Opinia, septembrie 1907 (Anul 4, nr. 233-256)
1907-09-19 / nr. 246
5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an 6 luni . --------------- ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN--------- Redacția şi Administrația: Str. Stefan cel Mare, 38. 5 bani Exemplarul A N U N IU Rl .« Un rînd în pag. IT 50 Bani » » » » IV 40 « Anul IV.—No. 246.—Mercuri 19 Septembrie 1907 Cazul Prefectului tarca — Art. 149 cod. penal — Oficiosul liberal „L’Indépendance roumaine“ are lipsa de pudoare de a lua apărarea d-lui larca, abuzivul prefect al județului Teleorman. Cu toată, lumina ce rcesă din procesele verbale dresate de fostul procuror Pandelescu, din raportul său adresat Ministrului de justiţie, precum şi din însăşi adresa prefectului abuziv, care recunoaşte arestările ilegale operate cu atîta inconştienţă, totuşi „Lndépendance roumaine“ se forţează să ne facă să credem că negrul este alb, şi că noaptea este ziuă, susţinînd că arestările ordonate de d. larca, nu sunt arestări. Dar dacă această atitudine stranie a ziarului d-lor Procopiu şi Victor Antonescu, roectorii şi şefii liberalilor din Teleorman, se explică prin interesul personal ce d-nii Procopiu şi Victor Antonescu au de a-şi apăra propria lor creatură, propriul lor prefect care i-au servit cu devotament în alegeri, nu tot aşa priveşte lumea cinstită şi desinteresată, procedarea îndrăzneaţă, revoltătoare şi ne mai auzit de ilegală a prefectului abuziv şi inconştient. Căci, argumentele puerile şi trase de păr ale ziarului „Lndépendance roumaine“ nu pot rezista la cea mai mică şi mai superficială analiză. Este stabilit, şi lucrul nu se poate contesta de nimeni,—actele şi adresele procurorului dovedindu-le,—• că directorul penitenciarului din Turnu Măgurele, conform ordinului verbal al prefectului, a reţinut închis încă cinci zile pe un oarecare Chitigescu, al cărui mandat fusese infirmat de tribunal şi pentru care directorul penitenciarului primise adresă în regulă de la parchet spre a-l pune în libertate. Că, în afară de această arestare ilegală, procurorul mai adaugă în raportul său cătreministrul de justiţie, că în penitenciar s-au mai reţinut, tot din ordinul prefectului, o mulţime de alţi indivizi, care fusese scoşi de sub inculpare, prin ordonanţe de neurmărire date în cauză. Şi atunci ne întrebăm : cum putem califica, după toate legile din lume, această deţinere fără mandate de arestare, a unor oameni puşi în libertate de magistraţi, dacă nu arestare ilegală ? In adevăr, însuşi articolul 149, din codul penal, care se ocupă de arestările ilegale ordonate de funcţionarii administrativi, spune textual următoarele: «Orice funcţionar care, afară din cazurile și formele prevăzute de lege, va aresta sau va ordona a se aresta o persoană, sau va prelungi într'un mod ilegal ţinerea ei la închisoare, se va pedepsi cu închisoare de la 3 luni pînă la 2 ani, ci se va putea încă declara de incapabil, de la 1 an pînă la 3 ani, de a ocupa funcţiuni publice». « Dacă arestarea ilegală a ţinut mai mult de 3 zile, minimum pedepsei va fi de 4 luni, şi se va declara incapabil de a mai ocupa funcţiuni publice, de la 1 an la 3 ani». Textul codului penal este clar, iar fapta prefectului de Teleorman constitue delictul de arestare ilegală prevăzută de art. 149 cod. pen, care prevede ca pedeapsă în aliniatul II, care este aplicabil în specie d-lui Iarca, pedeapsa de minimum 4 luni închisoare corecţională şi incapacitatea de a mai ocupa funcţiuni publice timp de un an pînă la trei ani. Curtea noastră de Casaţie examinînd asemenea cazuri, cu ocazia diferitelor recursuri judecate, a stabilit că orice privaţiune a libertăţei ,făptuită de un funcţionar administrativ, ofiţer al poliţiei judiciare, afară de întâmplările de flagrant delict, constitue delictul de arestare