Opinia, noiembrie 1907 (Anul 4, nr. 282-305)

1907-11-25 / nr. 301

r CRONICA SAPTAMANEI Sufletul judecătorului Un preşedinte de tribunal e în­vinuit că ar fi săvîrşit— ca om — grave abateri de la lege, cu prilejul morţei unui prieten. Cunosc puţin pe d. Ciulei, din rarele atingeri în care am venit cu d-sa, şi numai din raportul de la avocat la magistrat. Cu toate acestea, am credința că în­vinuirea ce-i apasă e nedreaptă, că temeiurile acestei învinuiri sunt nu­mai aparente, că taina care încon­joară afacerea se va deslega de la sine—dacă numai sinucisul n’a du­­s’o cu sine în mormînt, sau dacă bănuitul n’are cuvinte de a o în­chide în adîncimile sufletului său. Credinţa aceasta,— asupra căreia mă păzesc de a insista—îmi duce însă gîndul mai departe, la lucruri de or­dine generală, a căror legătură cu punctul de plecare, poate părea ne­înţeleasă, dar care mi-au venit aşa de la sine, pentru că nu e întâia oară cînd mă preocupă. Sunt hotărîri de osîndă, care mă fac să mă întreb, ce se petrece în sufletul celor cari le rostesc. Căci între legea aspră şi rece, în numele căreia sunt date, şi între abaterile pe care le reprimă, legătura pare aşa de slabă, depărtarea aşa de mare, încît osînda însăşi răsună rău ca un cuvînt de injurioasă nedreptate. Eu cred că respectul legei are, pentru cel care judecă, o măsură peste care nu se poate trece cu nici un preţ. El nu poate merge de­cît pînă acolo unde merge şi simţul dreptăţei, care singurul îmbrăţişează realitatea limpede a faptelor. Legea e pururi una şi aceiaşi, —viaţa e va­riată şi schimbătoare. Legea vede infracţiunea, viaţa nu cunoaşte de­cît infractori. Ce operă fac deci acei, care se ţin la rigoarea nestrămutată a textului, care măsoară cu sfinţenie gravitatea faptei, uitând că nu fapta e dată în judecata lor, dar omul care a să­­vîrşit-o ? Nu formulez teorii, nu indic sis­teme. Nici nu voesc să zic că­ în mod absolut justiţia nu s’ar mişca de­cît în chip mecanic, după regule fixe şi după simple abstracţiuni. Dar nu mă pot opri de a nu observa că viaţa cu manifestările ei complexe, şi indivi­dul cu particularităţile lui deosebite, nu sunt totdeauna preocuparea de căpitenie a judecătorului, care ade­sea dă întăetate faptului în sine, ra­portat la litera legei imuabile. Aceasta se datoreşte, cred, în parte şi împrejurărei care aşi putea-o nu­mi sufletul profesional. Pipăind ace­leaşi răni, înfrânînd aceleaşi porniri rele,—de la o vreme mintea nu mai deosebeşte între un vinovat şi altul, urechea nu mai prinde tînguirea ce­lui care suferă, inima nu se mai în­duioşează. Fiindcă cei mulţi sunt răi, cei nenorociţi nu mai sunt cre­zuţi. In faţa dreptăţei oamenii dispar, faptele rămîn singure, neîn­ţelese şi revoltătoare cită vreme nu sunt privite în legătură cu toată dra­ma suferinţei omeneşti din care s’au născut. Şi totuşi, judecătorii aceştia sunt oameni; ei judecă,pe semenii lor. Şi dacă nu mai ştiu privi pe fie­care de aproape, dacă au perdut încrederea în cuvîntul nevinovăţiei, ei nu tre­­bue să uite că fapta cea mai gro­zavă nu dovedeşte numai­decît su­fletul cel mai negru, şi că de multe ori aparenţele cele mai învinuitoare ascund intenţiile cele mai curate. Dacă preşedintele Ciulei, ca om al legei, a săvîrşit o grosolană omi­tere de forme, cine ştie cu ce gînd a făcut-o, cine ştie dacă n’a răspuns unei stricte îndatoriri morale, luptînd între obligaţiile sale de om al ordi­­nei şi între respectul unei voinţe supreme, cine ştie ce rol joacă în toată această afacere, vechea şi strîn­­sa prietenie pe care a curmat-o moartea violentă a lui Capşa ! Şi judecătorii sunt oameni. Şi dacă inima li s’a împetrit în faţa imen­sei răutăţi pămînteşti, raţiunea tre­­bue să le amintească vecinic că nici ei nu sunt din altă lume, că şi ei pot păcătui şi mai cu seamă că şi asupra lor poate cădea vr’odată bi­ciul nemilos al bănuelei. E. Herovanu PARLAMENT ? Guvernul teroristă cumplit pe depu­taţii majorităţei. Parlamentul se poate considera ca neexistînd In modul cum este tratat. După ce, la o deliberare a comitetului executiv central, s’a luat deputaţilor drep­tul de­ a se întreţinea în Cameră, guver­nul cu întrebuinţarea cuvîntului „ape!