Opinia, octombrie 1907 (Anul 4, nr. 257-281)

1907-10-24 / nr. 276

5 Mai Exemplarul ABONAMENTE Un an.....................20 lei 6 luni. .... 10 » Redacția si Administraţia: Str. Stefan cel Klare, 38. MIM ZIAR ANUNȚURI în pag.. UT 50 Bani » * » . IV 40 J-« SOSSI mut *K*I. A.i»l . Directori: Gh. Ghibănescu șî Lascar Fontoniu I* iv—n».276.Mercuri24 * .Ci Invoelile agricole In fine coraisiunea agrară a fost întrunită şi suntem în măsură a cunoaşte proectul de învoeli agricole al guvernului. Ce transformări mari s’aduci prin acest proect şi încît el va aduce o îndreptare a situaţiei de azi ? Iată întrebarea ce fiecare şi-a pus’o. Starea de pînă azi era—fără discuţie—nesuferită. Ea dăinuia pe patru mari nedreptăţi: 1) Sătenii trebuiau să lucreze, pentru pâmînturile ce li se dau, într’o tarla deosebită cu precădere proprietarului, aşa că munceau în folosul lor locurile cele mai rele şi nu puteau niciodată face munca lor la timp . 2) Dînduli-se pămînt pentru păşune, nu li se precisa locul aşa că puneau pe pogon sau pe falce un număr prea mare de vite şi nici nu reuşeau să-şi nutrească cum se cade vitele, dar de multe ori plăteau păşune care nici nu exista. 3) Sătenii lucrau în plus sub diferite învoeli afară de dijma şi munca ce o făceau şi al 4) că plăteau datoriile în natură şi nu în bani şi aceasta li se socotea încă în preţurile muncei de iarnă ci nu de vară. Proectul de lege al guvernului răspunde punct cu punct la aceste nevoi şi el: 1) opreşte dijma la tarla, 2) opreşte arendările pentru păşunat cu plată în munci, 3) opreşte suprasarcinile din contract fie în bani sau în dijmă şi 4) obligă ca munca să fie plătită în bani şi nu în natură. In rezumat de acum încolo în ţeară nu se va mai putea munci decît sau prin arendare în bani, sau prin dijma de-a valma sau prin plata în bani a muncilor. De la o stare anarhică a contractelor existente se legiferează dintr’o dată tocmelile viitoare. Cine le va aduce la îndeplinire şi cine le va face să fie executabile ? Iată ce proectul trebue să ne spue. Şi proectul o şi face. Stabilindu-se, ne spune proectul, de cătră autorităţi un maximum şi un minimum de preţuri al diferitelor munci agricole şi a arendei pămînturilor date în bani precum şi partea maximă de dijmă ce se va putea lua de un proprietar sau arendaş. Cine sunt acele autorităţi ? Sunt anumite comisiuni fixate la fiecare judeţ şi compuse din 5 persoane : din inspectorul agricol, din 2 proprietari cultivatori ai propriilor lor moşii şi din 2 ţărani ştiutori de carte proprietari şi învoiţi la vreun proprietar, sau arendaş. Aceştia din urmă vor fi aleşi de consiliul judeţan. Aceste comisiuni nu sunt ultima instanţă şi va fi încă un consiliu superior de agricultură compus din persoane ocupînd cele mai înalte demnităţi în stat, cari vor fixa preţurile maximale şi minimale ale diferitelor munci şi arenzi ale pămînturilor. înfiinţarea acestor comisiuni nu e ceva nou sub soare; ele există şi aiurea atît în Germania sub numele de General Kommissionen cu un senat superior Ober Lands Kulturgericht, precum şi în Irlanda sub titlul de Comissioners dat comisarilor judeţeni şi avînd o identică organizare centrală superioară The Irish Land Commission. Cum însă la noi, de cînd cu prea multa copiare a aşezămintelor străine s’a discreditat imitaţia lucrurilor bune, guvernul a crezut a face ceva original şi n’a voit măcar să imiteze nici pe Ruşi, după care celelalte proecte, ca banca rurală, instituţiile judecătorilor ambulanţi au fos luate. Şi tocmai unde guvernul nu trebuia să fie original el a ţinut să fie. Pentru aplanarea relelor enumerate sub cele 4 puncte de mai sus şi pentru introducerea desideratelor din celelalte patru însemnări ale proectului, se cerea de la noi oameni şi competenţi şi