ilegală. E clar deci, ca lumina zilei, fie din punct de vedere logic, fie din acel juridic, că faptele prefectului de Teleorman, constituesc delictul de arestare ilegală prevăzut de art. 149 din codul penal. Dar, să vedem cum «L’independance roumaine» la apărarea prefectului abuziv. Credeţi poate că tăgădueşte existenţa materială a arestărilor ? De loc. Ziarul D-lor Procopiu şi Victor Antonescu, patronii prefectului culpabil, recunoscînd că în adevăr deliquentul larca a ţinut arestaţi fără drept în penitenciarul Teleorman mai multe persoane scoase de sub urmărire, cu o naivitate care nu-şi găseşte explicarea decât în situaţia ingrată în care se află, declară că prefectul, „donne Vordre au directeur de la prison de le retenir (Chitigescu) parmi ceux qui étaient arvetés sans mandat, par simple mesure de police11! Iar in No. de la 16 Sept. a. c., L’Indépendance roumaine» complectează: «A Vexpiration du délai prévu par la loi, il fut mis en liberté par la justice, mais le préfet donna Vordre de le retenir encore pour d’autres faits qui lui étaient imputés» // Orice comentarii credem că sunt de prisos. Dacă şi după această recunoaştere a oficiosului francez, fapta prefectului larca nu constitue cea mai îndrăzneaţă şi mai lipsită de pudoare arestare ilegală, atunci înseamnă că noţiunea acestor cuvinte şi-a schimbat înţelesul. Cerem deci trimiterea prefectului iarca în judecata tribunalului corecţional, ca inculpat pentru delictul de arestare ilegală prevăzută de art. 149 din codul penal. Lascar Antoniu Stare îngrijitoare Cazul arendaşului din Bârlad, împuşcat în plină stradă, de cătră un sătean pe care îl urmărise pentru nişte datorii, învederează o mentalitate din cele mai îngrijitoare. Orcît ne am feri de generalizări, oreît am voi să considerăm această întîmplare ca un caz sporadic, remîne însă pe deplin dovedit, că suntem în prezenţa unei stări de lucruri din cele mai triste. Au fost şi în trecut întimplări de asemenea natură; conflictele de clasă au produs de multe ori victime omeneşti; impulsivitatea şi instinctul bestial de multe ori n’au putut fi înfrînate şi nu arare ori, din această cauză, oameni au fost culcaţi la pămînt de un glonte ucigător. La noi, însă, fapte de asemenea natură îmbracă astăzi o gravitate mai mare fiind că ele sunt produsul nu numai al unui conflict de interese ci al unor împrejurări anarhice şi a unei mentalităţi din cele mai primejdioase. Teribilele revolte de astă primăvară au trecut, şi pe lîngă urmările triste materiale s’au produs şi consecinţi morale poate şi mai triste şi anume : sătenii s’au convins că în mare parte nu vor exista penalităţi, că faptele lor urîte nu vor avea o sancţiune penală. Ceia ce le au promis instigatorii s a realizat „Faceţi ce voiţi“, le-au spus instigatorii, „nimenea nu vă va pedepsi“. Ei au făcut ce au voit şi pedepse n’au avut loc. Pătura lovită s’a arătat miloasă, lesne iertătoare, iar juraţii, expresiunea voinţei cetăţenilor, au achitat pînă şi pe un jalbă. Instigatorii avuseră dar dreptate; se făcuse dovada impunităţei. Rîndurile aceste n’ar trebui rău înţelese şi mai cu seamă n’ar fi just să ni se facă proces de intenţii. Noi nu voim să spunem că multe lucruri nu sunt într’o stare de ticăloşie etasperantă, nu voim să spunem că nu trebuesc unite toate forţele şi inteligenţele spre a face mai puţin acerbe conflictele, spre a nivela întru cîtva asperităţile economice. Aceasta nu însamnă, însă, că o societate poate exista fără ca justiţia să-şi exercite sancţiunea. Dezechilibrul social ar fi şi mai teribil dacă această supremă putere de înfrînare nu şi-ar îndeplini rolul. De aceea se impune o sforţare pentru a relua stapînirea asupra noastră, pentru a înlătura mentalitatea anarhică de care dă dovadă ţara. Această sforţare trebuie să meargă