“ a oprit pe deputaţi să iee cuvîntul la dis­cuţia Adresei, întocmind o listă de trei de­putaţi, cărora li se va îngădui favoarea aceasta. Este indiscutabil că şi cu prilejul des­­baterilor proiectelor agrare, măsura va fi repetată. Ce pedeapsă ar atrage după ea o abatere de la prescripţie, se ştie : Ca­zul Pietraru e foarte recent. Cu acest mijloc, care, în­ limbajul ele­gant al unui ziar francez, se numeşte— iartă-mă Doamne—disciplină,­cu acest mij­loc camera încetează de a fi un corp le­­gifecent, libertatea de a vorbi şi de a gîndi sunt suprimate, iar Parlamentul, cu menţinerea numai a numelui, devine un sever internat de şcoală, în care ori­ce mişcare se face numai după gustul pe­dagogilor. Procedeul acesta al guvernului consti­­tue, la prima vedere, un act de curaj fără pereche. Dar la o observare mai de a­­proape a lucrurilor, te întrebi dacă un a­­semenea sistem poate fi tolerat, dacă e-­sta posibil ca să existe un Parlament pus sub consiliul judiciar al guvernului. Și dacă e posibil ca un guvern, în des­perare, să recurgă la asemenea terorizare, ce fel da mandatari ai Naţiunei sunt acei cari se lasă a fi trecuţi în asemenea cum­plită stare de minorat ? Ce fel de legi vor fi acelea cînd ele vor fi trecute ca un fel de hotărîri de consilii de familie? Ce fel de deputaţi vor fi acei, cari trimeşi în Parlament în vre­muri grele, cu angajamente serioase de împlinit, se vor da în spectacol neîndrăs­­n­nd să deschidă gura? O asemenea stare de lucruri n’a exis­tat de­cît pe vremea celebrelor Senate ruseşti, pe cari cumplite vărsări de sînge şi revoluţiuni le-au desfiinţat. Socoteşte oare guvernul liberal că este nevoe să prefacă Parlamentul unei ţări libere în Senat reacţionar şi sclav gu­vernului ? Indiferent de ce ar gîndi el, ţara gîn­­deşte altfel. -----------------------------------------­ -------- mimiii—TU------imn mi Al doilea debut al d-lui Iorga D. N. Iorga s-a produs ieri, pentru a doua oară, în Parlamentul ţarei, în care a fost trimis graţie unor timpuri de com­plectă î­ntăcire. Pentru împrejurarea celui de al doilea debut, tribuna publică a camerei era popu­lată de acea­stedepţiune entusiastă, care vide în prof­e­sorul universitar ceea ce dîn­­sul nu este şi nu va fi nici­odată. Camera, graţie acestui tineret, a gustat un moment din acele aplauze, din acel zgo­mot, cari au ajuns banale pe piaţa tea­trului de la Bucureşti şi în sala Sidoli de la Iaşi. Adlt doar a fost notă nouă în „discur­sul“ de ieri cd d-lui Iorga, că d-sa și-a i «* 5 bani Exemplarul 5 bani Exemplarii ABONAMENTE Dn an . . . . . ID W 6 iuai. , *. _f |0» , ZffSf' , , , - ■ i . , , J j ; , j ; , ; ( _. _ -.’c^• Redacția şi Administrația: Str Stefan cel Mare, 38. S1 Directori­i GhGhibănescu și Lascar Antonia | 40*1 V.­­ No. 301. Duminică 25 Noembre 1907 JIT 50 Bani * • • * W M s* replantat la Cameră auto-aplauzele şi a­probările. . sale. Importanţa vremurilor prin care trecem, importanţii desevărşită ce-o au, de această dată, lucrările Adunărei, nu trebuiau bat­jocorite, nici un moment macar, prin pa­rada seacă pe care deputatul de Iaşi şi-a organizat-o ieri. Tot discursul d-lui Iorga, pentru res­pectul aceloraşi vremuri, ar fi trebuit să lipsească, căci este evident că d. Iorga cată să introducă, în discuţiile parlamen­tare, insultele şi trivialităţile pe care sin­gur parlamentul austriac—şi