independenţi de influenţele politice. Ori în ce altă ţară, cu alte moravuri, cu alte tendinţe, instituirea comisiilor aşa cum au fost instituite, mergeau la noi însă nu. Şi nu poate merge pentru că politica a pătruns prea adînc în toate manifestările noastre şi cei 4 aleşi de consiliile judeţene nu vor reprezenta niciodată interesele unui judeţ şi al unei regiuni, ci vederile politice ale consiliului judeţean care îi va delega. Şi ce va resulta ? Va resulta că se vor fixa preţurile muncii şi ale arendei după aceste sentimente politice şi regionale şi vom vedea regiuni în care proprietarii frustaţi in folosul ţăranilor, iar în multe alte părţi vor suferi ţăranii de pe urma proprietarilor. „Da, ni se va spune —dar există o instituţie superioară la Bucureşti, desemnată însă de consiliul de miniştri—care va decide în ultima instanţă“. Inchipuiţivă această instituţie superioară funcţionînd sub regimul acesta declarat făţiş vrăşmaşul marei proprietăţi şi veţi înţelege în dauna cui vor hotărî oamenii integri puşi de guvern. E o portiţă foarte bine ascunsă această instituţie de comisiuni şi de consiliu superior al agriculturei spre a lovi în interesele marei proprietăţi şi credem de datoria noastră a o releva. Căci altfel de ce nu s’au organizat aceste comisiuni ca şi aiurea şi dacă ni s’ar obiecta că starea înfloritoare a ţărilor citate mai sus nu e comparabilă cu starea de la noi şi că nu s’ar fi putut da unor simpli funcţionari îndatoriri aşa de mari, de ce nu s’a luat sistemul pe care îl cer constituţionali democraţi ruşi ? Pentru că toate aceste sisteme puneau la adăpost de la orice atac proprietatea şi garantau o bună înjghebare a tocmelilor agricole, ceace nu are drept scop a face partidul liberal, dorinţa lui fiind de a pregăti o nouă revoltă pentru a reveni cu cele mai revoluţionare legi. In numărul de mîine vom arata sistemele după cari funcţionează comisiile agrare de aiurea şi proiectul democraţiei ruse, mult mai logice şi drepte. Dr. I. Dusoian Era imposibilă o conlucrare Ziarele liberale parcă voesc a răspunde prin publicarea declaraţiilor formale ale fruntaşilor partidului conservator făcute în ziua de 13 Martie la desistarea de a lua parte în discuţiile comisiei agrare . Nu v’aţi ţinut cuvîntul! Ne-aţi promis concursul de a aduce reforme în viaţa noastră socială, de a scapa ţeara de o nouă revoltă şi azi ne refuzaţi ajutorul acesta. Dacă condiţiile din ziua de 13 Martie ar fi rămas aceleaşi, probabil că nimeni n’ar fi refuzat o conlucrare în comun , dar de atunci s au petrecut foarte multe lucruri cari au îndrituit pe fruntaşii noştri a refusa orice conlucrare cu liberalii. Lăsăm de o parte eşirele nebune ale presei liberale, sălbatecile atacuri ale d-lui Haret, dar să ne oprim asupra acestei chestiuni mari a zilei: problema agrară. Ce conduită a avut partidul de guvernămînt faţă de opoziţie ? Comisiunea agrară întocmită a fost mai mult o chestie de politică, întocmirea ei a avut un caracter pur individual, partidului liberal. Guvernul a dorit să vadă înainte de a se prezenta parlamentului, dacă va găsi o omogeneitate în vederile membrilor sei; cînd e vorba de discuţie şi de studiarea reformelor, aceasta e o pură păpuşărie. -----............................................. Bineînţeles că partidul conservator nu putea să se preteze unui joc aşa de ridicut şi a refuzat de a participa la orice consfătuire în sensul acesta—deşi ar fi avut dorinţa de a aduce luminele sale în discuţiile—comisiunei agrare—dacă discuţii ar fi fost. Şi apoi cum puteau pretinde liberalii o conlucrare de la conservatori cînd ei îşi ascundeau proectele pe cari le pregăteau. Mulţi din membrii comisiei au ştiut de proecte de mai bine de cîteva luni, unii le-au avut litografiate. Membrilor conservatori