paralel cu opera de reforme pentru buna stare a populaţiei ţarei. Şi aceasta cît mai curînd! C. Sorin. Desesperarea Ungurilor Faţă de simpatia pe care zilnic o primesc Românii din Transilvania din partea tuturor naţiunilor, Ungurii sunt desnădâjduiţi. Ei cari se socoteau ca poporul cel mai civilizat, cel mai pacinic, poporul de cavaleri şi eroi—se văd fie o dată isbiţi din toate părţile, pălmuiţi de toate naţiunile. Cavalerismul magnaţilor lor, patriotismul lor, care i-a făcut de la încercarea lor de a-şi dobândi autonomia să fie taxaţi ca un popor de martiri, au perit toate în faţa mişeliilor pe cari le plăsmuesc în potriva naţionalităţilor de sub jugul lor. Asimilaţia de neamuri diferite, leagăn al tuturor renegaţilor cari n’au putut nicăeri găsi culcuş vredniciei lor de exploatatori, stăpânirea ungurească nu poate pricepe sentimentele curate de naţionalism. Da aci o i goană neruşinată în potriva Slovacilor, Croaţilor, Românilor. Şi strigătul acestora n'a putut fi înăduşit de ^reclama ungurească trîmbiţată de sutele de ziare vindute, el a străpuns până în adâncul Europei. Björnson refuză a lua parte la congresul păcei alături cu un Apponiy, ziarele^toate salută gestul marelui gînditor şi poet acordului. Toată Europa aclamă cu entusiasm mişcarea Românilor şi alegerea de la Beiuşi a fost urmărită cu atenţie de tot ce e mare în Apus. Ungurii simt cum pierd pe zi ce merge şi au năvălit cu o altă politică, cu alte procedeuri. Acuză presa străină de a fi în solda Românilor. A mituit, presa străină,transilvănenii, ei cari nu pot aduna cu sudoarea feţei lor nici banii necesari de a plăti dările grele. Cele mai rămâne le iau tribunalele şi curţile cu juraţi în chipul amendelor dictate în seria nesfârşită de procese pornite în potriva lor şi a presei lor. Transilvănenii mituitori! Şi ca să se arate şi mai mult ticăloşia lor, Ungurii au alergat şi la o infamie. Au alarmat Europa că miniştrii români au tăbărât în Ungaria spre a aţâţa la Transilvăneni la revolte, la nesupunere. Transilvănenii trădători de neam! Transilvănenii mituitori! iată ce a voit să arate Europei presa şovinistă şi fără căpătâi a Ungariei ca răspuns la criticele ei, ca răspuns la scrisoarea lui Björnson. Dar n’a reuşit. Presa europeană cinstită şi nobilă, acea presă care nu trăeşte numai din afaceri necinstite şi propagă un pic de lumină şi adevăr a ştiut aprecia toate acţiunile mari ale naţionalităţilor din Ungaria şi infamiile şi manoperiie obrasnice ale Ungariei şovine şi decăzute, celebru, al unei copile, care are trei taţi şi n’are totuşi, nici unul. Căci Pia-Monica—acesta ie numele copilei cu trei taţi— este fiica regelui Saxoniei, care pretinde a nu avea nici un amestec în naşterea ei; Pia este fiica profesorului Giron, care n’a putut s’o numească ca atare; Pia este fica lui Enrico, care nu urmăreşte cu dânsa decît un detestabil şantaj. Dar dacă, în ce priveşte pe taţii Piei chestia re încurcată, Pia are o mamă, una şi bună, foarte bună chiar, o mamă cu trei nume de-ocamdată ! Maria Antoaneta, fiica ducelui de Toscana, devenită apoi princesă de Saxonia, mai apoi contesă de Montignoso, iar acum în urmă doamna de Toselli — este o femee căreia soarta i rezervase o coroană și care a preferit să calce în străchini verzi. Ajunsă in fine femeea unui necunoscut pianist, acesta urmăreşte cu femeea lui un dublu impresariat artistic: să repete cu ea istoria ţiganului Rigo cu princesa Chimay, s’o facă să debuteze în varieteuri şi să şantajeze pe mica Pia-Monica, pe care nu o va preda curţei de Saxonia atîta timp cît curtea nu-i va da o sumă de mărci germane. Va reuşi, desigur, numai în a imita pe ţiganul Rigo, aşa că soarta care ar fi dorit să vadă pe mama Piei pictînd pe cap coroana Saxoniei, o va vedea întorcînd notele de la pian, pe scena de