acela pentru motive oare­cum temeinice—le respectă de ani de zile. Fireşte, cine cunoaşte pe d. Iorga şi cine ştie ce slabă pregătire politică are, va re­cunoaşte că d. Iorga, în ziua­ în care nu va mai putea insulta, va deveni un depu­tat oare­care. Clipe de neînţeleasă anarhie, rătăciseră pe ieşeni de la calea cea bună şi îi făcură să încredinţeze d-lui Iorga un mandat de deputat. Un cadou cu care d. Iorga nu ştie ce să facă. Şi, în neştiinţa aceasta, face lu­cruri rele. Căci reu foarte re­u este, ca ori­cînd, şi acum mai vîrtos, analele Parlamentului să înregistreze silinţi ca acela de­ ieri. Deputaţii, în discursurile lor, trebue să rîdice Parlamentul la nivelul înaltei sale chemări, pe cînd d. Iorga cată să coboare discuţia la nivelul articolelor din Neamul romînesc. Discuţiuni la fel nu trebu­i­e Să mai aibă loc. In vremuri, cînd fiecare moment este preţios şi este important pentru un neam aşa de necăjit încă de ultimele evenimente —d. Iorga­, dacă este cu adevărat patriot, ar tr­ebui să tacă. Să sperăm ! CÂTE­VA." NOTE Întrerupt în „discursul“ seu de ieri, d. Iorga a cerut preşidentu­lui Came­rei să suspende şedinţa pentru 10 minute de­o­are­ce şi-a perdut şirul“. Era un simplu pretext. D. Iorga nu şi-a putut pierde şirul—fiind­că nu l-a avut nici­odată. * Voinţă B­oliviei înregistrează, la ru­brica „Curiosităţi“— ştirea că aren­daşul Guttman, după ce a comis sus­trageri de sub sechestru — a dis­părut. Ii se pare foarte curios lui Nădejde ca un om să dee bir cu fugiţii de teama consecinţelor unei sustrageri. Cînd Nădejde a sustras mia de mărci n’a fugit. Cazul Manolache Culoglu Drept răspuns la o acuzare precisă, fă­cută de un ziar din capitală, d. Culoglu, deputat, a crezut de cuviinţă să ceară Camerei, constituirea unui juriu de onoare. Procedeul e surprinzător. Pie­ care are drept să se întrebe : de ce d-sa a recurs la această cale extra­ordinară şi a­ refuzat să utilizeze mijloacele de drept comun, ce-i sunt puse la dispoziţie de lege, pen­tru a dovedi calomnia şi a pedepsi pe calomniatori, dacă într’adevăr a fost ca­lomniat? De ce recursul la anchete par­lamentare, la juriu de onoare, ciad ştia foarte bine că asemenea lucruri nu sunt în uzul nostru parlamentar şi că dacă s’ar admite odată, am avea în fie­care zi cîte un juriu de onoare sau anchetă par­lamentară? Dar mai este încă un fapt și nu fără însemnătate. D. Em. Culeglu, în cuvinte ditiram­bice și poza unui cavaler medieval, cerea cu energie ca onoarea să fia salvată, ca să se facă cît mai curînd dovada calom­niilor „Adevărului“. Nimic mai natural, de­cit ca acel care era în măsură să ştie dacă da sau ba d. Culoglu a fost calomniat, să intervie în discuţie şi să spuie cuvîntul hotărîtor. In locul d-lui Ferechyde, care nu avea nici autoritatea de a spaîa onoarea mîa­­jită a cui­va, nici nu avea de­­unde să ştie dacă d. Culoglu avea sau nu drepta­te, ar fi trebuit să intervie d. Costinescu, care cunoaştea perfect de bine adevărul, şi cu autoritatea sa de ministru de fi­nanţe, de rezortul căruia depindea afa­cerea imputată d-lui Culeglu, să apere pretinsa atingere adusă cinstei deputatu­­lui Capitalei. 1 .-----........................................... Dar d. Costinescu nu s’a mişcat, a tă­cut—lucru cu atât mai grav eu cit unele ziare susţin că însuşi d. Costinescu a dat reporterului dela „Adevărul“ amănuntele afacerei în care Manolache Curoglu a a­­vut rolul de samsar al antreprenorilor de tripouri. Dar focul de artificiu s’a produs, par­lamentul a ascultat cum ziarul a fost in­sultat—n’a auzit, însă, nici o vorbă care învederează nevinovăţia d-lui Culoglu. OAMENI ŞI LUCRURI CINSTE... In toată campania, bogat documen­tată şi ilustrată, ce se duce de o vreme încoace, la noi ca şi aiurea, în potriva