ai comisiei însă nu le-au fost date proectele nici în ultimul timp, deşi guvernul le avea tipărite. Amănunte asupra reformelor mulţi le-au ştiut din svonuri publice sau din articole de reportaj, din ziare care mai întotdeauna erau desminţite de presa liberală, ca neîntemeiate de şi le vedem azi figurînd între reforme— cum e monopolul circiumelor al d-lui Costinescu. Faţă cu o atare conduită nereală şi nesinceră, faţă cu atitudinea guvernului nu s’a putut proceda din partea partidului conservator decit aşa cum s’a procedat, refusîndu-se ori ce concurs acestei manopere politice şi nici de cum comisiune întocmită cu scop serios şi nobil. MANDATELE MISTERIOASE Comoditatea este un substantiv de gen femenin şi de aceea, poate, ie delicat ca înţeles şi frumos ca expresie. Astfel ie foarte comod lucru să nu respunzi la o întrebare precisă, cl şi delicat şi frumos. E un chip de a nu intra în discuţie, de a nu te hazarda în contraziceri. Dar comoditatea aceasta ara şi o parte rea : prin faptul comod de a nu răspunde la o acuzare precisă, o confirmi. Noi, spre pildă, am pus celor de la administraţia comunală întrebarea precisă : „de ce aţi eliberat unui consilier judeţean şi unui profesor secundar cîte un mandat de 1000 lei, din fondul apelor, cînd nici unul nici celalalt n’au nimica de comun nici cu primăria, nici cu chestia apei ? La o asemenea netă întrebare, cînd am citat și suma și profesiunile celor 2 cari au luat fiind-că li s’a dat—la asemenea întrebare se răspunde. Se răspunde fiind-că nu este nici frumos, nici demn, nici—să nu mai zicem pe nume și altui adjectiv—ca tu, primar sau ajutor primar, care ai drept să eliberezi mandate, să le eliberezi aşa pe degeaba, fără de rost, fără început de motiv. Căci aceasta este convincţia noastră şi tăcerea comodă a celor de la primărie a întărit-o—că un consilier judeţean, fie el ramolit sau nu , că un profesor de liceu, fie el chiar şi director, n’au putut contribui cu luminile sau cu sfaturile lor la chestia aducţiei apei, chiar daci, chestia n’ar fi fost tranşată ca în cazul special. 2000 lei nu ie un cap de ţară—de sigur ! Dar uite—nu întreabă nimeni cit şi întreabă cum. Şi de„ai noştri“, cari visează pleaşcă pe gratis în mulţi şi „chestia“ cu consilierul judeţan, care a pus umăr, fără să ştie, la rezolvirea unei chestiuni deja tranşate; şi chestia la fel a profesorului—au să stîrnească pofte şi invidii şi, azi aşa, mîine aşa, au să curgă mandatele pînă a nu curge apa. Noi vorbim aşa din cauza intunerecului. Căci se prea poate ca miile cele de franci să îşi fi avut rostul lor. Consilierul acela judeţean a bine meritat poate o primă din fondul apelor. Şi profesorul iar. Dar de ce nu se lămureşte cauza ? De ce n’am şti şi noi—cetăţenii—cu ce anume a colaborat acel delicios duo—profesorul de liceu şi consilierul judeţean—la rezolvita rezolvire a chestiei apei? Sătaci de lucru comod. Să esplici ie lucru esenţial cinstit. Şi iar, pînă a nu publica nume proprii, aşteptăm respuns asupra genezei acelor 2 mandate misterioase. CATE VA MOTE — Cite picioare are racul? întreabă profesorul pe elev. — Ce grijă ai mata, d-le profesor! Cînd se întrunise, în sfîrșit, comisia agrară ca să elaboreze proectele elaborate de guvern, primul-ministru, într’o patriotică cuvîntare, dete știre că... ministerul domeniilor va fi împărţit în două! Ce grije ai mata, d-le Sturza! * Definiţie nădejdistă despre consecvenţă: consecvent însamnă nici aşa nici altmintreli, ci totdeauna aşa... * Ziarul Fortwaerts din New-York ocupîndu-se de situaţia dintr’un partid politic din Romînia, scrie următoarele : ...transmit prin un articol intitulat Datoria conservatorilor, următoarele înalte desiderate sau mai bine cuvinte de ordine, cărora „ne credem“ „la rîndul nostru