la Folies-Bergere, lui Enrico Toselli. Şi totuşi — nimic nou sub soare ! CATEVA NOTE Un nou număr de varieté. Dătători de lecţiuni de pian, în străinătate, sunt mai numeroşi ca iarba de leac. In mica publicitate a ziarelor de tiraj, la rubrica ofertelor, dai de sute de profesori, cari, în schimbul unui onorar minimal, se angajează a preda lecţiuni de pian. Enrico Toselli, din Florenţa, fusese unul din aceştia. Fusese—căci astăzi numele său nu se mai tipăreşte la rubricele comerciale ale ziarelor, ci în coloane întregi, în corpul redacţional al tuturor ziarelor din lume, se vorbeşte de fostul necunoscut florentin ca de o personalitate marcantă. La profesia lui vechie, Enrico pianistul a reuşit să adauge două alte profesiuni : el a devenit soţul unei femei, căreia soarta îi rezervase o coroană europeană, pe acea a Saxoniei. Eurica a devenit, totodată, tatăl copilei un roman OAMENI ŞI LUCRURI Romanul prin casei Aproape în aceiaşi zi Europa a aflat despre două senzaţionale întâmplări: fostul Arhiduce de Austria, astăzi Leopold Wölfling se recăsătoreşte din nou, cu o fată burgheză, după ce ziarele împrăştiau vestea, speranţa, că va reintra în cercurile Gurţei. Iar sora acestuia, celebra contesă de Montigno30, foastă arhiducesă, foastă princesă moştenitoare şi pe punctul de a deveni regina Saxonei, se remărită cu un profesor de piano, astăzi celebru, tânărul Toselli, în vrîstă de 24 de ani. Din toate aceste iasă nu reiese nimic într’adevăr interesant, ci, cu puţină bună voinţă,, lucrurile se pot reduce la manifestări omeneşti ale unor personalităţi născute îa Curţi imperiale, putând s’ajungă la măriri, splendori, la bogăţie şi putere, dar preferind a-şi da zbor liber sentimentelor, cu sacrificiul situaţiunii şi a privilegiilor de naştere. E drept că în ce priveşte pe princesă Saxonei faptele sunt mai puţin simple. Această viitoare regină îşi părăseşte nu numai soţul, nu numai tronul, nu numai avantagiile sociale, dar şi copiii între cari se află viitori regi, viitoare regine. De aceia şi aventura ei are părţi mai dureroase, capitole mai triste, in singurătatea ei, în scurta ei conveţuire cu Giron, o urmăreşte curiositatea lumei pe de-o parte, supravegherea, spionarea organizată a Curţii saxone pe de altă parte. Zilele ei sunt numai parlamentări şi judecăţi, iar la fiece pas—avocatul sau avocaţii întră în joc. Ea va da naştere unui copil, — mica princesă Pia Monica — în jurul căreia se va încinge cea mai crudă şi mai nemiloasă luptă între ea, fosta princesă Louisa şi trecutul ei, între viaţa căreia aparţine încă prin naştere, prin întăia căsătorie, prin fuga ei chiar, în sfîrşit prin această copilă care sigur este numai că aparţine ei, mamei, dar pe care Regele şi mai cu samă Curtea o cere, o reclamă — nu ca s’o iubească, dar ca s’o stăpînească, nu ca s’o apere, dar ca s’o sechestreze undeva în umbră... De aici, în adevăr, începe tragedia întregei aventuri. Iar in momentul diad lumea ostenise de a urmări necontenitele peripeţii ale acestei complexe şi ciudate întimplări — însăşi eroina cea mare, temindu-se poate de o prea repede uitare, sau poate cedînd încă odată unui temperament bizar surprinde Europa cu noua aventură, cu noua căsătorie, devenind doamna Toselli și declarîndu-se — încă odată ! — „de astă dată complect fericită“. Iar asupra micei eroine cade din nou lovitura masivă a ciocanului. Din nou reapare jalea odiseei în mijlocul căreia stă figura nevinovată a micei copile ; din nou reîncepe războiul pentru stăpînirea ei, răsboiu în care se vede numai gînd de cucerire, iar nici o zare luminoasă de milă și iubire părintească. Princesă Monica, în acelaş timp fiica unui rege căruia nu aparţine decît prin cerinţele etichetei, fiica unei ex-regina obosită de lupte şi aventuri — este astăzi chipul cel mai