alcoolismului, apare nelipsit şi veşnic argumentul suprem că alcoolul distruge sentimentul omeniei, izgoneşte mila, instalînd în locul lor cruzimea, violenţa şi de multe ori crima. Statisticile sunt de faţă cu argumen­tele lor supreme : cifrele. Cele mai multe crime sunt săvîrşite de oameni inconştienţi, în stare de beţie, de victi­me ale alcoolului şi in nenumăratele procese pentru asasinat, avocatul recur­ge neaparat, întru apărarea clientului, la scuza infailibilă : alcoolizarea. Din acest punct de vedere s’ar putea zice că dacă n’ar exista, alcoolismul ar tre­bui inventat, atîta e de binevenit ade­seori cînd e vorba de a se scuza o ne­legiuire, un omor. Aceasta însă nu e o convingere gene­rală. O observare atentă şi mai puţin superficială a oamenilor, şi a lucruri-­­­lor nu ne duce la siguranţa pe care vor­a să ne-o suggereze statisticianii şi mo-­­ ralizatorii. Beţia — căria Romanul i-a­­ dat aşa de frumosul nume „cinstea“ —­­ are şi avantagiul de a imblînzi în multe împrejurări, de a muia inimile, de a­­ împăca sufletele, de­ a înduioşa simţirile,­ de a apropia gîndirile, de a schimba temperamentele şi are această putere prin acel straniu farmec ce constituie momentul ameţitoarei stări sufleteşti pe care o numim beţie. Din punctul a­­cesta de vedere o statistică ne-ar arata de sigur altă­ceva şi anume că oame­nii cheltuiesc, din potrivă, doza cea mai mare de răutate, de infamie, de lipsă de milă, în starea de trezie, iar nu sub puterea băuturii şi tot din a­­cest punct de vedere satele— cu toată ponegrirea ce li se aruncă mereu—sunt superioare oraşelor, unde neîndoios, se şi bea cu mult mai mult, se chefueşte, se benchetueşte ori se... toastează mult mai des. Cetitorii îşi amintesc de­sigur delicioasa „Cronică“ a lui Caragiale de acum cîtva timp, extrem de suggestivă în această direcţie... De altfel cu literatura propriu zisă şi cunoscătoare de oameni a şi stăruit a­­supra stărilor sufleteşti extreme găsind de multe ori preferabile clipei de idea­lism din starea de beţie faţă cu reali­tatea brutală. Ce frumos cerea Baude­laire omenirii să se îmbete dacă nu cu alcool, cu tot ce poate îmbăta, cu­ vise, cu cîntece, cu peisagii, cu culori, cu parfumuri, cu aparenţe amăgitoare, nu­mai să scape de trezie... Acelaşi poet, nu-i vorba, a cîntat şi vraja sublimă a vinului într’un imn entuziast. In literatura noastră poeţii sunt de­parte de a fi partizanii... monopolului. Fără a vorbi de cei vechi, chiar cei mai tineri, făuriţi în lupte şi în dragoste de popor, recunosc farmecul şi insămnă­­tatea crîşmei pentru viaţa mulţimei. Eroii lui Sadoveanu nu pot trece dina­intea „crîşmei lui Moş Precu“ numai cu o bună dimineaţă, mai ales că „se dusese vestea bătrînilor şi a crîşmei peste nouă sate“. Iar poetul Goga idealizează pur şi simplu crîşma lui Niculae împreună cu meşterul lăutar, Lae chiorul. Ba încă o recomandă şi popei din sat... Văzut-aţi „Scrisoarea Pierdută ?“ In mijlocul conrupţiilor şi a caracudelor un singur om de treabă : Cetăţeanul turmentat. El n’are nume, dar are caracter şi nu trafică scrisoarea găsită, ci o predă cui de drept „adresantul cu domiciliu cu­noscut...“. Pentru că „cinstea“ de la crîşma nu izgoneşte cinstea gindului, după credinţa Romînului. Rodion Revoluţie sau revolte referitor la „Viitorul Romîniei“ de d. doctor Zosin Ce a fost mişcarea din primăvara anu­lui acesta: o revoltă trecătoare a ţără­­nimei sau o adevărată revoluţie? Iată o întrebare pe care şi-o pun foarte mulţi şi cărora foarte puţini le răspund, din acei ce s’au ocupat de aceste revolte în bro­şurile şi cărţile publicate din Mart şi pînă în present. Unii vorbesc în lucrările lor de revoluţie, alţii de revolte, alţii variază numirile, aci numind răsvrătirea, revoltă, aci revoluţie. E poate neînsemnat