obligaţi“ a le acorda înrăucirea la care are dreptul“ După cum vedeţi la America lucrurile se petrec altfel decît la noi: acolo se crede că un desiderat este o poruncă. Acest desiderat-poruncă este aşa de tare, că, după ce a trecut prin un canal de publicitate, un alt canal îi acordă întăitatea. Desideratul este doar o poruncă şi reproducerea desideratului-poruncă este o... virginitate. Am înţeles. OAMENI ŞI LUCRURI Cslosa primei ninsori A fost oare o tainică înţelegere între vară şi iarnă ? Aşa s’ar părea, căci fulgii de omăt s’au arătat ori pe neaşteptate şi îndată după cele mai frumoase şi mai calde zile ce ne-a dat cândva lunile de toamnă , între o vară tărzie şi o iarnă pripită—le-a dispărut toamna, frumoasa toamnă dătătoare de gânduri şi de visuri, vremea de agonie înduioşătoare a verei care se încheie, proorocirea iernei care va să vie. Intr’o sfiicioasă şi rară cădere se aşternură pentru un scurt timp fulgii albi, nelămuriţi iacă prin formă, neîndrăznind ori neavând încă puterea pentru a rezista, dar cu toate aceste speriind lumea cu o răceală timpurie, cu imaginea unei ierni neaşteptate, căci nimic nu e mai suggestiv ca vederea acelor dintăi fulgi de ninsoare făcîndu-şi drum dintr’un cer întunecat şi par’că-ţi inspiră milă sărmanii fulgi rătăcitori veniţi din infinite şi reci depărtări ale spaţiului şi căutîndu-şi odihnă pe pământul ingrat. * Ingrat—mai cu seamă în primele zile de iarnă, când umezeala întârziată nimiceşte frumoşii fulgi albi înnecindu-i în sloata unei toamne leneşe, neisprăvite. Cât drum au făcut fulgii aceştia gingaşi, uşori, senini pănă la pământ! Şi uneori privind iuţeala cu care-i distruge umezeala slută a ţărânei, cugeţi la frumoasele gîndiri senine izvorîte din înălţimile minţii şi care, coborîte pe pămînt, în mijlocul prosteştei atmosfere în care se frămîntă marea mulţime—se îneacă—întocmai ca şi fulgii curaţi calcaţi în picioare de trecătorii, sterpi şi brutali. Cine le mai caută urma fulgilor în noroiul străzii, cine mai discerne frumuseţea gîndului în mocirla vieţei pămînteşti? * Tristeţa legată de căderea timpurie a fulgilor de ninsoare, amintind venirea iernei cu zilele ei scurte, cu aerul înăbuşit de nori, cu întunericul des—în potriva cărora se luptă oamenii cu închipuite plăceri, cu petreceri şi spectacole—e asemănătoare cu acea ce-ţi inspiră ivirea timpurie a primelor fire de păr alb, simbolul înbătrînirii şi slăbirei apropiate. Căci tot ce aminteşte omului un sfârşit,este un isvor de amărăciune şi ginduri negre: sfirşitul unei veri, sfirşitul unei vrîste, de mult poeţii şi cugetătorii au făcut legătura între aceste hotărîtoare şi întristătoare momente în viaţa lumei în genere, în viaţa omului cu osebire; şi unul şi altul te face să reflectezi asupra scurtimei vieţei, îţi deschide orizontul larg al neajunsului, al iluziei neîmplinite, al ambiţiunilor deşarte, al visărei neisbutite, al frumuseţei ce laşi în urmă ca să se bucure alţii de dînsa. Şi atunci frumoasă-ţi pare ziua de ori, mai frumoasă încă, ziua de mîne, în timp ce tu ai numai pe cea de astăzi, searbădă, plină de lupte, plină de privelişti desgustătoare; ai dreptul numai să priveşti căderea veşnică a frunzelor în toamnă şi unindu-ţi agonia cu acea a naturei să blestemi forţa necunoscută, care a pus zimbetul între plînsuri, lumina scurtă a vieţei între două eterne şi neînţelese întunecimi : Cu mîne zilele-ţi adaogi Cu ori viaţa ta o scazi.