momentul cînd porniră cu trăsura fu par’că un cor de exclamaţii admirative pe urma lor. E fără nici-o îndoială : japonezii aceştia atrag şi curiozitatea şi provoacă admiraţia ori pe unde trec şi sunt obiectul atenţiunii de cînd au izbutit să-şi aştearnă cea mai glorioasă pagină ce s’a scris cîndva în istoria unui popor : războiul triumfător cu Rusia. Ce însemnau pentru Europa japonezii acum câţiva ani ? Am putut vedea un mare număr tineri, studenţi japonezi la Universitatea din Paris. Se vorbea cu oarecare mirare de deşteptăciunea lor, de aptitudinile lor pentru matematici, ştiinţi, de seriozitatea lor la studii, de discreţiunea lor în relaţiunile amicale. Dar pe atunci—cu zece ani în urmă—nimic nu ajunsese să generalizeze şi să le atribuie calităţi extraordinare ca popor. A venit însă războiul, acel uimitor şi aproape fantastic războiu, cînd japonezii păreau că fac minuni, că sunt fiinţe din altă lume, că au suflete altfel făcute ca ale noastre, că—în special—sfidează moartea cu un entuziasm absolut necunoscut civilizaţilor europeni. In faţa lor armatele ruseşti dispăreau, flotele ruse devenise numai o jucărie , până la urmă nu mai era om în lume care să se îndoiască despre posibilitatea măcar a vreunui succes rus în contra japonezilor. 5 Bani Exemplarul A N U N T U R IM Un rînd în pag. III, 50 Bani V J» . » VM , BU g 5 Bani Exemplarul Abonamente * Un an .... 20 lei 6 luni . . . . 10 „ ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN “ Redacţia şi Administraţia: Str Ştefan cel Mare, 38. Directori: Gh. GHIBÂNESCU şi LASCAR ANTONIU Anul IV.No. 200.-Duminică 22 Iulie 1907 /*1"' Şi de atunci soarta lor e hotărîtă. Japonezii prin sacrificii imense de sînge şi eroism, şi-au asigurat un foc de frunte în rîndurile naţiunilor mari şi civilizate. Şi pe faţa fiecărui locuitor al Japoniei cereşti conştiinţa, mulţumirea, trufia de a aparţinea unei naţiuni puternice, care are meritul de a fi realizat progresul desăvîrşit în cel mai scurt timp posibil. Numele Japoniei apare cu izbîndă în toate combinaţiile mari politico-diplomatice. De ea se ţine seamă în tot şi preste tot, căci şi-a pecetluit destinul prin cel mai repede şi mai desăvîrşit triumf posibil. Ba,îşi poate permite chiar luxul vreunei mari nedreptăţi istorice de care sa pot face vinovate numai naţiunile... mari, atotputernice. Dovadă Coreea—subjugată într’un spaţiu de timp aşa de scurt, pe cale de a fi ştearsă de pe hărţile Asiei...libere şi alipită Japoniei tari şi cuceritoare. Cine se înduioşează la Haga de jalea şi umilinţa delegaţiunei coreane, respinsă din sinul congresului pentru pace ? Cine compătimeşte pe împăratul Coreei care renunţă, plîngînd, la coroană şi la glorie ? Marile naţiuni au astăzi motive de a cruţa susceptibilitatea şi expansiunea japonezilor, tari şi primejdioşi şi—cu sau fără conferinţa de la Haga—rămîne veşnic la picioare vechiul dicton cu dreptatea e a celor mai tari : „La raison du plus fort est toujours la meilleure...“ Rodion împrejurimile Iaşului Nici eu nici colegul meu de redacţie Sf. Antim, nu suntem din Iaşi, de aceea ne am hotârît să îl cunoaştem, să îi cunoaştem împrejurimile atît de poetice, să aflăm ceva din trecutul lui glorios rămas gravat în mulţimea da monumente neperitoare cari îi dau farmecul lui de vechiu isvor de fapte. Decisiunea luată am şi început să excutăm programul nostru şi iată-ne după o escursie făcută ori, la Cetăţuia şi Galata.* * * Timpul a fost frumos, căldura suportabilă, căci ploaia căzută cu o noapte înainte răcorise văzduhul şi potolise praful şoselei. Am mers cu voie şi bine. Şi ne miram cum într’o zi de sărbătoare şi într’o zi aşa de plăcută să ne găsim singuri pe drumul de la Frumoasa pe care ne îndreptasem spe a sui la Cetăţue. In alte ţeri, în Elveţia, în Franţa, în Germania, nu e sărbătoare de la Dumnezeu ca să nu fie închinată de populaţia oraşelor, escursiilor şi plimbărilor în împrejurimile lor. Părăsesc oamenii cu drag oraşul imbîcsit de miasme, înecat într’un văzduh bolnav şi pornesc să se îmbete de aerul curat al dealurilor, de verdeaţa nesfîrşită a holdelor, de freamătul pădurilor sau crîngurilor, tâinuitoare de isvoare şi umbră. Răsună văile de cîntece, de ţipetele vesele ale copiilor, s’aud orchestre, fanfare , părechi, părechi sau grupuri întregi se duc voioşi c’au scapat de viaţa închisă a atelierului, a cancelariei sau a biroului. Nu e tîrguşor care să nu îşi aibă clubul lui de turişti—pînă şi Tarasconul care îi pe şes, avea un Club Alpin, ne spune Daudet. Noi n’am putea zaflemisi mania escursiiior şi ascensiilor—nu e aceasta obiceiul tîrgoveţilor şi orăşenilor noştri. O fi petrecut boerii în alte vremuri şi povestitorii mai bătrîni ne-au descris acele timpuri apucate de ei, cînd împrejurimile laşului răsunau de cîntecile şi scripcile ţigăneşti, de pocnetul pistoalelor şi a sticlelor desfundate de Cotnari. Primarul laşului d. N. Gane ne-a spus în graiul lui moldovenesc şi nespus de dulce de nopţile acealea trăite de boerii noştrii, tineri pe atunci. Probabil că şi o generaţie raai tînără înaintea noastră a trăit o viaţă mai puţin orăşenească. Am fost într’o zi la Ungheni şi tovarăşul meu de drum îmi arăta pe marginea Prutului, un loc pustiu, pe care într’o vreme, a fost o grădină de petreceri câmpeneşti şi o şandrama, urmă istorică, a unui restaurant, unde se desfundau câte-o sută de sticie de şampanie pe seară. Azi e pustiu la Ungheni, pustiu la Frumoasa, pustiu pe tot locul. Generaţia nouă nu ştie decît luxul. Boerimea a îndrăgit străinătatea; funcţionărimea mai chiabură staţiile noastre balneare, iar cei ce nu îşi pot plăti nici luxul acesta, rămân în oraşe să se dospească la căldura asfaltului. Şi cei ce se duc se folosesc ei oare de binefacerile naturei slobode și întineritoare?—nu!; și acolo ca și aci sunt parcuri, terase, bulevarde, uliți asfaltate pe cari se în-