de a şti numirea adevărată ce trebue dată acestor mişcări dar pe de altă parte, după modul cum sunt denumite, depinde şi măsurile cari trebuesc luate spre a nu se mai repeta. D. dr. Zosin în cartea sa Viitorul Ro­­mîniei, a înţeles însemnătatea acestei nu­miri şi e primul care insistă asupra ei. „Mişcările de răsvrătire populară ce-au avut loc în zilele lui Mart 1907, scrie d. Zosin, nu mai întră în cadrul unor sim­ple răscoale, cum se obicinueşte a fi nu­mite. Ele oită din cadrul aşa ziselor răs­coale pentru a caracteriza o adevărată re­voluţie. Prin modul lor de izbucnire, prin întinderea lor în cuprinsul întregei ţări, prin caracterul lor de gravitate împinsă pînă la cea mai neînchipuită cruzime, răscoalele din urmă constituesc o adevă­rată revoluţie, de care generaţiunile îşi vor aduce aminte, pe care istoria va în­­registra-o şi ale cărei urmări vor trebui să se evidenţieze fie în bine, fie în rău.“ La prima ochire s’ar părea că aceste mişcări n’au avut caracterul unei revo­luţii căci ele n’au avut un caracter prea general, prea intens, şi ar putea să fie socotite de simple răsvrătiri — pe de altă parte o revoluţie cere de asemeni o sumă de factori comuni, cum o revoluţie cere o anumită evoluţie antemergătoare răsvrătirea. Revoluţia după Elisee Redus, e urmă­toare evoluţiei; una şi alta sunt două stadii succesive ale unui singur fenomen, evoluţia precedînd revoluţia iar aceasta creînd o nouă evoluţie, mama revoluţii­lor viitoare. Ori la noi se pare că n’a existat nici o evoluţie la mentalitatea şi în închega­rea vieţei ţărăneşti, ca ţaranii, după cum spune singur d. Zosin mai departe: „După o jumătate de veac da viaţă politică con­stituţională sunt ca şi la început cînd s’au desrobit. Dînşii nu iau absolut nici o parte la viaţa publică a Statului, despre care n’au nici cea mai vagă noţiune. Intr’atîta sunt de feriţi de o conştiinţă de stat, că, după atîtea decenii de la desrobire răs­­culîndu-se înverşunat împotriva oraşelor, dînşii n’au de cît că-s peritori de foame şi nedreptăţiţi; dar anume ce vor, ce do­resc n’au putut precisa. Mai ales sub ra­portul politic n’au cerut nimic, pentru că ei nu-şi dau întru nimic seamă de orga­nizarea politică a ţărei, de modul cum se practică guvernămîntul constituţional, de drepturile şi îndatoririle diferitelor cate­gorii de cetăţeni.“ Totuşi o evoluţie a fost dacă ea a adus pe ţarani la priceperea stărei lor şi s’au ridicat în masă în potriva asupritorilor lor. O evoluţ­e primitivă, slabă, dar în ori­ce caz o evoluţie care a dat naştere revoluţiei din această primă­vară. Mulţi vor obiecta de asemeni că pentru o revoluţie se cere un ideal şi că nu e suficient ca acest ideal să fie numai do­rinţa de a avea pâinea suficientă.­După al­ţii şi în special după Elisei Redus pare chiar că numai această păine e şi ţinta şi idealul fie-cărei mişcări revoluţionare. „Condiţiile însăşi ale vieţei, spune el, ne dictează ţinta capitală. Strigătele, tîn­­guirele cari se ridică din bordeele de la ţară, din văgăunele şi mansardele oraşe­lor, repetă acelaşi refren: „Ne trebu­­eşte pâine! Ori­ce alta consideraţie e primată de această colectivă expresie a trebuinţei primordiale a tuturor fiinţelor timvide.“ Din cele ce reese se vede că revoltele din primăvară au fost o adevărată revo­luţie şi dacă n’au avut nici o organizare serioasă, nici o evoluţie antemergătoare care s’o fi adus’o la priceperea rostului ei, nici un alt ideal călăuzitor—de cât­ mai multă pane. Revoltele din primavara aceasta au fost o revoluţie şi ea va fi rodnică în o evoluţie şi e posibil într’o viitoare ade­vărată revoluţie. Evoluţia aceasta trebue s’o ajutăm noi—dacă nu vom voi s’asis­tăm la desfăşurarea unei prea pripite re­voluţii care va nimici cu desăvârşire for­

Next