interesant şi traiul cel mai nenorocit în toată această mare dramă, — mult mai atingătoare decît dramele zugrăvite ale lui Daudet şi Loti din viaţa „Regilor din Exil“ , e o eroină demnă de o tragedie a unui Sofocle sau Shakespeare. Şi cu cît creşte mai mult în ani, cu atît drama devine mai cumplită, cu atît problema e mai chinuitoare în jurul acestei bastarde regale, căreia viitorul îi rezervă, desigur, nemeritata pedeapsă a — mănăstirei, ca să poată fi uitată în tăcere şi să ispăşască păcatele —altora... Rodion Mijloacele de îndreptare a stărei ţărănimei române de Al. D. Xenopol „Arhiva“ termină un studiu foarte interesant al d-lui A. D. Xenopol asupra mijloacelor de îndreptare a nevoilor ţărăneşti. Sunt pagini de o însemnătate capitală şi toţi acei ce se ocupă cu chestia ţărănească ar trebui să citească şi să cugete asupra celor înaintate de marele nostru istorie. Dar ceea ce e mai ales de relevat sunt vederile largi şi umanitare cari călăuzesc pe d. Xenopol în tot parcursul studiului său. Suflet delicat şi simţitor, nevoile de la ţară, revoltele din primăvara aceasta, represiunile sîngeroase ce au urmat, l’au sguduit puternic pînă a îi schimba şi vederile de piuă azi şi a’l arunca să recunoască unele adevăruri absolut necesare evoluţiei noastre pe care mai înainte d. Xenopol nu le admitea. Sunt foarte puţini oameni de talia d-lui Xenopol pare să fi făcut aceasta şi e regretabil, căci schimbarea ce se aşteaptă la noi nu se va face decît admiţînd cu d. Xenopol că ie nevoe să se ridice la locul reservat ei prin faptul însuşi al cerinţelor omeneşti această nenorocită ţărănime, dîndu-i-se şi ei dreptul de a gîndi, munci în libertate şi omeneşte. Majoritatea oamenilor noştri nu voesc să admită o singură concesie drepturilor acestora şi probabil că din acest antagonism de vederi între o pătură nenorocită de oameni şi o clasă diriguitoare de stăpînîtori neertători va eşi un nou conflict din care D-zeu ştie de vom eşi teferi—o spune d. Xenopol cu multă dreptate. Reproducem aci încheierea lucrării d-lui Xenopol la care trimitem pe toţi iubitorii ţărănimei şi credem că lucrarea aceasta nu va trece nevăzută şi neapreciată în val vîrtejul luptelor de azi. „Incheere.Pentru a pune în lucrare toate reformele de care am vorbit în acest studiu, şi care bineînţeles se vor face treptat, începind de la cele mai trebuitoare, se înţălege că este de nevoie să se cheltuiască ceva, şi acest ceva poate chiar să fie îndestul de înseninător. Dar noi nu vedem adecă, pentru ce nu s’ar cheltui odată şi o sumă, menită anume spre a subveni intereselor ţărănimei. Mai la urmă nu am face de cât a urma o politică înţeleaptă, îngrijindu-ne mai cu deadinsul de clasa de temelie a ţărei, pe munca brută a căreia se razimă în definitiv buna stare a noastră a tuturora, pe puterea căreia se sprijină apărarea în afară şi ordinea înăuntru, cum am văzut chiar acuma, în timpul răscoalelor, în care tot ţăranii de ordine (armata) ne-au aparat în contra ţăranilor răsvrătiţi, nestând la gând dacă trebue sau nu să dee focuri în ai lor, numai spre a asculta de disciplina cu care au fost deprinşi. Trebue să înscriem în budget mai multe sume pentru întîmpinarea nevoilor ţărăneşti, şi cu bună inimă, nu cu părere de rău, căci ceea ce le dăm lor, ne dăm nouă. Trebue să punem odată capăt sistemului de jaf şi de despoiere pus în lucrare de toţi: proprietari, arendaşi, crăşmari, notari, primari şi deasupra tuturor a marelui exploatator şi despoietor al ţăranului român, statul însuşi. Trebue să facem să înceteze odată in realitate, şi nu numai în aparenţă, vechiul sistem de stăpâni şi de robi, în care este încă împărţită societatea noastră, cu toată constituţia ei cea liberală, liberală însă numai pentru noi clasa conducătoare , cu toată asigurarea unoi dreptăţi mai