— Şi ai cu toate aceste’n faţă De-a pururi ziua cea de azi. Rodion MOARTE Al Lucrez la biografia lui Vaschide pentru o revistă şi mă ocup în special de cîteva zile de lucrarea lui „Psihologia muribunzilor“. Şi nu ştiu ce admira mai mult rezultatele dobândite din observaţiile făcute sau curajul lui de a fi putut urmări aceste observaţii. Mi-a fost totdeauna partea cea mai dureroasă din cariera de student şi medic— momentele acele în ,care eşti forţat a sta la căpătâiul unui agonc—ce îi da unele ajutoare netrebuineioase dar cari trebuesc făcute din spiritul uman şi dntr’un instinct curios, căci deşi eşti convins că totul e zadarnic totuşi ai dorinţa de a ajuta. Nimic mai trist decât o carieră de medic, de aci poate şi zicătoarea că medicul trăeşte din nevoile altuia şi totuşi nimic mai frumos şi mai sfânt decât cariera asta. Cînd din vreme în vreme reintru prin spitale am o senzaţie plăcută, pare că pricep mai bine viaţa şi oamenii,nevoile şi bucuriile lor. Nu e nimic care să te puie în contact cu viaţa în toată splendoarea ei decât fiind doctor. Trăind altfel ţi se pare că nu există nici boli, nici dureri, nici lacrimi, nici moarte. Moartea o întrezăreşti în doliul unei femei, într’un convoi ce trece pe stradă, dar nimeni nu o vede mai bine de cât medicul. El o vede venind aci, încet, săpând pe zi ce trece o brazdă în viaţa organismului , aci nebună sfâşiind dintr’o dată toată puterea şi vlaga rămasă. El îi cunoaşte şi aspectul, o cunoaşte cum cunoaşte o boală şi poate nici un diagnostic nu e mai sigur decât acela al morţei. De sute de ani a fost descrisă şi azi a rămas aceeaşi. In cîteva cuvinte Hipocrat a schiţat-o: „Nasul se lungeşte şi se subţiază, ochii se afundă în orbite,urechile reci şi lungite. Felea feţei se întinde, fruntea e îmbrobonată de o sudoare rece, iar toată faţa e pală sau albă ca varul“. Faţa asta rămîne de veci şi „faciesul Hypocratic“ cum îl numesc medicii e aşa de uşor de recunoscut că odată văzut niciodată nu te vei înşela. Şi totuşi care medic văzîndu-1 apărînd cu cîteva clipe înainte de moarte ar avea îndrăsneala să spue : Totul e sfîrşit — medicina nu mai poate nimica face ! Nimeni! Pînă în ultima clipă cu toată convingerea zădărniciei cauţi a aduce o îndreptare care vai ! nu vine niciodată ! Luciditatea spiritului muribundului e poate tot ce e mai dureros de văzut. Nenorocitul se vede murind şi cere, ţipă, imploră ajutorul; alţii obosiţi de boală, chinuiţi de nesfîrşite dureri, îţi string mîna şi te roagă : — Doctore omoară-mă, dar nu mă lasa să mă chinuesc aşa. Şi tuturor le trebuiesc un răspuns bun, blajin, tuturor un surîs. Sunt morţi—eroi cari ţin discursuri în faţa morţei, caută cuvinte de spirit şi efect. Curios că aceştia sunt ori eroi de romane, sau oameni iluştri, cari au spus un cuvînt genial şi în ultimile clipe. Nu ştiu cum se face însă că în vremurile moderne geniile nu mai vorbesc în faţa morţei şi toate cuvintele mari au fost spuse de oamenii vremurilor trecute , dacă nu prin excepţie d. Duclaux, fostul director al institutului Pasteur. Duclaux a fost ateu, totuşi ca să facă plăcerea lor si a lăsat să vie un preot înainte de a-şi da obştescul sfârşit spre a îl griji, întîmplarea a făcut că preotul se numea Chapeau-Pălărie. Duclaux îl întreabă : — Părinte, cum te numeşti ? — Pălărie ! — Știi una părinte îi răspunde Duclaux, am venit pe lume fără pantaloni— eu cred că pot pleca pe lumea ceal’altă şi fără Pălărie. Ah ! câte cuvinte de aceste n’au fost spuse dacă ai sta să le crezi. Oare Heine, poetul răsvrătit şi ateu n’a rugat pe un prieten care avea obiceiul de îşi bătea amantele : — Dragă, o singură rugăminte am—te rog însoară-te cu nevasta mea—numai aşa voi fi răsbunat. Se ştie că Heine trăia rău cu soţia lui. Sau Rabelais care s’a îmbrăcat după unii într’un domino ca să poată să se spue despre el că a murit într’un Dumnezeu ; după alţii se zice că după ce a fost uns cu sfîntul mir a strigat: Acum păziţi-mă c’au să mă mânînce guzganii! Oare matematicianul Arago fiind pe moarte nu mai vorbea nimic? Venind prietenul său nu mai ştiu care matematician, întreabă pe soţie :